Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Mânia împotriva aproapelui vine din trufie. Domnul ne-a poruncit să ne învăţăm de la El, că este blând şi smerit cu inima, ca să aflăm odihnă sufletelor noastre (Matei 11, 29). Ca să afli cum te poţi împotrivi mâniei, citeşte la Sfântul loan Scărarul treptele 8 şi 24 din lucrarea Scara, la Sfântul loan Casian, în Filocalie, despre cele opt gânduri pătimaşe, precum şi la Cuviosul Nil Sorski: împotriveşte-te, aşadar, şi dacă eşti biruit(ă), smereşte-te.
Sfântul Macarie de la Optina

[cristiboss56]

Părinte, este mai bine să ne înfrânăm trupul de la desfătări, sau să ne înfrânăm gândurile?
Şi trupul, şi gândurile! Trupului să i se dea cu măsură, gândurile rele să dispară de tot. Tocmai asta este lupta de gând, adică să se elibereze cu orice chip, să se „dezinfecteze”, să se cureţe mintea, gândurile. Şi cu trupul – să i se dea cu măsură: hrană, somn, pentru că nu trebuie sluţit cu un post exagerat, pentru că este de Dumnezeu „bine făcut”, cum zice: „Bine l-a făcut Marele Meşter!”
Atunci, noi avem obligaţia să nu-l sluţim, să nu-l slăbim. Să-i dăm cu dreaptă judecată, cu postire, cu hrană, care sunt rânduite de Biserică.
(Părintele Arsenie Papacioc)

[CristianR]

Găsesc potrivit să adaug aici un cuvânt al Avvei Dorotei, pe care ar trebui să-l avem în minte mai ales atunci când relațiile dintre noi devin tensionate: „Cel ce se defaimă pe sine, orice i s-ar întâmpla, sau pagubă, sau scârbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodată nu se tulbură [...]. Adevărul vă zic, că de se va ispiti (cerceta) cineva cu de-amănuntul și cu frică de Dumnezeu, se află pe sine vinovat și că el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori și cu chipul. Iar de i se va părea că cu nimic din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie să se socotească cum că poate altă dată l-a întristat, în alte împrejurări, sau poate că a întristat pe alt frate și i se cădea de atunci să se scârbească, sau pentru vreun păcate ce a făcut și nu i s-a întâmplat atunci scârbă se cuvenea a fi gata a primi întristarea. [...] Dar pentru că nu ne defăimăm pe noi înșine la orice, ba adesea găsim acest fel de îndreptățiri, ne asemănăm cu un vas foarte curat pe dinafară, iar înlăuntru plin de împuțiciune, din care, dând cineva cu o pietricică și spărgându-l, iese afară toată putoarea. Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit putoarea în vas, sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este și cel ce se îndreptățește și zice: eu ședeam cu pace și cutare cuvânt al fratelui m-a tulburat. Lui i se pare că era liniștit, dar patimă avea în sufletul său și nu o simțea. Acel frate a aruncat cuvântul ca o pietricică, care numai făcându-i loc, putoarea a început a ieși din inimă, iar nu ea a pricinuit-o.”

[cristiboss56]

Libertate nu înseamnă Fac orice vreau!, ci Fac orice vreau în anumite limite, în rânduială. Adică să discutăm cu copiii, să nu ne arătăm miraţi sau înspăimântaţi de ceva rău făcut de ei şi, în probleme secundare, să-i lăsăm chiar să lucreze singuri, după voinţa lor. Dacă un copil vrea să meargă la o petrecere, să-i spunem: Roagă-te şi fă cum te luminează Dumnezeu!, şi să adăugăm: Eu nu te voi reţine, dacă mergi la petrecere după rugăciune. Astfel, le dezvoltăm responsabilitatea în legătura lor cu Hristos, îi învăţăm să se roage lui Dumnezeu pentru orice faptă a lor.”
€žLibertatea joacă un mare rol în educaţia copiilor. (...) Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea inspiraţie, însufleţire. Dumnezeu luminează pe toţi oamenii, mai ales pe mame, le dă inspiraţie. Numai aşa putem să-i creştem pe copii, să-i educăm.€ (Părintele Sofronie de la Essex)

[cristiboss56]

