Istorii cu talc

[cristiboss56]

Doi oameni munceau în aceeaşi pădure tăind lemne. Copacii erau mari, puternici şi vânjoşi. Cei doi tăietori de lemne îşi foloseau topoarele cu aceeaşi măiestrie, dar cu metode diferite: primul lovea trunchiul cu o constanţă de neînchipuit, lovitură după lovitură, fără să se oprească, decât câteva clipe pentru a-şi mai trage răsuflarea. Cel de-al doilea făcea o mică pauză la fiecare oră.
La apusul soarelui, primul tăietor de lemne era la jumătatea trunchiului. Era lac de sudoare şi n-ar mai fi rezistat nici cinci minute în plus. Al doilea, să vezi şi să nu crezi, terminase de doborât copacul cu trunchiul gros. Începuseră în acelaşi timp, iar cei doi arbori erau la fel ca dimensiuni.
Primului tăietor de lemne nu-i venea să-şi creadă ochilor. „Nu mai înţeleg nimic! Cum ai reuşit să termini când te opreai la fiecare oră?“
Celălalt tăietor zâmbi: „Tu ai văzut că mă opream după fiecare oră, dar n-ai văzut că profitam de pauză şi pentru a-mi ascuţi securea“.
Sufletul nostru este asemenea unei securi. Să nu-l lăsăm să ruginească. Să-l ascuţim câte puţin în fiecare zi. Cum? Vă propun o scurtă reţetă: Îmbrăţişaţi în fiecare zi persoanele dragi. Fiţi iubitori faţă de toţi. Zâmbiţi! Rugaţi-vă! Ajutaţi pe cei din preajma voastră dacă au nevoie de sprijinul vostru. Uitaţi-vă la cer şi priviţi spre înalt. Viaţa e o luptă de care trebuie să ne bucurăm, nu ceva pe care e nevoie să o îndurăm.

[cristiboss56]

Într-o noapte friguroasă de noiembrie, o tânără mamă îşi abandonează bebeluşul născut de curând la poarta unui orfelinat.
Printr-o minune dumnezeiască, copilaşul a supravieţuit cumplitei nopţi; era un copil frumos ca un îngeraş, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase; nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creşterea unui copil orb.
Anii treceau iar copilaşul creştea. Viaţa lui nu a fost deloc uşoară, ceilalţi copii dar şi oamenii adulţi îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică şi o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrana… Un singur om s-a milostivit de el, rupându-şi din timpul atât de preţios pentru a-i face un bine: l-a învăţat să scrie alfabetul şi i-a vorbit puţin despre Dumnezeu.
Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului şi să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuţe şi gingaşe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colţ îndepărtat al curţii, abia spre seară găsi drumul de întoarcere… dar uşa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi, se ridică în picioare şi păşeşte încet, ieşind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică şi înfricoşătoare.
În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar în momentul în care face doi paşi, un claxon asurzitor îl opreşte:
– Eşti orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate.
Cuvintele şoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea aşa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieşirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise.
Un băieţel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături.
– De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilaşul orb în timp ce se aşeză lângă el.
– Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit
– Noapte? Cum arată noaptea?
Cu ochii mari de uimire, băieţelul îi răspunde:
– Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în faţa ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere
– Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundaţi ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul.
– Spune-mi, te rog, cum este lumina?
Foarte sigur pe el, băieţelul îi răspunde:
– Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viaţă.
– Dar lumea? Cât e de mare?
Încercând să-i răspundă la întrebare, băieţelul îşi întinde cât poate el de tare braţele:
– Uite atât de mare.
Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reuşeşte în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanţă care îl împiedică să atingă întreaga mână fără a fi nevoit să-şi schimbe poziţia
– Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este?
– Hm… Dumnezeu toate le poate.
– Prietenul meu micuţ, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu?
După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer.
– Acolo, sus în cer
– Şi e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb.
Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuţia.
– Mama, e mămica! Strigă bucuros copilaşul, fugind spre mama lui.
Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu.
– Doamne, nu ştiu cât de departe este cerul, dar, dacă voieşti, primeşte-mă în casa Ta. Îmi este frig şi foame… Tu eşti iubirea şi viaţa mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig şi nici nu voi mai fi singur vreodată.
– Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primeşti la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta şi aşa Te voi lăuda mereu.
O bucurie de nedescris îi cuprinde inima şi lacrimile iubirii şi ale recunoştinţei apar din ochii atât de frumoşi, de curaţi, dar lipsiţi de lumină.
Dintr-un buzunar scoate un carneţel şi, cu un creion, scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent şi ca amintire pentru micuţul prieten care-l v-a căuta a doua zi:“Dumnezeu locuieşte în inimile noastre! ’’
S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze şi cu o inimă plină de pace şi iubire, lăsând în urma sa doar tristeţea băieţelului pe care-l cunoscuse.

