|
|
|
|
|
|||||||
| Înregistrare | Autentificare | Întrebări frecvente | Mesaje Private | Căutare | Mesajele zilei | Marchează forumurile citite |
 |
|
|
Thread Tools | Moduri de afișare |
|
|
|
#1
19.01.2015, 08:42:09
|
||||
|
||||
Eu i -am spus acel lucru. Probabil ca ce ma enerveaza ii ca s-a pierdut sensul adevarat al credintei si s-a bagat in randul lucrurilor pamantesti. Acum credinta e privita filozofic, stiintific, matematic dar doar religios nu, si ei au argumentul suprem cand vad ca pierd o discutie: "No bun, arata-mi ca D-zeu exista, ca eu nu il vad". Este cumva frustrant, dar mai bine am sa ignor de acum incolo aceste conversatii.
|
|
#2
19.01.2015, 08:46:41
|
|||
|
|||
|
Citat:
|
|
#3
19.01.2015, 12:48:05
|
|||
|
|||
|
Citat:
- http://www.ortodoxiatinerilor.ro/int...rintele-cleopa - Auzi, că ăstia ai nostri, toti sunt curiosi să ne spuneti ceva despre Dumnezeu! Cum îi povestea asta cu Dumnezeu? Se spune în Biblia aceea, a voastră, că Dumnezeu ar fi făcut cerul, pământul, lumea, dar noi avem altă conceptie despre lume. - Să nu vă supărati, eu sunt un călugăr simplu, dar, dacă voi începe povestea cu Dumnezeu, trenul ăsta trebuie să înconjure globul de trei ori si tot n-o pot termina, atâta-i de lungă! - Auzi, ce zice popa! - si îi si curioasă, zic, grozav! Când vom începe povestea cu Dumnezeu, îi cu cântec! - Vrem si noi să stim! Sunteti călugăr, noi suntem ofiteri, tot mergem împreună până la Bacău. Cum îi, părinte? Înainte de plecare, m-am ridicat si mi-am făcut cruce. Ei, nu. Treaba lor. - Dacă este vorba că trebuie să discutăm, vă cer un cuvânt de onoare. Să mă iertati, ati intrat aici un vagon de ofiteri, dar eu stelele astea nu le cunosc, eu am făcut armata când erau trese. Dacă m-oi adresa gresit cumva, să nu vă supărati! Dar, un maior se ridică si întreabă: - Părinte, uite ce-i, vreau să-ti spun ceva. Nu este o absurditate să credem noi în ceva ce nu se vede? Dumneavoastră spuneti că există Dumnezeu, dar l-a văzut cineva vreodată? Este o nebunie să creadă cineva în ceea ce nu se vede! - Domnilor, dar mai întâi, aveti cuvânt de onoare? că începem o discutie serioasă! - Auzi, băi, popa! Avem, părinte, cum să nu! si cel ce se va supăra, îi nebun! zice. - Vă văd oameni destepti, eu îs un prost, dar o să-ncepem asa, "povestea" cu Dumnezeu, cum ne-om pricepe noi. Uite ce-i, domnilor, eu am să spun că dumneavoastră, toti câti sunteti în vagonul ăsta, sunteti nebuni! - Ia auzi, popa ne face nebuni! - Sigur! si, dacă n-am dreptate, la prima gară, predati-mă la politia gării! Dacă n-am dreptate. Dar, întâi am să vă demonstrez de ce vă fac nebuni. - Da, este mare nebunie să creadă cineva în ce nu vede! Cine l-a văzut pe Dumnezeu? - Fratilor, eu merg până la Bacău, dar atât vă spun: dacă încep "povestea" cu Dumnezeu, trenul acesta trebuie să înconjoare lumea de trei ori si tot n-o termin!... - Ia auzi ce spune popa?! - Ati auzit că dumnealui a spus că e mare nebunie să crezi în ce nu se vede. Mai întâi, că zice Duhul Sfânt în Psaltire la începutul psalmului 13 si 52, la noi în Scriptură: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! si îmi ziceam: "Lasă că-i vorba să mărturisesc pe Dumnezeu, nu contează ce urmează de-aici". Eram bucuros de asta. Al doilea. Mata ai spus că este o nebunie să crezi în ceea ce nu se vede? - Da, eu! - Păi eu v-am spus că dumneavoastră toti n-aveti minte. Toti sunteti nebuni. stii de ce? Am tot dreptul să vă fac nebuni. - Dar pentru ce? - Pentru că eu n-am văzut mintea nimănui niciodată! si atunci, nu-i o nebunie să cred că aveti minte, dacă n-am văzut-o? - Uite, băi, ne-a luat popa front! - adică în loc. Discutia era si frumoasă si serioasă si hazlie. - Păi cum să cred eu că aveti minte, dacă n-am văzut minte de când sunt eu? Nici la voi, nici la mine. Cum este? Albă, neagră, rosie, verde? Ce formă are? Pătrată, dreptunghiulară, hexagonală? Cum este domnule, forma, culoarea? si-i pipăibilă, sau cum este? Dacă îmi arătati aceste însusiri la minte, atunci eu zic că aveti minte, dacă nu, n-aveti deloc! Pentru că n-am văzut-o, nici culoarea, nici forma. - Uite, măi, popa! Poti să-i zici ceva? - Dacă n-ai tăcut din gură! Măi prostule, n-ai pus problema bine! Ei se prosteau unul