Pastorala Sfantului Sinod - Hristos a devenit o persoana omeneasca ???

[bogdan81]

Ioan Cezar, exceptional. Foarte complex, foarte multe probleme extrem de dificile ridicate de tine. Intai de toate, trebuie sa precizez ca ceea ce voi spune eu, sunt opinii personale si este posibil ca uneori ele sa nu coincida exact cu afirmatiile teologilor, dar este ceea ce simt eu, si cred ca e bine sa fim sinceri cu noi insine. La urma urmei, Iov a fost sincer cand i-a cerut socoteala lui Dumnezeu iar Iacob s-a luptat el insusi cu Dumnezeu.
Asa ca voi incerca sa schitez cateva pareri personale in care imi voi preciza punctul de vedere.
Intai cred ca ar trebui sa vorbim despre acest subiect cat mai putin abstract si cu maxima concretete. La urma urmei viata omeneasca e o viata personala si foarte concreta. Si cred ca ar trebui sa plecam in demersul acesta de la realitatea proxima cunoscuta - anume persoana umana.
Acum, ce am gandit eu si ce am simtit de-a lungul timpului in legatura cu aceasta realitate.
Cand am spus ca desi persoana NU se confunda cu individul, am precizat in acelasi timp ca ele nici nu trebuie asezate in opozitie. De ce? Exista in crestinism un curent ( a fost si in trecut, in Evul Mediu, dar exista si acum ) care incearca sa devalorizeze viata umana individuala si sa o prezinte ca pe ceva superficial si trecator, iar viata vesnica este vazuta ca fiind redusa la un reziduu, la ceea ce ramane dupa ce individul este dat la o parte si ramane doar persoana. Acest curent de gandire mi-a fost intotdeaua strain. Pai daca viata vesnica nu mai pastreaza nici un continut creat si nimic individual, atunci acea viata vesnica nu mai e o viata a mea, a celui care am fost, am iubit, m-am imprietenit, am suferit, m-am bucurat, m-am jucat, ci o viata abstracta, a unei idei detasata de orice continut concret numita "persoana." Nu pot accepta aceasta teorie fiindca NU pot crede ca tot ce traim noi adevarat si profund in aceasta viata, anume dragostea, prietenia etc. reprezinta doar continut rezidual, ceva ce tine doar de individ si din care persoana ar lipsi cu desavarsire. O asemenea conceptie sustinuta de Losski, dar din pacate si de par. Sofronie Saharov (pe care totusi il pretuiesc deosebit ) NU ajunge la inima mea. Intr-adevar, acesti teologi afirma ( si nu sunt singurii ) ca in aceasta viata noi NU putem cunoaste deloc persoana, ci cunoastem doar individul si manifestarile sale. Or eu NU cred ca atunci cand traim prietenia, dragostea fata de cineva, cu tot ce au ele mai profund si adevarat, nu e nimic personal acolo. In acest sens afirm cu tarie ca persoana se manifesta inclusiv in aceasta viata, se manifesta si poate fi cunoscuta. De fapt, parintele Staniloae afirma ca ceea ce NU se manifesta e nedeplin ca putere de viata. Numai ca aceasta manifestare NU e ceva ce se poate conceptualiza si exprima in cuvinte. Ea se traieste constient, dar de fiecare data ca ceva unic si plin de taina, cu neputinta de redus la cuvintele noastre. Cred ca atunci cand imi iau fiul in brate, iar el imi zambeste si intreaga lui faptura, mai ales ochisorii, se umplu de o bucurie luminoasa, aceasta traire e una deplin personala, nu doar a unui individ. Atunci cand il vad ca sufera bolnav fiind si sufar si eu impreuna cu el, acest fapt e unul profund personal. Cred ca viata vesnica NU va fi una golita de orice continut creat si concret, ci mai degraba cred ca intreaga noastra viata omeneasca, cu bucuriile si suferintele ei, cu iubirile si prieteniile ei, cu tot ce a fost aici frumos si curat, se va transfigura in lumina lui Dumnezeu. La urma urmei de aceea S-a facut Dumnezeu om, ca sa transfigureze lumea si sa o indumnezeiasca, NU ca sa o piarda si sa o distruga. Atunci, cum putem face diferenta intre individ si persoana?
Pai atunci cand traim viata altuia, atunci cand iubim adica, cand traim bucuria altuia, suferinta altuia, cand ne e mila de pacatosi si vrajmasi, atunci cu siguranta suntem persoane si ne manifestam ca atare. In schimb cand uram, cand batjocorim pe aproapele, cand il devalorizam, atunci ne comportam ca indivizi si ramanem doar indivizi.