[cristiboss56]

Un ţăran, om bun la suflet, avea obiceiul să spună tuturor:
- Vedeţi cum e lumea asta? Cei mari au de toate şi sunt primiţi oriunde cu mare pompă, în timp ce pe noi, cei simpli, nimeni nu ne bagă în seamă. Cum de este posibil aşa ceva, cum de se poate una ca asta? Vom ajunge noi pe lumea cealaltă şi vom vedea cum o fi şi acolo …
Azi aşa, mâine aşa, până când, omul nostru a visat într-o noapte ceva nemaipomenit: se făcea că murise şi ajunsese la Poarta Raiului. Acolo, ce să vezi, veselie multă, îngeri adunaţi să-l întâmpine pe noul sosit, bucurie mare! Omului nu-i venea să-şi creadă ochilor. Atâtea pregătiri doar pentru el, un simplu creştin. Oricum, era fericit că urma să intre în rai, nici n-ar fi sperat şi la o asemenea primire. Dar, când să intre pe poarta aceea minunată, înconjurat de tot acel alai, un înger se apropie de ţăranul nostru şi îi spuse:
- Omule, nu poţi intra pe aici, du-te ceva mai încolo şi vei găsi o portiţă mai mică, păzită de un înger. Intră pe acolo şi, mai târziu, ne vom revedea în grădinile minunate ale Raiului.
- Atunci pentru cine sunt toate aceste pregătiri? – a mai întrebat omul mirat.
- Ei, aşteptăm pe un boier care a murit odată cu tine şi care, din clipă în clipă, trebuie să ajungă aici. Pentru venirea lui este sărbătoare şi ne pregătim să-l întâmpinăm cum se cuvine.
- Bine, îngerule, dar cum se poate una ca asta? Cât am trăit în lume, am văzut nedreptăţi multe, dar şi aici, cum de e cu putinţă? De ce el, fiindcă este boier, trebuie primit cu atâta fast? Contează că el are bogăţii şi eu nu?
- Omule, pentru a te mântui nu contează ce ai avut – fie că ai fost sărac, fie bogat - ci ceea ce ai făcut cu tot ce Dumnezeu ţi-a dăruit. Dacă ai fost sărac şi ai ştiut să împărţi şi celorlalţi din puţinul de care ai avut parte, te vei mântui negreşit. Dacă ai fost bogat, cu atât mai mult ai fi putut dărui cu drag celor mai necăjiţi decât tine. Fie că eşti sărac sau bogat, important este să rămâi om.
- Dar atunci, dacă şi eu şi boierul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui aşa o sărbătoare?
- Omule, creştini ca tine, vin aici în fiecare zi, cu miile şi sunt bine primiţi cu toţii. Dar un boier de când n-a mai ajuns şi aici, în rai…
Sărac sau bogat, oricine poate fi bun şi darnic, din atât cât are. Cel bogat cu atât mai mult ar trebui să dea milostenie. Şi fiecare din noi este bogat, în felul lui; căci oricând putem găsi pe cineva mai sărman decât noi, pe care să îl ajutăm. Dacă vom fi egoişti şi zgârciţi, ce folos vom avea? Cine a văzut vreodată un om rău sau zgârcit care să fie fericit?
“Eşti bogat? Foarte bine! Eşti zgârcit? Foarte rău! (…) Nu bogaţii vor fi osândiţi, ci cei ce slujesc bogăţiei” (Sfântul Ioan Gură de Aur