pe altul. - Stai, măi, că cu popa ai de lucru! - Afară de asta, se crede de toată lumea de pe glob că oamenii au minte? Se crede. Fără să se vadă. Iată un argument că toată lumea crede că are minte! si dumneavoastră credeti si eu, dar nu vedem mintea. Dar viata ati văzut-o vreodată? Cine a văzut vreodată viata din om? si cu toate acestea cine zice că-i mort, când este viu si are viată? Se vede viata? - Nu se vede! - si atunci nu-i o nebunie să credem noi că oamenii au viată? Dacă n-o vedem. - Dar viata se manifestă, părinte! - Foarte bine. Prin manifestările ei se crede că există, cu toate că n-o vezi. Asa-i si Dumnezeu. Care-s manifestările Lui în lume? si am început să spun toate puterile sufletului. - Dumneavoastră aveti imaginatie? - Da. - Ati văzut-o vreodată? Nu! Dumneavoastră aveti mânie? Ati văzut-o vreodată? Dumneavoastră aveti cugetare, gândire? Ati văzut-o vreodată? Aveti poftă? Aveti, pentru că acestea sunt puterile sufletului - cea mânioasă si cea poftitoare. Dumneavoastră aveti partea sadică, adică cea crescătoare. Ati văzut-o vreodată? stii dumneata cum cresti? Sau te-ai văzut vreodată cum cresti? Afară de asta. Dumneavoastră aveti puterile sufletului, cum este cugetarea, alegerea, hotărârea, mâhnirea, întristarea, bucuria; le-ati văzut vreodată pe acestea, căci acestea sunt puterile sufletesti? Nouă ne spune Scriptura că omul este chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Dar nu după forma cea dinafară, ci după cea sufletească. Iată câte puteri are sufletul! si nici mânia, nici ratiunea, nici pofta, nici bucuria, nici întristarea, nici mâhnirea, nici imaginatia, nici voia liberă, nici viata, nici mintea nu le-a văzut nimeni. si toate există. si la filosofia profană se învată că există aceste puteri ale sufletului. Dar sufletul l-ati văzut vreodată? - Păi tocmai, că nu-i! - Cum nu-i? Dacă n-ai avea suflet, n-ai mai vorbi cu mine! Dumneata nu poti clipi o dată fără Dumnezeu, dacă n-ar fi viata în dumneata. si vedeti câte sunt? si viată, si minte, si voie liberă, si ratiune, si mânie, si bucurie, si întristare, si poftă, care se crede de toată lumea, fără să se vadă. Toate facultătile sufletului sunt nevăzute, toate puterile lui sunt după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este nevăzut. Iar omul este prototip si icoană a lui Dumnezeu pe pământ - în ceea ce priveste sufletul: minte, cuvânt si duh. Ai văzut vreodată cuvântul? ti-ai văzut duhul cu care vorbesti? Iată câte puteri si câte facultăti nevăzute are sufletul nostru! si dumneavoastră nu le-ati văzut. Dar se crede de toată lumea? Căci omul are si bucurie si mâhnire; are si poftă si ratiune si voie liberă... - Măi - a spus unul -, mai bine tăceai! N-ai pus bine problema! Ăsta trebuie să fie un director de seminar! - Nu, domnule, dar ne spune adevărul! Vezi, că toti credem că sunt acestea, si există în om, dar nu se văd! - si tu ai spus că-i o nebunie să crezi ceea ce nu vezi! Dar vezi că-i faci pe toti nebuni, că acestea sunt, si noi le credem fără să le vedem. Mai stau asa, si se ridică un doctor: Părinte, dă-o la boala! Eu sunt maior-doctor. Fac operatii si umblu cu bisturiul prin matele omului - îi tai gâtul, îi tai picioarele -, tai, operez de 30 de ani si eu n-am dat peste suflet! si cum să cred că există, dacă n-am dat cu bisturiul peste el! - Dumneata esti doctor? - Da! - si de aceea nu crezi că există suflet, că nu-l vezi? - Da! - Dar dumneata, si cei asemenea cu dumneata doctori, credeti că există durere în lumea asta? - Există, părinte! - Eu nu cred! E o nebunie să cred, domnule, dacă n-am văzut-o! - Există, părinte! - Dar când îl tăiai cu bisturiul si omul răcnea acolo si se zbătea în ghearele mortii, durerea n-ai văzut-o? - Nu. Asta nu se vede! - si vrei să vezi sufletul? si durerea-i una din facultătile trupesti, firesti, ale omului, si-i amestecată cu cele sufletesti. si după cum nu poti vedea durerea, asa nu poti vedea sufletul. Mai ales sufletul fiind duh. - Auzi, bă, si tu cu doctoria ta, vorbesti prostii! Te-a lovit în cap, măi! N-ai văzut durerea! Dar cine dracu a văzut durerea? Insă toată lumea crede că este durere. - Uite, bă, ti-a astupat gura si tie! Last edited by AlbertX; 19.01.2015 at 12:52:14.
