Oameni care par credinciosi dar sunt rai

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de sophia

Si totusi eu vorbeam de lucruri pe care macar un ortodox practicant ar trebui sa le stie si sa le evite.

La lucruri din astea marunte dar evidente in acelasi timp ma refer si eu.

Uite desi nu vroiam sa spun asta pe forum, am sa dau un exemplu ca sa stim despre ce vorbim.

Este o fata la noi la biserica, un fel diaconita a preotului.
Ea citeste din multe carti la slujbe, face multe in biserica. In fine este ortodoxa practicanta. Bun.
Noi suntem mai multi la strana, mai ales femei. Si dorim toate sa ajutam si iasa bine si cantarile. Ei apar mereu discutii pentru ca unele din noi vrem si noi sa cititm, alte doua doamne (probabil din familie de preot) au venit cu o noua (pentru noi toate) invatatura cum ca rugaciunea de la sfarsitul slujbei (Sa se umple gura mea...) se canta de fapt si nu se citeste, si au preluat-o ele.
Am rugat si pe fata diaconita si pe preot sa facem altfel: sa impartim si sa citim fiecare cate putin, sa fim mai smerite si mai intelegatoare. Nu, nu se poate.
De mai multe ori fata aceea imi spune: "Nu, n-ai talent, lasa ca o pun pe Ana (nume fictiv aici) sa citeasca".
Eu mai ajut dupa slujba la ordinea in biserica (la lumanari, carti, etc.).
Puneam cartile de cantari in dulap ca a doua zi aveam Canonul Sf. Criteanu si nu ne trebuiau cele de liturghie. "Scoate-le imediat pe toate inapoi!".

Sa-ti spun cum m-am simtit si cum s-a uitat lumea la noi? Mi-am inghitit lacrimile si am plecat.

Deci la lucruri din astea m-am referit.
In loc sa ne impartim sa dam un pic de bucurie tuturor, sa ne purtam frumos, sa fie pace.
Si asta se intampla in biserica, si de la oameni credinciosi. Termenul potrivit ar fi "aparent" credinciosi", fiindca ce rost are sa postesti sau sa citesti, sau alte cele in biserica, daca tu lovesti in oameni? Sau cum se impaca cele doua?
Exact despre smerenie spun si eu ca si tine.

Uite ca sa vezi si reversul medaliei si de unde se poate lua exemplu:
Anul trecut am avut doua decese in familie, la interval de 2 saptamani.
Eu eram la pamant. Sotul suferea si el dupa mama lui.

Ei un prieten si coleg al lui de alta credinta s-a purtat exemplar: ne-a ajutat cu ce aveam nevoie, apoi l-a luat mereu pe sotul meu si a incercat sa-l mangaie. Hai cu bicicleta impreuna, hai vino la noi. In fine. A avut grija de el.

La mine la biserica...tacere. Nu tu cum te simti, nu tu intelegere, nici altceva.
Poate ca judec dupa cum as fi facut eu in situatia aia altcuiva.
Si eu gresesc probabil.
Dar daca am comunica mai mult, daca discuta deschis ce est cu fiecare din noi, cum vedem lucrurile, ce putem face mai bine... Dar nici lumea, nici preotul. Te simti singur si abandonat. In biserica ta.

Da, ascultam slujba, postim, dar ce facem cu cel de langa noi aflat in lacrimi, in suferinta?

Da, Sophia, ai evocat lucruri fireşti, care se întâmplă oriunde sunt oameni - inclusiv în biserici, deoarece Biserica e alcătuită şi din oameni, cu toate ale lor, cu atâtea măsuri şi măsuri. Mereu aceleaşi conflicte, aceleaşi ciondăneli... Asta-i firea căzută a omului! Şi nu uşor se îndreaptă omul.