[cristiboss56]

La finalul unui curs, un profesor a fost întrebat de un student: „Domnule profesor, care este sensul vieţii?“
O parte dintre colegii celui care pusese întrebarea începuseră să râdă. Profesorul îl privi îndelung pe student, cercetând parcă dacă era o întrebare serioasă. Înţelese că da.
Am să vă răspund. Scoase din buzunarul de la pantaloni o oglinjoară rotundă, nu mai mare decât o monedă şi spuse:
Pe când eram copil am găsit pe stradă o oglindă făcută ţăndări. Am păstrat ciobul cel mai mare, care se află acum în palma mea. Mă jucam cu el şi am fost încântat să văd cum puteam cu ajutorul lui să îndrept reflexul luminii în cele mai întunecoase unghere unde soarele nu poate ajunge. Am păstrat oglinjoara. Devenind bărbat am înţeles că ce făceam nu era un simplu joc de copil, ci o prefigurare a ceea ce aş fi putut face în toată viaţa mea. Eu însumi sunt o frântură dintr-o oglindă pe care încă nu am văzut-o întreagă. Prin ceea ce am însă, pot aduce lumină, adevăr, înţelegere, cunoaştere, bunătate, blândeţe în ascunzătorile din inimile oamenilor şi să schimb ceva în mine.
Dumnezeu a lăsat în fiecare om chipul Său. Scânteia divină semănată în noi ne luminează drumul prin viaţă dacă nu trăim neglijent şi o facem să strălucească mereu mai puternic prin tot ce lucrăm. Sufletele noastre sunt oglinzi care împrăştie pretutindeni lumină cu condiţia să nu rămânem în întunericul egoismului.

[cristiboss56]