|
|
#4
19.01.2015, 13:58:13
|
|||
|
|||
|
Ce dialog extraordinar! Bașca, atât de amuzant pe cât e de grav. Una peste alta, o frumusețe de text! Mărturisesc că am râs cu poftă!
Și ca să îmi iau și eu partea, dacă-mi dai voie: ai văzut cum se folosește "popa" de psihologie ca să îi aducă pe necredincioși la Teologie? Toate argumentele pe care le-a adus Părintele Cleopa sunt argumentele de la primele lecții de psihologie. Voi la liceu nu ați făcut psihologie? Nu ați avut un profesor care să vă pună întrebările ridicate de Părintele Cleopa? Sunt chestiuni minimale dar extrem de importante pentru pătrunderea în alt duh decât cel materialist vulgar. Amintește-le așadar colegilor ce ați discutat la primele ore de psihologie despre suflet, despre natura psihicului, despre însușirile lui de a fi imaterial, imponderabil, nemăsurabil, nelocalizabil, fără însușiri concrete (miros, gust, lungime, grosime - că doar nu poate spune nimeni câte grame are un gând sau ce înălțime are o senzație de acru etc.) Amintește-le și despre modul în care psihicul se manifestă în activitate, încât să devină observabil. Deși tainic ca existență el devine vizibil atunci când se manifestă. Așa și Dumnezeu! Se manifestă, iar pentru a-L percepe nu e nevoie decât de credință, de un simț al prezenței Lui pretutindeni. Amintește-le că putem cunoaște sufletul unui om fiind atenți la manifestările sale vizibile - ce spune, cum spune, ce mimică are, cum intonează, când se oprește, cum merge, cum mănâncă, cum bea etc. Cum scrie, ce scrie etc. La fel și pe Dumnezeu Îl cunoaștem din cele lucrate de El: cosmosul, legile pe care le studiați la școală în științele exacte și nu numai, alcătuirea și funcționarea propriului corp etc. Poți începe așadar cu evocarea unor banale ore de psihologie, cu noțiuni elementare pe care, științific, le acceptă orice ateu (că ateii pun la mare preț psihologia - deși din păcate se opresc în ea, idolatricește, în loc să o folosească pe post de scară sau cale de acces la niveluri mai profunde, ori poate mai înalte) și astfel veți intra în țara tainelor unde, cine știe, dincolo de materialismul vulgra al unor lucruri văzute, veți aproxima, cumva și apropierea de Nevăzut, de Cel tainic și Sfânt. În orice caz, însă, pe calea discuțiilor în contradictoriu nu poți ajunge nicăieri. Deși poate fi un bun început, e important ca apoi să rămână mereu un timp pentru meditație și reflecție personală. Fără această libertate și pornire spre meditație nu veți ajunge nicăieri, ci vă veți învârti în cerc... Iar dovada pe care o caută ei, poate chiar și tu, nu e în religie. Religia e o teorie, o încropeală la marginea Adevărului. Dovada vie este în credință, adică în experiența trăită, concret, a celor bisericești. Dacă oamenii aceia nu voiesc să facă experiența Duhului Sfânt, venind în primul rând la biserică, nu vor putea să cunoască ceva din Dumnezeire. Spune-le deci că modul cel mai bun de a afla cum e cu omul și cu Dumnezeu e însăși viața de credință. Practica ei. Toate cele bune!
