Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Împlinirea patimilor devine pentru om o cerinţă dăunătoare, care este mai puternică decât cele fireşti. Şi una ca aceasta poate să ne mire. Patima înlocuieşte firea, asemenea cancerului care înlocuieşte celule obişnuite ale corpului omenesc cu altele, modificate. Aceste celule încep să crească mai repede decât cele fireşti, cuprind organele, corup ţesuturile trupului omenesc. Organele şi vasele sanguine se îmbolnăvesc, cuprinse fiind de cancer. Ele îndeplinesc totuşi oarecare funcţii, însă poartă deja în ele moartea. Asemenea schimbare a vieţii normale a firii trupului va conduce, mai devreme sau mai târziu, la moarte.
Tot astfel acţionează fiecare patimă în parte. Ea ocupă locul mişcării fireşti a sufletului şi se preface într-un ţesut patologic nou, pervertit, al acelui suflet care începe să trăiască prin patimi, în loc să vieze întru însuşirile lui legiuite ce i-au fost hărăzite. Sfinţii Părinţi spun că fiecare patimă este o lucrare a demonilor în om, o lucrare a celui rău, omul devenind întotdeauna schimbat după atacul demonilor.

Protoiereu Vladimir Vorobiev

[cristiboss56]

Cât de des ne este permis să ne împărtășim?
În primul rând, luați legătura cu duhovnicul vostru, care va stabili ritmul de împărtășire potrivit pentru voi. După spusa Sfântului Nicodim Aghioritul, să știți că există două soiuri de împărtășanie: unul aflat în altarul inimii noastre în fiecare clipă a vieții noastre și unul, o dată în zi și numai o dată în zi, cu Trupul și Sângele lui Hristos. Nu vă puteți împărtăși cu Hristos la prânz, dimineața și seara. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Împărtășania nu trebuie să fie nici rară, nici deasă, ci cu vrednicie. No, acea vrednicie o stabiliți împreună cu părintele duhovnic. El vă poate spune cum, când, de câte ori, în ce clipă vă puteți împărtăși.
Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

[cristiboss56]

Păcatul este nimic pentru că el se iartă, pentru că toate păcatele noastre au fost iertate mai înainte de a le săvârşi noi. Dar şi lucrul acesta înfricoşător şi duios nu este destul. Iertarea de păcate nu ne-ar folosi la nimic, dacă noi înşine nu ne schimbăm gândul în bine şi, prin gândul acesta bun, toată fiinţa noastră să o schimbăm, până când vom ajunge la „măsura vârstei bărbatului desăvârşit”, întru Hristos Iisus. Păcatul este nimic, dar acest nimic este armă în mâinile diavolului, tocmai că este nimic. Singurul scop cu care diavolul abate păcatele asupra noastră este acela de a ne arunca, în cele din urmă, în deznădejde, de a ne aduce în starea să hulim iubirea lui Dumnezeu. Dar dacă cineva se va întoarce de la păcatul său, el risipeşte toată lucrarea întunericului şi a neiubirii şi căderea lui se preface în izvor de lumină şi de înţelepciune, că „unde s-a înmulţit păcatul, acolo va prisosi harul” (Romani 5, 20).
Ieromonah Savatie Baştovoi

[cristiboss56]