Ochii verzi precum smaraldul privesc cu îngrijorare trandafirul roşu a cărui petale îşi pierdeau culoarea sângerie, cuprinse fiind de sumbra palidă a morţii. Trandafirii erau febleţea ei, trezind mereu în sufletul curat o emoţie duioasă.
Tristeţea i se aşterne pe chipul plăcut.
,, De ce viaţa trece atât de repede? Unde s-a scurs frumuseţea ta, trandafirule?”
Un fluture vesel şi colorat se aşează pe o frunză lividă, jucându-se cu aripile sale minunate. Ochii urmăreau mişcările fluturelui, dar sufletul căuta cu ardoare răspunsuri.
– Totul a fost creat din iubire, dar… unde eşti tu, iubire?
Lumina jucăuşă ce dă viaţă ochilor sclipeşte tot mai intens, conferind acestora o blândeţe şi o frumuseţe tainică.
– Nu voi aştepta să mă găsească iubirea, o voi căuta eu… da, voi căuta iubirea!
Odată cu aceste cuvinte a început căutarea iubirii. Zilele trec în zbor, luând cu ele şi entuziasmul copilăresc al tinerei, entuziasm ce îi cuprinse sufletul la luarea acestei decizii.
Obosită, se opreşte la marginea unui râu pentru a-şi pune ordine în gânduri, în propria ei viaţă. Frumuseţea apei cristaline prin care înotau zglobii peştişori trece neobservată, bucurându-se de adevărata preţuire doar în ochii Celui ce a creat-o.
Suspine sfâşietoare tulbură liniştea. Tânăra tresare.
Întorcându-şi privirea, zăreşte o fată frumoasă care-şi plângea durerea cu atâta intensitate încât imaginea ei cutremura suflete.
– De ce plângi? Îndrăzneşte tânăra cu smaraldul în priviri să întrebe.
– Cum să nu plâng, când iubirea m-a părăsit?
– Iubirea te părăseşte?
– Iubirea m-a rănit… iubirea nu există! Ea a dispărut odată cu băiatul care îmi era drag.
– Nu este adevărat, iubirea nu răneşte, iubirea te înalţă!
– Iubirea nu există! Rosteşte sufletul rănit, pierzându-se, treptat, în zare.
Chipul tânăr şi frumos al celei ce căuta iubirea este cuprins de o adâncă dezamăgire, însă sufletul ei dorea să găsească adevăratul răspuns.
Căutarea iubirii era grea, anevoioasă, dar esenţială; după ce priveşte cerul azur, tânăra porneşte din nou la drum.
Au trecut zece ani de când începuse existenţiala călătorie, găsirea iubirii devenind scopul ei suprem.
Ploaia rece pune la încercare răbdarea oamenilor, unii pierzând repede această provocare cu forţele naturii. Tânăra păşeşte cu nonşalanţă printre stropii reci precum gheaţa, când atenţia îi este distrasă de comportamentul unui om supărat.
Timidă, se apropie de el privindu-l întrebătoare.
– De ce mă priveşti aşa? Îi replică, furios, bărbatul.
Tonul ridicat nu a tulburat cu nimic cutezanţa fetei.
– Iubirea nu poate exista acolo unde conduce supărarea.
Un râset grosolan şi plin de ironie răsună deodată.
– Iubire!? Ce este iubirea? Spune-mi: unde vezi tu iubirea în faptul că nu ai ce pune pe masă? Unde este iubirea în sărăcia care ne înconjoară?
Un moment de tăcere se aşterne.
– Nu ştiu, dar… iubirea trebuie să îţi ofere linişte sufletească, siguranţă.
– Iubirea nu există!
Cuvintele auzite erau precum un pumnal care îi sfâşia inima.
– Nu, nu este adevărat! Iubirea există! Strigă cu lacrimi în ochi tânăra, în timp ce fugea, pierzându-se în întunericul nopţii.