Între nevoinţe – metanii, privegheri şi celelalte rele pătimiri – se află şi postul. „Pântecele gras nu naşte minte subţire.” Eu ştiu asta de la Părinţi. Toate cărţile patristice vorbesc despre post. Părinţii stăruie să nu ne hrănim cu mâncăruri greu digerabile sau grase, căci ele fac rău şi trupului, dar şi sufletului. Ei spun că oiţa mănâncă numai ierburile pământului, şi este atât de liniştită. Aţi văzut cum zic, „ca o oaie”. În vreme ce câinele, pisica şi toate celelalte carnivore sunt animale sălbatice. Carnea face rău omului. Fac bine ierburile, fructele şi altele de acest fel. Pentru aceasta Părinţii vorbesc despre post şi osândesc multa mâncare şi plăcerea pe care o simte cineva din mâncărurile cele bogate. Să fie mai simple mâncărurile noastre. Să nu ne îngrijim aşa de mult de ele.
Nu mâncarea, nu traiul bun asigură sănătatea, ci viaţa sfântă, viaţa lui Hristos. Cunosc nevoitori care posteau mult şi nu au avut nici o boală. Nimeni nu s-a îmbolnăvit din pricina postului. Mai mult se îmbolnăvesc cei ce se hrănesc cu cărnuri şi ouă şi lapte, decât cei cu un regim frugal. S-a observat asta. Chiar şi ştiinţa medicală spune asta acum. Postitorii postesc şi nu păţesc nimic; nu numai că nu păţesc, dar se şi vindecă de boli. Însă, ca să le faceţi pe acestea, trebuie să aveţi credinţă. Altfel vă ia ameţeala. Postul ţine şi de credinţă.
Părintele Porfirie

[cristiboss56]

Aceasta este încoronarea tuturor sforţărilor de a dobândi virtutea răbdării şi a urma lui Hristos:
1. Sufletul lui Hristos, totdeauna atent la Dumnezeu-Cuvântul, se îngrozea când vedea acea nemărginită şi neînţeleasă mărire, faţă de care toate făpturile sunt nimic, cum suferă pe pământ atâta necinste (deşi rămâne nemişcat în slava Sa), de unde n-a primit decât necinste şi ocări, căci câte necinstiri a făcut omul lui Hristos-Omul, Cuvântului lui Dumnezeu, care l-a creat pe pământ, cu care El era unit după ipostas.
2. Dumnezeu-Tatăl a voit și a îndemnat sufletul lui Hristos Iisus, al Fiului Său, să sufere astfel de patimi pentru noi: pălmuiri, hule, bătăi, spini, iar apoi moarte de cruce.
3. Socoteşte că, sufletul lui Iisus, văzând cu luminata Lui minte, cât e de plăcut aceasta lui Dumnezeu, şi iubind cu dragoste perfectă dumnezeiasca Lui mărire, îndată ce a fost chemat la patimă pentru iubirea faţă de noi, şi exemplul nostru, a primit cu bucurie şi S-a supus cu sârguinţă sfintei Lui voinţe.
Cine poate pătrunde cu gândul adâncile dorinţi de-a pătimi? Acolo erau ca un abis, ca un labirint de chinuri, căutând totdeauna (şi neaflând cum dorea) noi chinuri şi noi căi de pătimire. De aceea Şi-a dat în întregime şi carnea Sa cea nevinovată să fie măcelărită.
4. Apoi, vezi pe Iisus al tău, Cel ce cu blânzi şi milostivi ochi se întoarce şi îţi zice: „Iată, fiule, unde am ajuns cu patimile Mele, ca tu să nu te împotriveşti pătimilor tale. Iată la ce suferinţi m-au dus pasiunile tale dezordonate! Iată cât pătimesc! Şi cu câtă bucurie pentru dragostea ta şi pentru a-ţi da pildă de adevărată răbdare! Deci, te rog, fiul Meu, pentru toate ostenelele Mele, ridică şi tu de bunăvoie această cruce şi orice îţi place, lăsându-te complet în mâinile acelor oameni ce te prigonesc cu vrăjmăşie, pe care Îi voi trimite asupra cinstii şi trupului tău. O, şi să ştii ce bucurie Îmi vei face cu această răbdare! Aceasta uşor o poţi pricepe din rănile ce le-am primit cu covârşitoare bucurie, ca pe nişte lucruri de mult preţ şi iubite, pentru a împodobi cu virtuţi de mult preţ sufletul tău cel sărac, sufletul tău cel atât de drag Mie, mai mult poţi înţelege!
„Şi dacă Eu am ajuns la atâta patimă pentru tine, tu de ce, mireasa Mea iubită, să nu voieşti a pătimi orice, ca să vindeci inima Mea; să-Mi îndulceşti rănile produse de nerăbdarea ta, care m-au amărât mai mult decât înseşi rănile Mele.”
5. Ia seama bine cine vorbeşte astfel cu tine şi vei vedea că este Însuşi Împăratul Slavei, Hristos Adevăratul Dumnezeu şi Om deplin! Consideră şi mărimea chinurilor şi ocărilor Lui, nedemne nici de cel mai grozav tâlhar din lume!
Nicodim Aghioritul

[cristiboss56]

Încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu – aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, fără nici un fel de împotrivire, chiar şi dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Predarea în mâinile lui Dumnezeu.
Ceea ce rostim la Dumnezeiasca Liturghie spune totul: „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”. Acelaşi lucru se regăsește şi în rugăciunea pe care o zice preotul în taină: „Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră, şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem…”.
Ţie, Doamne, Ţi le lăsăm pe toate. Aceasta este încrederea în Dumnezeu. Aceasta este sfânta smerenie. Aceasta îl preschimbă pe om. Îl face dumnezeu-om.
Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine. Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură.
Părintele Porfirie