[bogdan81]

In eshatologia parintelui Staniloae, ultima parte a Dogmaticii sale, viata sfintilor in imparatia
lui Dumnezeu este prezentata intr-un mod foarte concret. Si sfintii au trupurile lor personale care NU formeaza o masa amorfa si nediferentiata, chiar daca ele comunica intr-un fel mai profund, fata de ale pacatosilor. Parintele Staniloae merge pana acolo incat afirma ca toata creatia umana valoroasa si buna se va transfigura in lumina lui Dumnezeu, iar parintele da aici ca exemplu chiar simfoniile lui Beethoven.
Sa ne amintim cum l-au recunoscut ucenicii pe Hristos cel inviat, dupa modul de frangere a painii. Pana si in astfel de gesturi umile se poate descoperi persoana.

[Ioan_Cezar]

Ce bine că discutăm!, vorba lui Igor...:)

Da, Bogdan frate, realitatea aceasta fiinţială care este persoana ("formă de fiinţare", cum o numeşte Cuviosul Sofronie) poate fi pentru cugetarea noastră şi, de fapt, merită să fie aşa: un subiect central, poate chiar crucial. Nu întâmplător, cred, părinţii Stăniloae şi Sofronie au fost hotărâţi, în timpul vieţii lor pământeşti, să cunoască în chipul cel mai deplin, pe cât le era cu putinţă, persoana şi să scrie nouă unele cugetări pe această temă. Nu ştiu în ce măsură au şi reuşit, bunii, ceea ce şi-au propus, însă îmi e limpede că paginile scrise de ei pe tema persoanei sunt dintre cele mai bogate în conţinut, dintre cele mai concentrate şi stimulative din tot ce am citit. Nu-i vorbă, toţi scriitorii mari au lăsat texte admirabile în legătură cu persoana, fiecare punînd în inspirată lumină un aspect sau altul din fiinţarea omului ca persoană sau către persoană. Dintre psihologi, îi admir îndeosebi pe Carl Rogers şi pe G.W. Allport.
Eu fac distincţie între om şi persoană, între individ şi persoană. O distincţie imperioasă pentru ca mintea mea să nu devină încă mai confuză decât este...:)
De pildă, eu nu consider că nou-născutul şi, în alt plan, bolnavul psihotic (cel care a pierdut, fie şi temporar, conştiinţa identităţii sale şi a raporturilor cu semenii) sunt persoane; deşi sunt oameni, indiscutabil. Primul, pentru că nu a deprins, încă, meşteşugul dragostei. Al doilea pentru că l-a pierdut...
Distincţiile acestea vin din criteriile care ne ghidează accepţiunea termenului de persoană, om, individ etc.
În accepţiune foarte generală, de maximă generalitate, putem spune ca şi Cătălin că orice om este o persoană. Dar această accepţiune păcătuieşte prin neglijarea, ori de-a dreptul negarea unor însuşiri care fac diferenţa între om (concept cu sferă maximă şi conţinut minim) şi persoană (extremă specificitate). Un copil de grădi, să mă ierte Cătălin, nu poate identifica deosebirile dintre om şi persoană, chit că s-ar putea să trăiască concomitent ambele forme ale fiinţării...:)