După minute grele în care încerca să fugă cât mai departe de o lume în care parcă iubirea nu-şi mai găsea locul, se opreşte lângă o clădire masivă. Îndată strigă cu putere cineva:
– Pleacă de aici!
Ştergându-şi lacrimile, tânăra întreabă cu o voce tremurândă din care duioşia încă nu dispăruse.
– Cu ce am greşit atât de tare încât nici aici nu pot rămâne?
– Eşti la fel de vinovată ca şi ceilalţi pentru suferinţa mea! Voi m-aţi condamnat să-mi petrec restul vieţii într-o închisoare, prin comportamentul şi indiferența voastră.
– Noi? Nu întotdeauna ceilalţi te marginalizează… omul se poate însingura fără intervenţia altor persoane.
– Nu mai vorbi prostii!
– Dacă ai iubi, nu te-ai mai simţi singur. Iubirea te eliberează!
Strigăte furioase se aud din spatele ferestrei:
– Pleacă! Cine eşti tu să îmi dai lecţii? Iubirea nu există! Pleacă!
Alungată, tânăra părăseşte clădirea, încetând totodată să mai caute iubirea. Frumuseţea chipului s-a stins, fața devenindu-i crispată… vocea în care altădată se simţea dulcea duioşie era acum rece, lipsită de orice urmă de tandreţe.
Au trecut alţi zece ani în care viaţa i se scurgea fără nici un scop, zece ani lipsiţi de zâmbete, bucurie şi iubire… devenise doar o umbră a ceea ce a fost cândva.
Plimbându-se în derivă, într-o zi îi apare în cale un bătrânel senin, cu soarele în priviri. Avea în mână un trandafir de o unicitate sclipitoare pe care i-l oferă fără întârziere şi cu o bucurie imensă din care reieşea dragostea grandioasă ce o purta pentru intreaga creaţie a lui Dumnezeu.
Tânăra trece nepăsătoare pe lângă el, ignorându-l cu desăvârşire.
– Nu iubeşti trandafirii? Se aude vocea nespus de suavă a bătrânelului.
– Nu iubesc nimic, iubirea nu există.
Spunând aceeaşi replică nefastă care i-a spulberat unicul ideal măreţ, femeia vrea să îşi continue drumul, când răspunsul primit o opreşte.
– Dacă ţi-aş demonstra că iubirea există?
– Cum? Zece ani am căutat iubirea şi nu am găsit-o, iar de când am renunţat să o mai caut, au trecut alţi zece ani… unde este iubirea?
Un zâmbet tainic se conturează pe chipul senin
– Ai umblat atât de mult după iubire, dar iubirea a fost mereu aproape de tine. Nu trebuie să cauţi ceva ce ai deja!
– Cum să fie aproape, când mulţi nu o văd?
– Iubirea se caută cu ochii sufletului, ea se simte.
– Dar acei oameni…? De ce nu au simţit iubirea?
– Pentru că şi-au întors fața de la iubire. De iubire nu poţi fugi, ea este peste tot în jurul tău: în aerul pe care îl respiri, în florile pe care le vezi, în oamenii de lângă tine, dar poţi să îi întorci spatele sau, mai rău, să închizi ochii în faţa ei, negându-i existenţa cu desăvârşire. Este mai uşor să refuzi iubirea, decât să o primeşti… primind iubirea, o vei împărtăşi şi cu ceilalţi, pentru că iubirea se dăruieşte, ea nu este egoistă. Vrei un loc anume unde să întâlneşti iubirea?
– Atunci, caut-o în inima ta… dacă o vei găsi acolo, vei fii capabilă să o vezi şi în jurul tău! Nu te schimba în funcţie de ce zic ceilalţi, pentru că dreptatea nu se află întotdeauna de partea lor. Ascultă-ţi glasul inimii şi când vei simţi o tresăltare uşoară, o bucurie dulce ce naşte lacrimi cristaline, vei şti că ai luat decizia corectă, pentru că glasul inimii este glasul lui Dumnezeu sădit acolo, în adâncul inimii tale.