Rugăciunea, chiar dacă este una în firea ei, se manifestă în diferite chipuri şi forme, aşa cum se vede în istoria mântuirii. Această atotvirtute este descrisă prin diferite numiri, care totdeauna au aceeaşi semnificaţie. Numirea generală este aceea de rugăciune. Potrivit cu scopul şi cu modul în care se manifestă se numeşte rugă, mijlocire, implorare, chemare în ajutor (Paraclis), rugăciune, chiar şi strigare dacă nevoia care o impune este urgentă.
Însă, în prezentul nostru exil, rugăciunea nu este doar necesară, ci şi impusă, întrucât Domnul nostru ne asigură că „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Împreună-lucrarea cu El doar rugăciunea o poate izbândi prin „cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7).
Modurile rugăciunii ni le predau Sfinţii noştri Părinţi, întrucât ei au fost lucrători adevăraţi şi cuceritori ai darurilor şi ai harismelor ei. Orice întoarcere şi înălţare a minţii către Dumnezeu este rugăciune. Cu cât mai liniştit (isihast) şi mai cu atenţie este făcută, cu atât mai mult rodeşte.
Cel mai practic mod al rugăciunii, care domină în plinătatea Bisericii creştine, este psalmodierea din sfintele biserici cu ajutorul cărţilor speciale de slujbă. Un alt mod este rugăciunea „particulară” sau împreună cu doi sau trei, cu diferite rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi sau din psalmii lui David. Alt mod foarte practic de rugăciune este rugăciunea „particulară”, cu concentrare (adunare) şi luare aminte. În care rugătorul se mărturiseşte cu zdrobire şi sileşte, prin implorarea sa stăruitoare, împreună-pătimirea cea iubitoare de oameni a Domnului nostru. Un alt mod al rugăciunii este metoda întoarcerii spre cele dinăuntru, pe care au aplicat-o şi au învăţat-o Părinţii noştri monahi. Cu alte cuvinte, să se ţină mintea nerăspândită în inimă prin aşa-numita rugăciune de un singur gând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Mai întâi Apostolul Pavel ne-a adus la cunoştinţă că nu este cu putinţă mântuirea fără credinţă şi fără chemarea numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Prin rugăciunea de un singur gând căutăm ajutorul dumnezeiesc şi ne predăm pe noi înşine lui Hristos. Mărturisim, precum Petru, că Domnul este Fiul lui Dumnezeu. Rugăciunea este cuprinzătoare a Sfântului Duh, căci „nimeni nu poate să zică Domn: este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12, 3).
Abordarea rugăciunii este ostenitoare din pricina robiei minţii faţă de multe şi rele obişnuinţe, care nu dau lesne înapoi; este astfel nevoie de stăruinţă şi silinţă. De aceea Apostolul Pavel îndeamnă: „Stăruiţi în rugăciune”. Stăruinţa înseamnă insistenţă şi prelungire a rugăciunii. În cursul acestei stăruinţe se întâmplă de multe ori să apară mici piedici, fie de la osteneala fizică, fie din pricina lipsei de obişnuinţă, fie de la diavol. Nu trebuie să le acordăm atenţie, de vreme ce scopul şi lucrul căutat este în mod direct Hristos, viaţa noastră.
În chemarea cu stăruinţă a preasfântului nume: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, cineva poate să simtă că îl dor umerii sau capul. Acest lucru se datorează invidiei diavolului, care are ca scop să întrerupă strădania noastră, şi de aceea nu le vom da atenţie. Acel „neîncetat vă rugaţi” (I Tesaloniceni 5, 17) este o poruncă şi cunoaştem că „poruncile Domnului nu sunt grele” (I Ioan 5, 3). Cum vom cunoaşte altfel în chip făptuitor cuvântul Domnului nostru: „căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5), şi acel: „Mă cheamă pe Mine in ziua necazului şi te voi izbăvi” (Psalmi 49, 16).
Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos

[cristiboss56]

Căderile noastre ne arată mândria duhovnicească și, fără să vrem, ne smeresc. Trebuie să avem parte de multe încercări până să ne cunoaștem neputința cu adevărat și să ne smerim.Iar acest lucru nu se dobândește în puțin timp, ci de-a lungul vremii. Căderile noastre înfrânează aroganța noastră și, fără să vrem, ne smeresc. Iar înaintea lui Dumnezeu este mai bun un păcătos care se pocăiește decât un drept care se mândrește.

Sf. Macarie de la Optina

[cristiboss56]

Rugăciunea are mare putere în familie. Cunosc doi fraţi care cu rugăciunea lor au reuşit nu numai să facă să nu se despartă părinţii lor, care aveau probleme între ei, ci chiar să se iubească şi mai mult. Tatăl nostru ne spunea: „Nu ştiu ce veţi face, dar va trebui să spuneţi «prezent» lui Dumnezeu de două ori pe zi, ca să ştie unde vă aflaţi”. În fiecare dimineaţă şi seară ne făceam rugăciunile toţi împreună înaintea icoanelor, tatăl, mama şi noi, copiii, iar la sfârşit făceam metanie la icoana lui Hristos. De asemenea, atunci când aveam vreo problemă, ne rugam cu toţii împreună pentru a se rezolva. Mi-aduc aminte că odată, atunci când s-a îmbolnăvit fratele cel mai mic, tatăl nostru ne-a spus: „Veniţi să-L rugăm pe Dumnezeu ca, ori să-l facă bine, ori să-l ia, pentru a nu mai suferi”. Ne-am rugat cu toţii şi copilul s-a făcut bine. Dar şi la masă stăteam cu toţii împreună. Mai întâi făceam rugăciune şi după aceea începeam să mâncăm.

Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

Dacă pomenim pe cineva care este poate departe de tine, nu are cum să ştie că tu îl pomeneşti. Tu eşti în comuniune cu cel pe care l-ai pomenit.
Dumnezeu, pentru rugăciunea ta, îl ajută pe el, şi tu, conştient, vrei să fii împlinitor al poruncilor date de Dumnezeu: te numeşti un mic mântuitor cândva şi undeva. Tu pomenindu-l pe el, îl ajută Dumnezeu. Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunea.
Arhimandrit Arsenie Papacioc