*

Aş vrea să dau curs năzuinţei mele şi bucuriei de a dezbate cu fraţii tema persoanei, a individului şi persoanei... Cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să şi facem aceasta, treptat...
Deocamdată mă reţin, din motive de prudenţă, aş zice, şi aleg să închei postarea aceasta în ton de glumă, aparent. Un fel de amuzament îmi dă târcoale acum, deşi haloul este unul al plânsului, din câte simt...
Ştii că băiatul acela s-a trezit într-o dimineaţă, parcă, gândac. Şi pus în faţa acestei cutremurătoare evidenţe, personajul kafkian (omul sau gândacul, de acum eu nu ştiu) începu, din câte am aflat de la un cârcotaş, să se lamenteze: "Aoleu, vai şi vai...! Cum mă mai duc eu astăzi la serviciu? Cum să mă prezint în halul ăsta?" ........:)))

P.S. Şi totuşi, punctez: eu aleg să cuget persoana camuflată în individ, oricât de neaşteptat ar suna aceasta...:) Şi, fiinţînd omul astfel, vine o vreme când individul şi persoana dau tainic o luptă pe viaţă şi pe moarte în om; fiecare cu armele proprii, s-ar părea, deşi eu cred că bătălia se dă doar cu armele persoanei...:) Deznodământul fericit fiind atunci când biruieşte omul ca persoană - aşa cum se întâmplă când sămânţa piere ca sămânţă şi trăieşte de acum doar ca arbore... Atâta doar că acest arbore al persoanei e unul de smerenie... Roadele fiind dulci, în ciuda rădăcinii amare... De nu se lasă cuprins de persoana dinlăuntrul său, de nu se lasă îmblânzit, de nu se lasă transfigurat în duh ca persoană, omul moare. Sfârşeşte iremediabil ca individ, ca un încremenit în proiect.
Persoana vieţuieşte in nucce înlăuntrul individului, cred. Boala, căderea, stagnarea şi eşecul ei poartă numele de individualism. Căderea noastră în această însuşire rapace, cred că de fapt o urâm noi şi Domnul - iar nu pe individ!
Însă, prin pocăinţă şi har, prin retragerea liberă şi eroică din tot ceea ce corupe şi deviază destinul personal din individ, potenţialul persoanei se împlineşte (omul devine ceea ce era de la bun început - persoană) sub următoarea formă deplină: pacea călătoriei libere a unui om, ca re-naştere continuă de persoană înlăuntrul sinelui, în nesfârşita lumină a dragostei...:) Un drum punctat de durere şi bucurie, cu veghea permanentă a Mângâietorului. Murim în ceva, care ne răpea fiinţarea, pentru a renaşte tot mai deschişi în cineva... Mereu şi iar mereu aşa... Sarcina noastră e să devenim dezmărginire, păstrînd totodată finitul care suntem. Imposibil, nu-i aşa?
Şi tocmai aici Se arată Domnul.

"El i-a zis: Vino!" (Mt, 14-29)

[catalin2]

In intelegerea mea o persoana este o fiinta care are chipul lui Dumnezeu. In acest fel putem definii si ingerii, care sunt tot persoane. O fiinta umana este un om, o persoana umana, adica tocmai o fiinta care are firea omeneasca. E persoana pentru ca e un om, nu umanitatea. Invatatura ortodoxa spune ca dupa cadere chipul lui Dumnezeu s-a intunecat intr-o oarecare masura. Invatatura protestanta spune ca firea umana s-a degradat complet si doar harul ii salveaza.
Sa nu uitam ca si copiii sunt botezati si spunem ca ajung in Rai daca mor. Eu cred ca autorii citati se refera la degradarea chipului lui Dumnezeu.

[delia31]

În prealabil postat de catalin2

In intelegerea mea o persoana este o fiinta care are chipul lui Dumnezeu. In acest fel putem definii si ingerii, care sunt tot persoane. O fiinta umana este un om, o persoana umana, adica tocmai o fiinta care are firea omeneasca. E persoana pentru ca e un om, nu umanitatea. Invatatura ortodoxa spune ca dupa cadere chipul lui Dumnezeu s-a intunecat intr-o oarecare masura. Invatatura protestanta spune ca firea umana s-a degradat complet si doar harul ii salveaza.
Sa nu uitam ca si copiii sunt botezati si spunem ca ajung in Rai daca mor. Eu cred ca autorii citati se refera la degradarea chipului lui Dumnezeu.

