Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

9. Iubirea de oameni fără de încercarea să le fim mereu pe plac
Relațiile bune cu apropiaţii, uneori sunt însoţite şi de o latură neplăcută: încercarea să le fim mereu pe plac. De fapt, nici o atitudine bună aici nu poate exista, – existând doar lipsa de caracter și dependența de opiniile altor oameni. Anume în post această patimă poate să devină mai accentuată.
„Hai să ne întâlnim vineri după serviciu într-o cafenea” – te invită o prietena, şi iată deja ai comandat împreună cu ea o prăjitură – doar nu poţi să o superi!
„Vino-o în vizită sâmbătă seara” – te invită vecinii, și nu mai mergi la slujbă, în loc să-ţi ceri scuze și să amâni pentru un timp mai târziu sau pentru seara de duminică.
„Mănâncă o bucată de pui, de altfel mă supăr” – te indeamnă o rudă, și s-ar putea cu respect să refuzi, dar nu o faci, deşi să te ascunzi după falsa nedorinţă de a merge la un conflict, nu mereu înseamnă să dai dovadă de iubire față de aproapele.
Pentru a ne elibera de această patimă de a fi plăcuţi altora, ne putem aminti de sfatul dat de cuviosul Paisie Aghioritul: noi trebuie să ascundem propria postire, ca să nu ne postim de văzul lumii, dar postul bisericesc – este o trăire şi o mărturisire a credinței. Noi nu trebuie doar să-i respectăm pe alţii, dar şi să tindem ca şi pe noi şi credinţa noastră să fie respectată.
Cei mai mulți oameni înțeleg explicația politicoasă și acceptă poziţia noastră. Dar şi adesea se adevereşte că interpretarea noastră este neîntemeiată. Prietena în cafenea nu va fi deranjată de faptul că vom comanda doar o cană de cafea, vecinii vor fi bucuroși să ne întâlnim și după participarea noastră la slujbă, iar cu ruda putem servi cu placere şi nişte cartofi cu ciuperci.
10. Să-l urmăm pe Hristos
Şi în cele din urmă, cea mai importantă regulă a Postului Mare – să nu uităm pentru ce există această perioadă.
Postul Mare – este timpul așteptării Învierii Mântuitorului. Dar nu o simplă aşteptare, ci una de acţiune. Vom încerca să trecem cele patruzeci de zile împreună cu Hristos, să venim la mormântul lui Lazăr, cu Domnul să intrăm în Ierusalim, Îl vom asculta în Biserică, ne vom împărtăşi împreună cu apostolii la Cina cea de Taină, îl vom urma în ducerea Crucii spre Golgota, unde ne vom alătura suferinţei Maicii Domnului şi ucenicului iubit …
În cele din urmă, împreună cu mironosiţile ne vom apropia de mormântul deschis şi din nou vom trăi bucuria:
Nu este aici. Hristos a inviat!

sursă www.pravmir.ru

[cristiboss56]

Părinte, nu se poate ca oamenii să-şi revină în alt fel şi nu prin încercări?


Mai înainte ca Dumnezeu să îngăduie o încercare, a căutat să-i îndrepte cu blândeţe, dar aceia nu au înţeles şi de aceea El a îngăduit ispitirea. Vedeţi, când un copil este sucit, la început tatăl său îl ia cu binişorul, îi face toate mofturile, dar văzând că nu se schimbă, atunci se poartă cu asprime faţă de el, ca să se îndrepte. Tot astfel şi Dumnezeu, adeseori, atunci când cineva nu înţelege de bună voie, îi dă o încercare ca să-şi revină. Dacă nu ar fi existat puţină durere, boli etc., oamenii ar fi devenit fiare, nu s-ar fi apropiat deloc de Dumnezeu.



Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

Părinte, putem spune despre diferitele ispite care se întâmplă în viaţa noastră, că aceasta a fost voia lui Dumnezeu?


Nu. Să nu amestecăm voia lui Dumnezeu cu ispita şi cu cele pe care le aduce ea. Dumnezeu îl lasă pe diavol liber să-l ispitească pe om până la un punct, iar pe om îl lasă liber să facă binele sau răul. Dar nu Dumnezeu este vinovat pentru răul pe care îl va face omul. Iuda, de pildă, era ucenicul lui Hristos. Dar oare putem spune că a fost voia lui Dumnezeu ca el să devină vânzător? Nu, ci luda însuşi a îngăduit diavolului să intre în el.
Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