[cristiboss56]

Vântul şuiera cu putere, rupând crengile fragile ale copacilor neputincioşi. Copilul cu ochi senini se plimba prin camera rece, sperând să se încălzească puţin; pe masa sărăcăcioasă zăcea o foaie mototolită pe care vântul o purtase aproape de căsuţa unde locuia sărmanul suflet şi o jumătate de creion primit de la un vecin mărinimos.
Salteaua ruptă găzduia o fetiţă de o frumuseţe covârşitoare, învelită cu două pături vechi care o protejau de frigul din încăpere.
Plimbarea prin cameră îşi făcuse efectul; după câteva minute, copilul se încălzeşte îndeajuns pentru a-şi duce la îndeplinire idea ce i s-a născut de câteva zile în sufletul curat.
Cu sfială se îndreaptă spre masă şi încearcă să îndrepte foaia dar, după câteva încercări nereuşite, renunţă şi, luând jumătatea de creion, începe să scrie:
“Bunului meu Dumnezeu.
Doamne, îţi mulţumesc pentru cele două pături primite de la vecina Anca… datorită acestor pături, surioara mea nu este nevoită să îndure frigul atât de aspru. Este atât de frumoasă, ca un îngeraş; ea mă determină să continui lupta cu sărăcia, iar Tu îmi dai puterea necesară pentru a răzbi. Doamne, ştiu că Tu mi-ai trimis creionul prin intermediul acelui om bun, iar vântul a primit poruncă de la Tine să îmi aducă această foaie. Îţi mulţumesc, Bunule Dumnezeule!
Aseară Te-am văzut într-o icoană din biserica unde am intrat pentru puţin timp. Erai atât de blând şi de smerit încât mă simţeam stânjenit, iar zâmbetul Tău dulce… o, zâmbetul Tău mi-a cutremurat inima umplând-o de o dulceaţă de negrăit. Tare mult mi-ar plăcea să fiu acum cu Tine, dar nu o pot lăsa singură pe surioara mea. Îmi amintesc cu dor şi cu dragoste de poveştile pe care mama ni le spunea într-un grai atât de suav şi de frumos seara, înainte de culcare… erau poveşti duioase, cu oameni buni, cu oameni sfinţi, erau poveşti despre Tine, erau poveştile copilăriei mele care mi-au descoperit cel mai frumos dar: pe Tine, Dumnezeule.
Uneori mă simt singur. Ce prostuţ sunt, nu-i aşa? Ştiu că Tu eşti undeva, lângă mine şi mă priveşti cu iubire iar uneori, poate, mă strângi în braţe şi, chiar dacă nu Te văd, inima mea Te simte sau ar trebui să Te simtă.. da, de aceea mă simt singur… inima mea nu Te poate simţi.
Dumnezeul meu, îţi mulţumesc pentru fiecare bătaie a inimii, pentru bucuria de a trăi şi de a avea astfel şansa de a Te cunoaşte. Învaţă-mă, te rog, să Te iubesc. Cu lacrimi în suflet, copilul Tău.”
Încheind scrisoarea, o pune într-un plic pe care scrie numele destinatarului. Îşi priveşte surioara şi surâde înduioşat când aceasta zâmbeşte, din când în când, în somn; păşind încet până lângă saltea, se pune în genunchi, sărută fruntea fetiţei după care iese afară din cameră, îndreptându-se spre poştă.
Vântul rece trecea cu uşurinţă prin hăinuţele subţiri şi rupte, biciuindu-i trupuşorul fraged. După câţiva metri parcurşi, o voce impunătoare îl opreşte.
– Unde te duci, băiete?
Copilul se întoarce timid. În faţa lui stătea o femeie înaltă, cu ochi negri şi strălucitori ce exprimau un caracter puternic.
– La poştă. Vreau să trimit o scrisoare.
Femeia priveşte plicul din mâinuţele care acum se înroşiseră din cauza frigului.
– Poşta este în drumul meu. Îţi duc eu scrisoarea.
– Dar…
– Nici un “dar”. Este prea frig afară şi nu vreau să te îmbolnăveşti.
După un moment de tăcere, băiatul oftează uşor şi îi dă scrisoarea. Îi mulţumeşte respectuos, retrăgându-se tăcut.
Rămasă singură, priveşte scrisoarea care o atrăgea într-un mod inexplicabil. Citind numele destinatarului zâmbeşte suav şi, ascultându-şi inima, începe să citească. Cuvintele au tulburat-o profund, zeci de minute plângând fără încetare.
Au trecut două zile de la aceste evenimente. Frigul s-a accentuat, pustiind cu răsuflarea sa de gheaţă micul oraş. În camera rece, băieţelul îşi ţinea strâns în braţe surioara, cântându-i încet la ureche versurile copilăriei învăţate de la iubita sa mama.
Se aud scurte bătăi în uşă; copilaşii se privesc tăcuţi unul pe celălalt. După câteva clipe, curios dar şi precaut în acelaşi timp, băiatul se ridică şi, cu mişcări lente, deschide uşa. Ceea ce vede îi paralizează pentru scurt timp trupuşorul, împiedicându-l să reacţioneze în vreun fel.
În pragul uşii era o cutie mare pe care scria “Din partea lui Dumnezeu, pentru copilul cu lacrimi în suflet.” Nu există cuvinte care să descrie bucuria care a cuprins cele două suflete inocente, lacrimile lor cristaline şi zâmbetele curate ilustrând cel mai bine emoţiile prin care treceau.
Din spatele unui perete cu aspect neîngrijit priveau doi ochi negri înlăcrimaţi cu sclipiri duioase ce trădau o pace interioară şi o bucurie tainică izvorâtă dintr-un gest mărunt care pentru cei doi copii era un adevărat dar divin. Inima femeii care citise în urmă cu două zile scrisoarea, se înduioşase atât de mult încât, cu ajutorul acelui băiat, reuşise să-L găsească în inima ei pe Dumnezeu şi, din preaplinul inimii, să dăruiască bucurie. Cu adevărat Dumnezeu lucrează în şi prin oameni, iar fiecare gest frumos pe care îl facem semenului nostru este pentru el un dar de la Dumnezeu, iar pentru sufletul nostru, o mângâiere divină.