In intelegerea mea, persoana e cineva care traieste sau se straduieste, tinde, se lupta sa vietuiasca cat mai apropiat de modelul Persoanelor Sf. Treimi. In comuniune de iubire cu altele care tind spre acelasi lucru, in impartasire si transparenta cat mai deplina unele cu altele si impreuna cu Dumnezeu.
A fi persoana e a iubi pana la renuntarea de sine.
Eu inteleg, in acest sens, ca exista grade de fiintare ca persoana. Persoanele Sf. Treimi fiind persoane in gradul maxim posibil.
Noi suntem fiecare, undeva intre chip si asemanare, intre deja si nu inca. Inceputul e pus, finalul e opera aperta.

[catalin2]

În prealabil postat de delia31

In intelegerea mea, persoana e cineva care traieste sau se straduieste, tinde, se lupta sa vietuiasca cat mai apropiat de modelul Persoanelor Sf. Treimi. In comuniune de iubire cu altele care tind spre acelasi lucru, in impartasire si transparenta cat mai deplina unele cu altele si impreuna cu Dumnezeu.
A fi persoana e a iubi pana la renuntarea de sine.
Eu inteleg, in acest sens, ca exista grade de fiintare ca persoana. Persoanele Sf. Treimi fiind persoane in gradul maxim posibil.
Noi suntem fiecare, undeva intre chip si asemanare, intre deja si nu inca. Inceputul e pus, finalul e opera aperta.

Partial sunt de acord cu tine, cu o singura deosebire de nuanta. Spun asta pentru ca este o neintelegere. Am inteles ce vrei sa spui si pot da raspunsul.
Stim ca omul a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Tu spui aici de asemanarea cu Dumnezeu. Dar Chipul lui Dumnezeu in om nu s-a pierdut la cadere. S-a intunecat, dar fiecare om pastreaza chipul lui Dumnezeu. Deci fiecare om e persoana. Iar o persoana trebuie sa tinda spre asemanarea cu Dumnezeu, cu Persoana perfecta. Ar insemna ca doar sfintii sunt persoane. Definitia data de mine e cea corecta, fiecare fiinta care are chipul lui Dumnezeu este o persoana. Sunt de acord cu ce spui tu: "Eu inteleg, in acest sens, ca exista grade de fiintare ca persoana. Persoanele Sf. Treimi fiind persoane in gradul maxim posibil." Adica gradul de asemanare, corect ce spui.
Unii teologi folosesc termenii de individ si persoana tot in acest sens, mai mult figurat. Un individ este un exemplar dintr-o specie, este folosit si la animale. Teologii vor sa arate aceasta crestere spre asemanarea cu Dumnezeu, spre a deveni persoana intreaga, cu chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Asta nu inseamna ca un om poate ajunge la un nivel atat de jos incat sa nu mai fie persoana (adica sa nu mai aibe firea umana), decat in sens figurat. E o problema, cum am mai mentionat, protestantii au invatatura ca firea omului s-a degradat complet dupa cadere (deci chipul lui Dumnezeu).
In ton cu ce am spus eu, iata ca si ingerii cazuti sunt persoane, pentru ca pastreaza chipul lui Dumnezeu, cu care au fost creati. Articolul este semnat chiar de ierarhul invocat pe topic, Mitropolit Hierotheos Vlachos: http://www.crestinortodox.ro/editori...lui-88894.html
Numai animalele nu sunt persoane.
Un articol mai amanuntit despre chipul lui Dumnezeu: http://ziarullumina.ro/spiritualitat...mnezeu-din-noi
In concluzie, fiecare om este o persoana, o fiinta care are firea umana, chipul lui Dumnezeu. Desigur, conteaza gradul de asemanare cu Dumnezeu. Avem Persoane divine (avand firea divina), persoane umane (firea omeneasca) si ingeri (inclusiv ingerii cazuti, tot persoane).

[Ioan_Cezar]

Cătălin, poţi vedea şi alte detalii în postarea de mai sus.
Deocamdată uite fragmentul acesta:

Căci persoana umană nu este dată în ea însăşi, ci în Hristos. „Personalitatea” omului îi este încredinţată omului din afara lui. De aceea putem vorbi în acest caz de „transcendenţa” omului, care nu este doar în raport cu restul lumii create, ci şi faţă de sine însuşi, faţă de „natura” sa.