|
|
#6
20.01.2015, 21:44:05
|
||||
|
||||
|
Citat:
Mintea participa la toate - si la rugaciune si la pacat. Prin minte ne mandrim, prin minte ne smerim. O minte necurata este autostrada spre iad. O minte curata este scara spre rai. Pentru ca reprezinta elementul central al economiei spirituale, nu este intelept sa ne uitam doar la natura cugetelor fara sa cercetam si sa intelegem mintea insasi. Cel ce-si da seama ce este mintea gusta ce este trezvia, ce este cu adevarat curatia mintii, dincolo de intipariri fie bune, fie rele, fie neutre. In curriculum budist mintea se realizeaza in sase etape: 1.identificarea mintii radacina 2.realizarea directa a mintii radacina 3.identificarea mintii subtile 4.realizarea directa a mintii subtile 5.identificarea mintii de lumina clara 6.realizarea directa a mintii de lumina clara
__________________
|
|
#7
20.01.2015, 22:36:53
|
|||
|
|||
|
Va recomand sa cititi Boala si tămăduirea sufletului în traditia ortodoxă - Mitropolit Hierotheos Vlachos
Am extras un fragment referitor la cei care sunt tentati sa amestece filosofia si budismul cu ortodoxia: "O idee clară despre Ortodoxie As vrea întâi să subliniez că există o pozitie clară a Sfintilor Părinti ai Bisericii în privinta faptului că Ortodoxia se deosebeste de toate sistemele antropocentrice. Multe religii pot folosi aceleasi exprimări, aceiasi termeni, dar întelegerea lor este diferită. De pildă, filozofii stoici vorbeau si ei de nepătimire, dar o întelegeau altfel decât Ortodoxia. Acelasi lucru este valabil pentru minte, extaz etc. Multi orientali care apartin altor religii, de exemplu budismului, vorbesc despre minte, simtul lăuntric etc, însă dau termenilor cu totul alt continut. Din această pricină, cel care a avut de-a face în trecut cu asemenea teorii - fie că este vorba de psihologie, filozofie sau chiar budism - are mari dificultăti în a reusi să dobândească o conceptie clară despre învătătura ortodoxă si poate rămâne nedumerit si încurcat. Am întâlnit oameni care se află într-o înspăimântătoare confuzie asupra acestor lucruri: citesc teologie trezvitoare si nu găsesc nici o deosebire fată de învătătura budistă, socotind că budistii si Părintii trezvitori spun aceleasi lucruri. Ca să nu mai spun că această cunoastere omenească, ce pune accentul pe ratiune, cuprinde o oarecare părere de sine pe care Părintii o numesc "bogătie a gândirii" (plouto tis dianoias); ca urmare, omul se umple de multumire de sine si întemeiere în sine. si oriunde se află multumire de sine si întemeiere în sine, harul lui Hristos nu mai poate lucra. - Ce credeti că trebuie făcut în aceste cazuri ? Altfel spus, eu am studiat psihologia si sunt familiarizat cu feluritele scoli de psihologie, pe temeiul cărora analizez oamenii. Oare nu mai pot să dobândesc o întelegere clară a Ortodoxiei ? Si dacă este asa, cum pot să scap din această stare îngrozitoare ? - Întrebarea dumneavoastră este dificilă. Într-adevăr, este o problemă. Însă omul poate fi tămăduit. Există două căi principale de tămăduire. Una este părăsirea acestei "bogătii" a gândirii. Sfântul Nichita Stihatul, vorbind despre sărăcie, sustine că ea nu este doar lepădarea de bunurile materialnice, ci si dezicerea de "bogătia" gândirii. De altfel, pot adăuga că sărăcia duhovnicească este lepădarea întregii cunoasteri pe care omul a dobândit-o mai înainte, pe când trăia după trup. Sfântul Thalassie spune că sărăcia mintală este desăvârsita nepătimire, starea în care mintea despătimită este slobozită din temnita simturilor si a celor care tin de simturi. Când cineva posedă o astfel de cunoastere filozofică sau psihologică si se apropie de Biserică, păstrând toate înlăuntrul său, în clipele de mare adâncire lăuntrică poate să ia această cunoastere drept contemplare mistică. Apoi omul crede că starea sa este descoperirea lui Dumnezeu si astfel prihăneste neprihănita si curata învătătură a lui Hristos. A doua cale de tămăduire este trecerea omului printr-o adâncă pocăintă. Pocăinta adâncă înseamnă pătrunderea harului necreat al lui Dumnezeu în inima omului; el arde patimile si-l face pe om purtător al dumnezeiestii Descoperiri. Din această pricină, când citim scrierile patristice trebuie să ne desprindem de cunostintele si ideile trecutului, spre a dobândi o întelegere clară a Ortodoxiei. Accentuez aceste lucruri, ca să nu faceti paralele cu cunoasterea psihologică ce precumpăneste astăzi. Este o mare primejdie a vedea viata duhovnicească dinlăuntrul tâlcuirilor date de sistemele psihologice antropocentrice de astăzi." Last edited by AlbertX; 20.01.2015 at 22:52:34.