*
Ortodox practicant e un termen înţeles puţin cam superficial, cred. Nu l-aş rezuma la aspectele care ţin de practica liturgică propriu-zisă. Şi, încă mai mult, acolo în mediul bisericesc e foarte important dacă eşti cu adevărat un practicant sau doar un formalist tipicar ("tipic, tipic şi la inimă nimic").
Păi ce este atunci acela practicant? Ce să fie, Sophia, de nu un om care luptă cu sine purtînd armele Duhului: rugăciunea, postul, tăcerea, blândeţea, ascultarea şi, în genere, toată asceza creştină. Gâlcevile noastre de oriunde am fi noi arată tocmai aceasta: că numai practicanţi nu suntem. Deşi părem harnici-foc.
Că nu noi practicăm, de fapt. Ci Duhul practică, Hristos Se roagă în creştinul practicant. Iar unde practică Duhul şi este primit, se văd şi roadele! Unde nu, se vede omul... Cu firea asta căzută a noastră...
Aşadar, dacă nu vezi prea mulţi oameni care să te ungă la inimă, blânzi şi smeriţi etc., cunoaşte că nu în prea mulţi oameni Duhul e primit. Duhul vine peste noi toţi dar noi nu Îl primim. Nu Îl lăsăm să lucreze în noi pentru noi ci, avînd noi o fenomenală frică de a ceda controlul altcuiva, credem că am rămâne fără cârmă şi ne-am prăpădi când ne-ar fi la cârma minţii Însuşi Dumnezeu. Ca urmare Îl respingem, de fapt.
Urmările se văd limpede. În noi înşine, mai întâi, în starea noastră de pace, în răbdare, în cuminţenie, în nădejde, în neosândire, în nejudecare, în râvnă, în spovedania şi împărtăşania deasă, în lacrimile de zdrobire, în lumina ochilor şi blândeţea chipului, în tonul vocii, în moliciunea pasului şi a mişcării mâinii, în vocabular, în suspine, în gradul nostru de confort, în trebuinţele şi scopurile noastre, în toate...

*
Te simţi singur şi abandonat în biserica ta - spui cu amărăciune şi, probabil, cu furie... Te înţeleg, dacă vrei să mă crezi. Mulţi se simt aşa şi ştii care-i mirarea încă mai mare? Că stau unul lângă altul, înghesuiţi la slujbe şi ... tot singuri şi abandonaţi se simt.
Acest tip de solitudine, Sophia, este o stare de spirit, un sentiment complex - nu ţine mai întâi de celălalt om, de relaţia cu el, ci de ordinea duhului nostru.
Fiecare avem puterea să facem ceva, anumite lucruri, ca să nu ne mai simţim aşa. Noi în psihologie ştim mai multe despre asta, mai mult decât se vehiculează în adunările noastre de credinţă care au ajuns formaliste şi reci, ori, poate, căldicel mieros-înşelătoare. Nu mă laud că ştim noi, psihologii (vai de crucea noastră!) ci constat - cu multă, nespus de multă amărăciune. E grav, e cumplit că au ajuns să preia alţii, uneori ateii, ceea ce trebuia să fie practica curentă între creştini, în viaţa creştinului....
Din nenorocire, slujbele noastre au devenit declarative, doar. Formale şi nevrotice, pline de o emoţionalitate superficială şi fără impact revigorant. Nu prin rânduială sunt aşa, nici prin Duhul Care le însufleţeşte. Ci prin noi, prin modul în care noi ne raportăm la ele, prin modul în care participăm noi, credincioşii.
Formulele sunt corecte, rânduiala e bună (cum să nu fie? doar le-am moştenit din Sfânta Tradiţie), dar noi nu avem zvâc de pocăinţă. Rămânem împietriţi în obiceiurile minţii lumeşti şi de aici tot dezastrul. În loc să se dezbrace de omul vechi şi să se înnoiască în baia slujbei sfinte, creştinul care suntem procedează exact invers: înnoieşt el slujba cu apucăturile lui care trebuiau lepădate. Nu voim să fim modelaţi şi înflăcăraţi de Duhul, ci voim să Îl învăţăm noi cum se trăieşte omeneşte şi, mai ştii, poate chiar dumnezeieşte. Te pui cu omul? Nu uita că om era şi cel care a tăiat capul Înaintemergătorului şi cel care L-a străpuns pe Hristos!


Ce putem face? Cum putem fi cu adevărat pragmatici şi eficienţi?
Suntem împrăştiaţi cu atenţia, deci cu toată energia minţii, în afară la lucrurile lumeşti. Suntem risipiţi şi sfâşiaţi, arătăm ca nişte zdrenţe fulguind însângerat în jurul propriei rădăcini (inima duhovnicească, sămânţa Sfântului Botez).
Atunci, dacă aşa nenorociţi suntem noi, nu ne rămâne de făcut decât un singur lucru bun: Fiecare să îşi adune mintea şi să o păstreze adunată prin armele Duhului, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţii Bisericii noastre. De aici va veni şi ne-singurătatea şi sentimentul copleşitor al comuniunii şi toată iubirea împărtăşită care nu se poate spune în cuvinte omeneşti...
Asta-i calea.
Asta-i calea pentru a deveni persoană. Asta-i nesolitudinea fericită a împărtăşirii de Persoane.
Doamne ajută!