Rezumând afirmaţiile de mai sus, se poate spune că, în cazul omului, persoana apare şi creşte în interiorul unei relaţii cu o altă persoană. Dacă persoană nu este în mod propriu decât Dumnezeu, omul devine persoană în măsura în care participă la Dumnezeu. În plus, dacă identitatea personală este marca umanului, atunci în Hristos umanul este realizat în cel mai înalt grad, întrucât natura umană se identifică, adică se recunoaşte în mod deplin în ipostasul Fiului. Din acest motiv, nu se poate vorbi de persoană decât în cazul lui Dumnezeu şi al omului. Caracteristic pentru om este că acesta devine persoană prin asemănarea cu modelul său.[17]

[Capy]

În prealabil postat de delia31

Persoana si individ, antinomice. In sensul ca, in timp ce a fi persoana presupune dinamism, devenire, depasire, schimbare, parcurgere atat pe orizonatala, cat si pe verticala a drumului de la chip la asemanare, a fi individ, e stagnare, incremenire in proiect, refuz, ramanere la stadiul embrionar, a-ti lasa propriul mugure in voia viforului, autosuficienta, blocaj, nelucrare, ingropare a talantului, etc.

Stimate "stâlp al forumului". Am înţeles că vrei să devii lumina călăuzitoare a forumului, însă ar fi cazul să laşi speculaţiile filozofice de o parte, în chestiuni dogmatice grele, cum este şi cea de faţă, pentru care a fost nevoie de întrunirea Sinoadelor Ecumenice, cum sunt: Sinodul III Ecumenic de la Efes şi Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon.

Vin cu aceeaşi recomandare, ca şi în cazul lui Igor, să citeşti:

În prealabil postat de Capy

Cartea lui Jean Claude Larchet: "Personne et nature ; La Trinité, Le Christ, L'homme". Vezi că o poţi citi gratis şi pe internet, dacă ştii limba franceză. Dacă nu, o poţi găsi tradusă şi în română la librăriile de profil, cum ar fi de pildă, librăria Sophia - în Bucureşti.

"Teologul Jean-Claude Larchet, în lucrarea sa Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi, alocă un capitol embrionului uman. Acesta susţine că teoria însufleţirii imediate a omului, prin care se admite că el primeşte dintru început un suflet deplin, care îl face din clipa în care a fost conceput o fiinţă omenească deplină, un ipostas cu o existenţă independentă şi o persoană, corespunde Tradiţiei Bisericii de Răsărit, primită de timpuriu şi păstrată până în ziua de azi. Însufleţirea imediată a omului este afirmată pe scurt la Sfântul Irineu, îşi găseşte temeiuri în opera Sfântului Grigorie de Nyssa, câştigă la Sfântul Maxim Mărturisitorul întreaga sa precizie în cadrul unei antropologii creştine profund elaborate şi este apoi confirmată de Părinţii care au urmat. Prin concepţia creştină, care-l consideră drept ipostas, embrionului i se recunoaşte o valoare în sine şi, de asemenea, este privit ca o fiinţă unică şi irepetabilă, a cărei existenţă are astfel o valoare absolută, care obligă la respectarea sa, cu atât mai mult cu cât se consideră totodată că are de la început un suflet raţional şi mintal; el este văzut de asemenea ca persoană, care îşi transcende realitatea biologică şi chiar pe cea psihică, legată în chip obiectiv de o realitate mai presus de ea. În termeni biblici, această legătură se exprimă prin încredinţarea că embrionul, din prima clipă a existenţei sale, poartă în el chipul lui Dumnezeu şi este menit să dobândească asemănarea cu El în cadrul unei dezvoltări continue, care transcende dezvoltarea sa biologică, mai spune Jean-Claude Larchet." (George Aniculoaie)

De asemenea, îţi recomand cărţile:
Embrionul si sufletul lui la sfintii Parinti si in izvoarele filozofice si medicale grecesti


Etica procreatiei in invatatura Sfintilor Parinti

În prealabil postat de delia31

In alta ordine de idei, cred ca daca initiatorul topicului ar fi pus invers problema, nu cand a devenit Hristos persoana umana, ci cum devine omul persoana indumnezeita? Si nu daca a fi om inseamna a fi persoana umana, ci daca a fi om presupune a fi persoana divino-umana, atunci ar fi vazut simetria om-model in oglinda.