Încercările care ne vin sunt uneori „antibioticul” pe care ni-l dă Dumnezeu pentru bolile sufletului nostru şi care ne ajută mult duhovniceşte. (...) Dumnezeu ştie foarte bine în ce stare duhovnicească se află fiecare dintre noi, dar fiindcă noi nu ştim, îngăduie să fim ispitiţi ca să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne aflăm patimile ce sunt ascunse înlăuntrul nostru şi să nu avem pretenţii nesăbuite în Ziua Judecăţii. Pentru că, de ar trece cu vederea patimile noastre şi ne-ar lua în Rai aşa cum suntem, şi acolo am crea probleme. De aceea, Dumnezeu îngăduie diavolului să creeze aici ispite, ca să ne scuture, astfel încât să se smerească şi să se curăţe sufletul nostru prin mâhniri, după care ne umple de har.
Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

O, cum spune David: „Una singură am voit de la Domnul, ca să locuiesc în casa Ta în toate zilele vieții mele”. Iată cât de des trebuie să mergem. Dar, fiecare cum poate să împlinească.
Sufletul care a iubit pe Domnul asta vrea: în toate zilele vieții sale să stea în casa Lui. Nu este binecuvântare mai mare pentru el. El a cunoscut asta. Dar nu toți pot îndeplini. Să meargă măcar când este slujbă. Biserica ne-a lăsat duminicile, să mergem la praznicele mari pe care le avem. Dacă cineva are dragoste și are o vreme liberă, o zi, poate să meargă și peste săptămână, foarte bine.
Dacă cineva are biserica nu departe, poate să treacă măcar să se închine. E mare binecuvântare dacă cineva, în drum spre serviciu sau eu știu, spre altele, intră și face o închinăciune și cere de la Dumnezeu binecuvântarea Lui, pentru că acolo este harul.
Și n-ați văzut cât de repede și dintr-odată ne astâmpără simțurile numai când intrăm în biserică, mai mult decât dacă ne rugăm un ceas în camera noastră? Pentru că aici este rugăciunea nu doar a unui om, aici este Duhul Sfânt Care se pogoară în inimile noastre.
Ieromonah Savatie Baștovoi

[cristiboss56]

Când auzim de paza minţii sau trezvia atenţiei sau liniştea minţii sau privegherea minţii, este exact acelaşi lucru cum ai zice pâine, bucată de pâine sau felie de pâine. Dar să auzim pe Sfântul Isihie Sinaitul în Filocalie ce spune: „Paza minţii este cale şi poartă a toată virtutea şi a toată fapta bună înaintea lui Dumnezeu”.
Trezvia atenţiei se naşte din frica lui Dumnezeu, iar frica lui Dumnezeu se naşte din credinţă, după cum spune dumnezeiescul Părinte Maxim: „Cel ce crede se teme, iar cel ce se teme se trezeşte”.
În ce constă paza minţii? În trei lucruri:
- în a ne trezi cu mintea la cele ce gândim;
- în a ne împotrivi păcatului cu mintea;
- în a chema pe „Doamne Iisuse...”, prin rugăciunea minţii.
Arhimandrit Cleopa Ilie

[cristiboss56]

Începutul ostenelilor sunt virtuțile.
Începutul virtuților este floarea vieții duhovnicești.
Floarea virtuții este începutul lucrării duhovnicești.
Lucrarea duhovnicească este odrasla virtuții, și odrasla acesteia este continuitatea și frecvența lucrării.









Micșorarea răului naște lepădarea răului.
Lepădarea răului este începutul pocăinței.
Începutul pocăinței este începutul mântuirii.
Începutul mântuirii este dispoziția cea bună a inimii.
Dispoziția cea bună (râvna) naște ostenelile.
Începutul ostenelilor sunt virtuțile.
Începutul virtuților este floarea vieții duhovnicești.
Floarea virtuții este începutul lucrării duhovnicești.
Lucrarea duhovnicească este odrasla virtuții, și odrasla acesteia este continuitatea și frecvența lucrării.
Roada și odrasla lucrării continue și stăruitoare este deprinderea (adică obișnuința durabilă).
Odrasla deprinderii este obișnuința (adică să devină virtutea una cu sufletul, starea lui naturală)
Obișnuința în bine naște frica de Dumnezeu.
Frica de Dumnezeu naște păzirea poruncilor, fie a celor cerești, fie a celor pământești.
Păzirea poruncilor este dovada iubirii față de Dumnezeu.
Începutul iubirii este mulțimea smereniei.
Iar mulțimea smereniei este fiica nepătimirii.
Și dobândirea nepătimirii este deplinătatea dragostei.
Adică deplina sălășluire a lui Dumnezeu în cei care au devenit prin nepătimire „curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.
Istoria noastră pe pământ este lucrarea unei îndelungate nașteri. Aici jos se țese încet trupul nostru duhovnicesc, așa cum s-a țesut trupul cel firesc în sânul maicii.
Dar spre deosebire totuși de pruncul din pântecele maicii, omul în mersul lui spre curățire primește multe descoperiri cu privire la viața întru care așteaptă să se nască.
(după Ioan al Scării și Nicolae Cabasila)