Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Apoftegme ale Părintelui Paisie Aghioritul
Pentru cei care nu sunt sporiți duhovnicește neorânduiala exterioară o arată pe cea lăuntrică.
Dacă nu există cuget bărbătesc nu există progres. Bărbăție este atunci când te predai în întregime cu toată încrederea lui Dumnezeu. Cel ce are bărbăție are și dragoste și Dumnezeu îi pune la socoteală asta.
Am auzit că zilele acestea s-a mișcat candela Preacuratei la Mănăstirea Iviron. Preacurata încearcă să ne trezească ca să ne pocăim, dar oamenii de astăzi nu se mișcă, oricât de mult s-ar mișca toate candelele.
Ajută mult când se roagă cineva în munți și nu prin văgăuni sau spații închise. Și Hristos S-a dus în munți să Se roage. Astfel se deschid mintea și simțirile. De aceea oamenii de la munte au o oarecare bărbăție.
Când cineva este nervos, este mai bine să nu îi vorbești deloc, fie și într-un mod blând. Fiindcă acela se aseamănă cu un rănit care nu primește nici mângâierea, fiindcă aceasta le-ar stârni și mai mult rănile.
Sufletul și duhul la care se referă uneori Sfânta Scriptură nu sunt două lucruri diferite, cum spunea Makrakis. De exemplu: „Mărește sufletul meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu”.
Pizma este o gelozie cu răutate și zavistie. Trebuie ca rivalitatea dintre noi să fie una bună, fără răutate. Aceasta o putem înțelege mai bine atunci când îl vedem pe cineva pe care îl (admirăm) invidiem și care a pătimit ceva rău. Dacă ne bucurăm, atunci gelozia noastră este rea.
Binecuvântarea și rugăciunea se prind, când sunt din inimă. De aceea Isaac i-a spus lui Isav să îi aducă să mănânce, ca să se bucure inima lui și să-l binecuvinteze.
Trebuie să ne nevoim să dezrădăcinăm patimile mari, fiindcă dezrădăcinând o patimă mare, se dezrădăcinează și multe altele mai mici.
Smerenia și dragostea, iată, acestea sunt totul.
Diavolul a căzut din mândria lui.Vai, vai, înfricoșător lucru! Cel dintâi înger a devenit vrăjmaș și lui Dumnezeu, și oamenilor. Nu trebuie să simtă cineva ură, ci compătimire, milă pentru starea lui.
A venit odată la Coliba părintelui Tihon un diacon foarte gras și i-am spus să postească des până la ceasul al nouălea. După câtva timp, l-am întâlnit în Dafni și nu l-am recunoscut, fiindcă slăbise foarte tare. Când cineva nu mănâncă mult, dar mănâncă des, atunci organismul își ia din ceea ce mănâncă. Când însă postește până la ceasul al nouălea, atunci organismul își ia vitaminele din frigider (adică din depozitele pe care și le face organismul). Hrana bună și îndestulată și viața sedentară îi face pe copiii mici grași și uneori ajung, bieții de ei, paralizați.
Trebuie fiecare să-și sfințească înclinația lui, ceea ce poate el să facă. Să zicem acum că eu mă duc să devin psalt la Protatos, să-i iau locul lui Firfiri. Pot face acest lucru? Nu pot. Voi căuta la ceea ce pot face eu, ca să-mi sfințesc înclinația mea, precum acel salahor din Pireu care l-a înviat pe socrul său. Acesta cu viața lui sfântă a sfințit întregul port și mulți și-au schimbat viața din pricina lui. Și totuși nu zicea „de ce să nu mă fac călugăr?” Dacă era pentru călugărie, nu s-ar fi căsătorit.
Smerenia, bunătatea și simplitatea sunt lucruri fundamentale. Bunătatea este să se gândească cineva mai întâi la ceea ce îl odihnește pe celălalt, iar nu la ceea ce îi convine lui. Și Dumnezeu nu este nedrept. Apoi, El va plini ceea ce noi am pierdut încercând să-l ajutăm pe fratele nostru.
Toți cei care au entuziasm și mult egoism trebuie să fie în ascultare, ca să-și taie voia lor.
Răul a sporit mult și, în ultimii ani, s-au petrecut mari schimbări. Există însă o frământătură bună pentru care Dumnezeu Se milostivește și asupra restului lumii. Să nu se strice și aceasta, pentru că atunci va fi vai și amar de noi!
Rugăciunea pentru cei adormiți ajută mult. De câte ori sunt obosit sau nu am timp să mă rog pentru cei adormiți, în aceeași noapte îi văd în somn pe părinții mei pentru care nu m-am rugat atunci.
Părinții evlavioși care vor ca fiii lor să devină călugări să nu le spună să devină călugări, ci să trăiască ei înșiși ca niște călugări, fiindcă dacă fiul lor nu are nici o înclinație pentru asta, atunci se va chinui întreaga lui viață. În acest caz, să le citească Episcopul o rugăciune și să nu se facă monahi.
Trebuie cu smerenie să ne spunem gândul nostru celor mai mari, poate astfel îi ajutăm și pe ei să se gândească cu mai multă pricepere.
Să lucreze cineva în acord cu starea lui duhovnicească. Să facă adică lucrurile care corespund stării duhovnicești în care se află. (Să nu-și depășească măsurile lui duhovnicești).
În timpul zilei să faci ce făcea Marele Antonie. Puțin lucru de mână, puțină rugăciune. Noaptea puțină meditație și studiu și rugăciune. Puțină și intensă meditație ajută mult.
Trebuie să se gândească omul pe de o parte la binefacerile lui Dumnezeu, și pe de alta, la cât de nemulțumitor este el și să caute mila lui Dumnezeu. Din orice să caute cineva prilej să-I mulțumească și să-L slăvească pe Dumnezeu.
Astăzi a venit timpul să se împlinească profeția Marelui Antonie: Va veni o vreme când oamenii vor înnebuni și dacă cineva este rațional, ceilalți îl vor numi nebun, pentru că nu este ca ei.
Dacă vrei să te bucuri întreaga ta viață, să te faci călugăr.
Oamenii păcătoși în cealaltă viață vor suferi din pricina poftelor lor.
De multe ori noi, monahii, devenim aspri din pricina faptului că nu trăim, fiindcă nu o vedem, durerea celorlalți. În timp ce mirenii săracii sunt milostivi, fiindcă trăiesc în apropierea oamenilor îndurerați. De aceea trebuie ca durerea celorlalți să o facem durerea noastră și să ne rugăm pentru toți.



Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte

[cristiboss56]

Avansând de la o virtute la alta, omul înaintează de la o formă de înţelegere la alta. De la cea dintâi virtute, credinţa, până la cea din urmă, care este dragostea faţă de toţi, se întinde o cărare neclintită: nevoinţa. Pe această cale lungă, omul se formează, se transformă şi se transfigurează prin harul nevoinţelor sale ascetice. În acest mod, el îşi vindecă fiinţa de boala păcatului şi a necunoaşterii, restabilind integritatea persoanei sale, unificându-şi şi întregindu-şi sufletul. Vindecat şi redevenit întreg prin forţa morală şi religioasă a virtuţilor, omul dă expresie curăţiei şi integrităţii persoanei sale, mai ales prin curăţia şi integritatea cunoaşterii sale.
Părintele Iustin Popovici

[cristiboss56]

Profilaxia bolilor este chezăşia vieţii sănătoase. Toată lumea ştie lucrul acesta, însă, din păcate, oamenii au uneori o atitudine foarte neglijentă şi faţă de sănătatea trupească, şi faţă de sănătatea duhovnicească a familiei lor.
Adeseori amânăm consultul medical până când nu mai avem putere să răbdăm suferinţa. Până în acel moment ni se pare că boala o să treacă singură. Şi în viaţa de familie oamenii încep să se gândească la faptul că viaţa lor de cuplu are nevoie de tratament numai atunci când se află în pragul divorţului. Se duc la preot, se duc la psiholog să ceară sfat atunci când este deja greu să mai fie ajutaţi.
Ranchiunele, reproşurile, ostilitatea se acumulează ani la rând ca un bulgăre imens de zăpadă, şi soţii înşişi nu prea mai cred că pot reface relaţia pe care o aveau la începutul căsniciei – deşi eu sunt convins că, dacă oamenii vor cu sinceritate să se ajute pe ei înşişi şi să-şi ajute familia în vederea îmbunătăţirii relaţiilor din sânul ei, nu există situaţii fară speranţă. Chiar şi atunci când deocamdată una singură dintre părţi caută pacea şi dragostea există toate şansele ca situaţia să fie îmbunătăţită, numai să vrea asta şi soţii. Cum se spune, „Dumnezeu îi dă omului, dar nu îi bagă în traistă”.
Pr. Pavel Gumerov