Am rugămintea să deschideţi un topic separat pentru alte discuţii şi tot felul de speculaţii filozofice. Discuţia a deviat mult de la tema topicului. Altfel voi fi nevoit să fac reclamaţie la administratorul forumului.
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu prin Întruparea Sa şi prin unirea pentru totdeauna a naturii (firii) dumnezeieşti (divine) cu natura (firea) omenească (umană) în Persoana (Ipostasul) Său (fără amestecare, fără schimbare, fără împărţ›ire, fără despărţ›ire), are Îndumnezeirea după Ipostas şi după natură (fire, fiinţă), fiindcă este de aceeaşi natură (fiinţă, fire) dumnezeiască cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Dacă cineva, indiferent cine, susţine că persoanele umane (omeneşti) pot ajunge la îndumnezeire ca şi în cazul Mântuitorului Hristos, atunci acel cineva se află într-o erezie cumplită (actus purus - adică identitatea dintre fiinţă şi energie). Îndumnezeirea şi unirea cu Dumnezeu la persoanele umane (omeneşti) se poate realiza numai după har (energie necreată), ci nu îndumnezeire şi unire după firea (natura) dumnezeiască ca la Mântuitorul Hristos.

Hristos Cel Unul-Născut, este unicul fiu natural (după natură / fire) a lui Dumnezeu (Ioan 3, 16), spre deosebire de noi, care suntem fiii lui Dumnezeu după har, înfiaţi prin Taina Botezului şi păstrăm această calitate de fii, în măsura în care vom conlucra în viaţa noastră cu harul Sfântului Duh primit la Sf. Botez şi prin celelalte Sfinte Taine ale Bisericii.

"În Tradiţia Patristică există două îndumnezeiri. O îndumnezeire este firească, adică este a fiinţei lui Dumnezeu. Aici este vorba de posesia fiinţei lui Dumnezeu. La aceasta participă doar Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pentru că fiinţa Treimii este cunoscută numai Sfintei Treimi.

Singura dintre cele create care participă la această îndumnezeire este firea omenească a lui Hristos. Astfel că Hristos ca Dumnezeu, dar şi ca Om, are fiinţa lui Dumnezeu ca îndumnezeire. De aceea unirea în Hristos a celor două firi, dumnezeiască şi omenească, este şi "după fiinţă" şi "după ipostas" şi "după fire". (Teologia Patristică / Ioannis Romanides - Bucureşti: Ed. Metafraze, 2012, pag. 283)

[catalin2]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Cătălin, poţi vedea şi alte detalii în postarea de mai sus.
Deocamdată uite fragmentul acesta:

M-am uitat pe acel articol, dar acum l-am citit mai cu atentie si am vazut care sunt sursele si cine a scris despre aceste conceptii (Lossky, Yannaras). Din cate am inteles Parintele Staniloae nu este de acord cu ceea ce spune Lossky.
Referitor la autor, este traducator, a terminat filologia. In chiar pasajul dat de tine in acest mesaj apare o nota de subsol, unde vedem eroarea de intelegere:
"Aceasta înseamnă că îngerii nu sunt persoane? Totul depinde de felul în care definim persoana: dacă acceptăm că este o vorba de o existenţă conştientă de sine, atunci nu numai îngerii şi aproape toţi oamenii, dar şi unele animale ar putea fi încadrate aici. În fond, Peter Singer, un respectabil profesor de bioetică de la Princeton, susţine, plecând de la percepţia suferinţei şi de la principiile unei etici bazate pe „calitatea vieţii” că unele fiinţe umane sunt non-persoane, în timp ce unele animale sunt persoane. Dar aceasta ar însemna că am rămas tot la definiţia lui Boetius."
O explicatie complet aiurea. Tot articolul este doar o constructie filozofica, avand la baza conceptiile acelor teologi. Vedem din celelalte articole ca altceva se intleege prin persoana.