[cristiboss56]

O micuţă căsuţa găzduia două suflete: o mamă împreună cu băieţelul ei. Căsuţa, deşi sărăcăcioasă, oferea acea armonie, acea atmosferă încărcată cu iubire şi pace duhovnicească. Soţul sărmanei femei a murit de câţiva ani în urma unui anevrism cerebral, lăsându-şi familia fără sprijin financiar, dar mai ales, moral.
Sărmana mama îşi creştea copilul cu multe greutăţi, însă niciodată nu l-a privat de iubirea atât de vitală pentru fiecare făptură omenească, pentru fiecare vietate.
Anii treceau iar băieţelul creştea văzând cu ochii, dar sufletul i s-a înrăit din cauza lipsei unui anumit confort material care era prezent în viaţa prietenilor săi şi al influenţei unei lumi atât de scumpe şi artificiale în care trăia. A început să-şi judece mama, să o condamne pentru viaţa pe care i-a oferit-o, iar, într-o seară, când furia a pus stăpânire pe sufletul său, i-a zis cele mai grele cuvinte pe care o mamă le poate auzi: “Te urăsc“, lăsând în urma sa, după ce a trântit uşa, lacrimi de suferinţă şi o inimă zdrobită dar totuşi, plină de iubire pentru unicul ei copil.
Băiatul se plimba pe străzile oraşului, încercând să ignore sentimentul de remuşcare care, odată cu diminuarea furiei, îşi face simţit prezenţa.
Aşezându-se pe o bancă dintr-un micuţ parc, observă o tânără mamă care se plimba cu băieţelul ei. La un moment dat, băieţelul se îndepărtează de mamă, fiind atras de un porumbel aflat la câţiva metri de el; în încercarea sa de a-l prinde, cade şi se loveşte.
Tăcerea este spulberată de un plânset sfâşietor şi de glasul mamei, care fuge spre copilul ei. După ce îl strânge în braţe, se apleacă şi îi sărută rana, vărsând lacrimi născute din pricina lacrimilor copilului ei. Băieţelul, simţind sărutarea şi lacrimile ce îi acopereau rana, încetează să mai plângă, şi, după ce o îmbrăţişează pe mămica lui, se ridică, iar cei doi îşi continuă drumul.
Privindu-i, tânărul începe o luptă cu amintirile sale, cu sentimentele sale. Îşi aminteşte cum, într-o zi, iubita sa mamă, având doar o bucată de pâine i-a dat-o lui, lipsindu-şi trupul de hrană dar hrănindu-şi sufletul cu privirea copilului ei. Ultimele cuvinte pe care i le-a zis îi bântuie mintea, trezind în el o tristeţe profundă ce se exteriorizează prin lacrimile care sunt absorbite de pământul însetat
– Cum oare i-aş putea cere iertare, cum să mai dau acum ochii cu mama mea după tot ce i-am zis? Se întrebă, întristat, tânărul, oferindu-şi în curând răspunsul.
– Nu merit nici un sacrificiu de-al ei, nu merit nici măcar o lacrimă din partea ei… sunt un copil care a ştiut să-i arate, în loc de iubire, doar durere. Din acest moment voi deveni copilul pe care mama îl merită, dar, vina mea nu mi-o voi putea plăti cu toate lacrimile pe care le voi vărsa o viaţă de acum înainte.
Cugetând acestea, se îndreaptă smerit spre casă. Deschizând uşa, îşi vede mama stând pe un scaun, cu o poză în mână… parcă adormise. Se apropie încet de ea şi o sărută pe frunte, dar, cu stupoare constată că trupul ei era rece; mama lui murise.
Cu ochii în lacrimi, tânărul cade în genunchi, ţinându-i mâna a cărei căldură a fost răpită de neaşteptata moarte şi repetând neîncetat cuvântul: “Mamă”.
Cel mai mult îl durea ultimele cuvinte pe care i le-a zis, îl durea că mama sa a murit fără să-l audă zicându-i cât de mult o iubeşte, cât de importantă este pentru el.
După zeci de minute în care lacrimile se întâlneau cu buzele ce rosteau dulcele cuvânt, tânărul vede zăcând pe podea poză care căzuse în momentul în care îi luase mâna.
Ridicând-o, vede copilul care acum se maturizase în braţele celei ce îi dăduse viaţa, zâmbind fericit că şi cum ar fi avut totul, şi într-adevăr a a avut totul, a avut iubirea de mamă.