[cristiboss56]

Adesea, femeile singure sunt sfătuite să-şi umple viaţa cu îngrijirea copiilor la un orfelinat. Dar nu toate scapă de sentimentul singurătăţii prin această activitate. O cunoştinţă mi-a spus: „Mergeam la copii, le dăruiam căldură, dar şi eu vroiam, în acel timp, atenţie şi căldură umană.”
Poate că ea nu mergea aşa cum ar trebui la orfelinat. Poate că mergea pentru a se destinde sau fiindcă nu avea ce face altceva. Mergea pentru a primi acolo un medicament împotriva singurătăţii, dar inima nu i-a fost pătrunsă de apropierea acelor copii, care nu erau pentru ea decât interesanţi. Şi de aceea a plecat de acolo la fel cum venise.
Ştiu, din proprie experienţă, că, dacă oferi căldură sufletească altora, sufletul ţi se umple, de asemenea, de căldură. Probabil că, prin vizitele sale, ea nu a reuşit să dezgheţe inimioarele copilaşilor, lipsiţi de mângâiere şi căldură. Şi aceasta, pentru că ea nu le-a deschis uşa inimii sale.
Ştiu sigur că cei mici reuşesc să mulţumească. Ei vor foarte mult să iubească şi simt de la o poştă când cineva le doreşte binele. Pentru aceasta, ei răsplătesc din plin. Nu poţi uita ochii fericiţi şi încrezători ai unui copil pe care nu ai făcut decât să-l mângâi pe cap. Iar dacă i-ai mai dat ceva gustos sau o jucărie, atunci devii pentru el ca o rudă apropiată.
Poate că această femeie ar trebui să îşi schimbe atitudinea faţă de copii. Avea dreptate Şota Rustaveli atunci când a scris aforismul: „Ce ai ascuns este pierdut; ce ai dat este al tău.” Dacă ea vrea însă să se redescopere şi să simtă înţelegere, căldură şi dragoste, atunci să nu se ruşineze când dăruieşte toate acestea altora.
Tuturor celor care suferă de lipsă de căldură le sfătuiesc să iasă, ca puişorii, din oul egoismului cotidian şi să încerce să slujească pe cineva. Dar să nu aştepte răsplată imediată, ci să slujească altora, din dragoste.
(Dr. Dimitri Avdeev, Ioana Besedina, Femeia și problemele ei: perspectiva psihiatrului ortodox, traducere din limba rusă de Eugeniu Rigoti și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2011, pp. 59-61)

[cristiboss56]