[delia31]

În prealabil postat de catalin2

Partial sunt de acord cu tine, cu o singura deosebire de nuanta. Spun asta pentru ca este o neintelegere. Am inteles ce vrei sa spui si pot da raspunsul.
Stim ca omul a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Tu spui aici de asemanarea cu Dumnezeu. Dar Chipul lui Dumnezeu in om nu s-a pierdut la cadere. S-a intunecat, dar fiecare om pastreaza chipul lui Dumnezeu. Deci fiecare om e persoana. Iar o persoana trebuie sa tinda spre asemanarea cu Dumnezeu, cu Persoana perfecta. Ar insemna ca doar sfintii sunt persoane. Definitia data de mine e cea corecta, fiecare fiinta care are chipul lui Dumnezeu este o persoana. Sunt de acord cu ce spui tu: "Eu inteleg, in acest sens, ca exista grade de fiintare ca persoana. Persoanele Sf. Treimi fiind persoane in gradul maxim posibil." Adica gradul de asemanare, corect ce spui.
Unii teologi folosesc termenii de individ si persoana tot in acest sens, mai mult figurat. Un individ este un exemplar dintr-o specie, este folosit si la animale. Teologii vor sa arate aceasta crestere spre asemanarea cu Dumnezeu, spre a deveni persoana intreaga, cu chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Asta nu inseamna ca un om poate ajunge la un nivel atat de jos incat sa nu mai fie persoana (adica sa nu mai aibe firea umana), decat in sens figurat. E o problema, cum am mai mentionat, protestantii au invatatura ca firea omului s-a degradat complet dupa cadere (deci chipul lui Dumnezeu).

Ok, e vorba de gradatii. Intelegi probabil abordarea mea ca fiind maximalista. Iar eu pe-a ta minimalista.
Sa incerc sa dau mreaja mai la adanc si poate ca altii care se pricep mai bine la nuante imi vor sesiza incongruentele.
Intrucat, Dumnezeu e Treime de Persoane si nu un Absolut impersonal, inteleg ca persoana e o categorie teologica, spirituala, dupa modelul maximal al Celor Trei Persoane absolute prin excelenta, si nu o categorie sociologica.
Fiind o categorie teologica, trebuie sa ne raportam la Persoanele Treimii pt. a sti ce inseamna a fi persoana.

Desigur, toti oamenii au in ei chipul lui Dumnezeu in diferite grade de asemanare sau ne-asemanare, ceea ce inseamna, ca orice om este persoana in nucce, in stadiu inca nedeplin, urmand sa devina persoana dupa chipul Persoanelor, pe masura dobandirii asemanarii, numai daca isi doreste liber si constient sa-si insuseasca modul de existenta a Personelor Treimii, pe cat este cu putinta fiecaruia. A fi persoana nu e ceva static. Ci, o perpetua depasire dinamica inspre asemanarea cu Dumnezeu.

Pr. Sofronie chiar se intreaba daca persoana este o realitate materiala sau spirituala, mergand pana acolo incat afirma ca Persoana este duh, o categorie transcendenta, imateriala si spirituala.

Acuma, desi despre asta nu se teoretizeaza, sa ne reamintim teoretic care e modul de fiintare a Persoanelor Treimii ca sa stim dupa ce sa ne orientam in modul nostru de existenta ca persoane.

Tatal exista in Fiul si in Sf. Duh, Fiul in Tatal si in Sf. Duh, iar Sf. Duh in Tatal si in Fiul. Modul lor de fiintare absoluta e trairea fiecaruia in celelalte persoane, iubindu-le absolut si fiind iubit absolut.
Persoana iubita se goleste pe Sine pt. a primi in propria Fiinta pe celelalte doua. Modul acesta de intrepatrundere prin iubire a persoanelor divine, si de vietuire reciproca una in alta, se cheama perihoreza, ceea ce cred ca stii. Asta presupune kenoza, golirea de sine, pt. a-i cuprinde prin iubire pe ceilalti si transfer de fiinta prin iubire.