Dacă pentru o clipă, Dumnezeu ar uita că nu sunt decât o paiață de cârpă și mi-ar oferi o bucată de viață, fără îndoială că n-aș spune tot ceea ce gândesc, dar m-aș gândi la tot ceea ce spun. Aș aprecia valoarea lucrurilor, nu pentru ceea ce valorează, ci pentru ceea ce ele înseamnă cu-adevărat. Aș dormi puțin, n-aș mai visa deloc, căci prin fiecare minut când închidem ochii pierdem șaizeci de secunde de lumină. Aș merge când ceilalți se opresc, m-aș trezi când alții adorm. Aș asculta când alții vorbesc și aș savura o înghețată bună de ciocolată. Și aș trăi “îndrăgostit de dragoste”. Dacă Dumnezeu mi-ar oferi încă o bucățică de viată, m-as îmbrăca simplu, as cădea în genunchi în fata soarelui, lăsându-mi goale corpul și sufletul. Doamne, dacă as avea o inimă, mi-as scrie ura pe gheață și aș aștepta primele raze de soare. Cu un vis al lui Van Gogh aș picta pe stele un poem de Benedetti și i-aș oferi Lunii un cântec de Serrat. Aș stropi trandafirii cu lacrimile mele pentru a simți durerea spinilor și sărutul roșu al petalelor.
Dumnezeule, dacă aș avea o bucată de viată… n-aș lăsa să treacă nici o singură zi fără să le spun celor pe care-i iubesc cât de mult îi iubesc. Aș convinge fiecare bărbat și fiecare femeie că ei sunt cei la care țin cu adevărat și as trăi îndrăgostit de iubire. Aș demonstra oamenilor cât se înșeală crezând că încetează să se îndrăgostească atunci când îmbătrânesc, fără să știe că încep să îmbătrânească atunci când încetează să se îndrăgostească! I-aș da aripi unui copil, dar l-as lăsa să învețe singur să zboare. Iar pe cei bătrâni i-aș învăța că moartea nu vine o data cu vârsta, ci o data cu uitarea.
În fond, și eu am învățat de la oameni atâtea lucruri… Am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe culmi, fără să știe că adevărata fericire constă în felul în care urci înălțimile. Am învățat că atunci când nou-născutul strânge pentru prima dată, în pumnul lui mic, degetul tatălui, îl cucereşte pentru totdeauna. Am învățat că un om n-are dreptul să-l privească pe un altul de sus decât atunci când trebuie să se aplece pentru a-l ajuta să se ridice. Sunt o mulțime de alte lucruri pe care as putea sa le învăț de la oameni , dar, realmente, multe nu îmi mai vor servi la nimic cu adevărat, pentru că, atunci când ma vor pune la păstrare în acea cutie, vai, eu voi fi murit deja.
Gabriel Garcia Marquez
(6 martie 1927 – 17 aprilie 2014

[cristiboss56]

Mulți se supără pe ei înșiși din cauza suferințelor pe care le trăiesc. Poate se gândesc că le merită. Și greșesc. Poate fiindcă au fost educați de părinții lor să aibă sentimentul vinovăției, să se pedepsească, își fac rău singuri. Și totuși, oamenii sunt singurele ființe care pot da sens durerii lor, fiindcă sunt singurii care știu că trebuie să moară. Va trebui să învățăm să dăm semnificație pozitivă sentimentului de vinovăție pe care îl folosim pentru a deveni mai buni, dar să dăm una negativă, atunci când sentimentul de vinovăție ne paralizează, ne pedepsește, luându-ne încrederea în noi înșine și, ca urmare, posibilitatea de a crește și, mai ales, de a acționa. În fond, ce este depresia după o supărare, un refuz, un doliu pe care noi le considerăm nedrepte, dacă nu o pedeapsă îndreptată către noi înșine?
Învață, însă, să râzi de tine, cu inima!
A ști că trebuie să mor, face ca pentru mine viața să fie mai bogată în înțelesuri, tocmai pentru că timpul devine limitat și orice lucru pe care trebuie să-l faci devine o alegere reală.
Nu trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să nu ne trimită boli sau să ne ferească de suferințe, ci trebuie să-L rugăm să ne dea tăria de a suporta ceea ce trăim, să ne stea alături ca să nu ne pierdem integritatea spirituală, să alegem să ne continuăm viața, oricum ar fi.
Pentru a ne da speranță, forță și curaj.
Să râzi cu inima te ajută să încetezi să cauți dreptatea în lumea aceasta și să transformi în viață tot ceea ce ți se întâmplă ca venit din moarte.
Valerio Albisetti

[cristiboss56]

La prima tinerețe, în momentul primei îndrăgostiri, pe oameni îi stăpânesc sentimentele și li se pare că fericirea constă tocmai în această furtună emoțională. Nu este adevărat. Fericirea adevărată vine ca un rezultat al acestor trăiri, al fidelității, al depășirii în comun a piedicilor, al efortului de a iubi. O asemenea dragoste este semnificativ mai profundă, mai temeinică, ea înseamnă cu mult mai mult decât această furtună emoțională. Dragostea înseamnă și efort, și responsabilitate a unuia pentru celălalt, este încercare de a te schimba în bine împreună cu omul tău iubit, este permanenta descoperire reciprocă, cunoaștere reciprocă. (Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 85)