Dupa cum in modelul Treimic, Persoanele traiesc unele in altele, iubindu-Se reciproc, si fiind o singura Treime, la fel si cei avand fire umana si care tanjesc dupa o asemenea vietuire, chiar daca nedeplin, devin tot mai deplin persoane.
Niciodata nu se poate spune ca o persoana umana a ajuns la maximul asemanarii cu Persoanele Treimii.


Pe scurt, in lungul drum de la chip spre asemanare, persoana are de parcurs propria devenire, tinzand mereu spre modul dumnezeiesc de existenta, chiar daca la inceput foarte, foarte imperfect si nedeplin, cu multe rateuri, caderi, poticniri si renuntari. A trai viata celorlalti, iubindu-i la modul cat mai aproape de modelul Treimii. A-ti transfera fiinta celorlalti si te lasa transferat in fiinta celorlalti prin iubire. Asta-i modul maximal la care suntem chemati sa fim persoane. Care n-are limita.
Chipul lui Dumnezeu din om, dat odata cu sufletul e inceputul persoanei iar sfarsitul e asemanarea cat mai mare cu El.

În prealabil postat de catalin2

In ton cu ce am spus eu, iata ca si ingerii cazuti sunt persoane, pentru ca pastreaza chipul lui Dumnezeu, cu care au fost creati. Articolul este semnat chiar de ierarhul invocat pe topic, Mitropolit Hierotheos Vlachos: http://www.crestinortodox.ro/editori...lui-88894.html

Articolul vorbeste despre diavol, dar nu inteleg dupa ce criteriu e considerat a fi persoana. Sorry, don't agree. Thumb down.
Sa-ti zic de ce nu-s de acord cu ideea ca diavolul e persoana. E clar ca e la polul opus a ceea ce ziceam mai sus de modul de fiintare a Persoanelor Treimii.

Chiar si numai etimologia cuvantului persoana il exclude din aceasta categorie.
In Limba Romana, termenul persoana deriva din latinescul "personare".
Unde "per" inseamna prin, iar "sonare" inseamna sunet, reverberatie, rezonanta.
Luat impreuna, "personare" ar putea fi tradus ca rezonanta a unui cuvant sau sunet, prin intermediul a ceva ce il amplifica, punandu-l in valoare. Sau a rezona prin ceva, a reverbera prin, a produce un ecou, portavoce, purtator de cuvant si amplificator al lui.

Cuvantul persoana, luat si numai etimologic, ar putea insemna un cineva prin intermediul caruia se reverbereaza un Altcineva, amplificandu-l facandu-l sa se auda, fiind portavocea lui.

Din latinescul personare deriva si cuvantul personaj, adica cineva prin intermediul caruia se afirma ceva, se interpreteaza un rol.
In teatrul grecesc antic, probabil stii, personajele isi interpretau rolurile, purtand masti, de regula de lut, folosite... per-sonare, adica pentru a reverbera amplificand ceea ce rosteau.

Apropo, termenul pentru masca in limba greaca e "prosopon" si e sinonim cu ipostas. Dar si cu chip, fata.

Ideea de "prosopon" ca masca, am vazut ca e atinsa si in articolul dat de Ioan Cezar. Uite ce zice.

Părinţii capadocieni preferau să-l utilizeze pe „ipostas” mai curând decât pe „prosopon” fiindcă acesta, cu implicaţia de rol pe care o avea, mai ales în contextul trinitar, i-ar fi făcut suspecţi de modalism. Acum, când această suspiciune a fost demult depăşită, conotaţiile măştii şi rolului par să fie prielnice într-un fel neaşteptat: masca este, într-adevăr, ceea ce ascunde. Dar este şi un chip, este chipul, „faţa” care ni se potriveşte.

Or, diavolului nu i se potriveste nimic din chipul, fata, rolul lui Hristos. Nu e persoana, fiindca prin el nu se reverbereaza nimic din cele ale Persoanelor Treimii. Nu e portavocea Celui de sus.

Imi place cugetarea de ieri a lui Ioan Cezar – "persoana e camuflata in nucce in individ". Zice multe.