|
|
#8
20.01.2015, 22:46:02
|
|||
|
|||
|
Va recomand sa cititi Boala si tămăduirea sufletului în traditia ortodoxă - Mitropolit Hierotheos Vlachos
Am extras un fragment referitor la analiza patristică a sufletului, discutiile despre minte si inimă, distinctia între ratiune si minte. "L-am studiat pe Sfântul Maxim Mărturisitorul. Mă preocupa subiectul dragostei. Am vrut să aflu ce anume este dragostea adevărată, deoarece se spun atâtea lucruri despre ea. Cele Patru sute de capete despre dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul mi-au stârnit curiozitatea. Însă, citind Capetele Sfântului Maxim, mi-am dat seama că vorbeau mai ales despre vindecarea omului. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată ce este mintea omului, cum se îmbolnăveste, cum este tămăduită. Mai vorbeste si despre patimi si felul în care ele se vindecă; despre miscările sufletului omenesc, ce pot fi firesti, împotriva firii si mai presus de fire. El leagă dragostea de nepătimire. Am înteles si că dragostea este "vlăstarul nepătimirii"; este "foc al nepătimirii", cum spune Sfântul Ioan Sinaitul. Pentru ca cineva să poată ajunge la dragostea dumnezeiască trebuie mai întâi să fie tămăduit. Căci, pe de o parte, este dragostea ce caută ale sale, adică egoismul, iar pe de altă parte, dragostea care "nu caută ale sale", întreaga strădanie a Bisericii stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă si utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea omului. Mai târziu m-am ocupat în special de Filocalie. După cum se stie, Filocalia, culegerea mai multor lucrări ale Părintilor trezvitori, este o scriere a Bisericii, compilată, în forma sa finală, de Sfântul Nicodim Aghioritul si de fostul episcop al Corintului, Macarie Notaras. Ea poartă subtitlul:"în care, cu ajutorul moralicestii filozofii a făptuirii si vederii dumnezeiesti, mintea este curătită, luminată si desăvârsită". Acolo am văzut că toate textele trimit la vindecare. Ele vor besc despre felul în care mintea omului se îmbolnăveste si cum este ea tămăduită. Ca student, am citit foarte mult si am continuat studierea Sfântului Grigorie Palama, marele isihast atonit, pe care Predania l-a numit teolog, asezându-l între cei patru mari teologi ai Bisericii, alături de Sfântul Ioan Teologul, Sfântul Grigorie Teologul si Sfântul Simeon Noul Teolog. În disputa cu Varlaam am întrezărit calea care trebuie urmată pentru a teologhisi în chip mântuitor. El vorbeste de sfânta isihie sau linistire si de mestesugul isihiei, subliniind că este singurul mestesug vindecător care duce la vederea Luminii celei necreate, urmată de cunoasterea lui Dumnezeu si de mântuirea omului. Omiliile sale, cele mai multe tinute pentru obstea credinciosilor săi din Tesalonic, sunt uimitoare. Vorbeste acolo despre odihna (Sâmbăta) lui Dumnezeu si a omului, despre tămăduirea patimilor, rugăciunea mintii, vederea Luminii celei necreate etc. L-am studiat îndelung si pe Sfântul Grigorie Teologul. Opera sa m-a făcut să-mi dau seama că teologi ai Bisericii trebuie numiti "cei care au ajuns la vederea lui Dumnezeu" (theoria), cei care mai înainte si-au curătit inima de patimi sau, cel putin, se străduiesc să se curete de ele. Vorbind de A Doua Venire, el scrie că Dumnezeu însusi va fi "lumină pentru cei cu mintea curătită"; ba chiar mai mult, "după curătia lor". Aceasta este ceea ce numim împărătia Cerurilor. Iar Dumnezeu însusi va fi "întuneric celor care si-au orbit puterea întelegătoare"; si chiar mai mult, "pe măsura orbirii lor". El chiar numeste întunericul acesta "înstrăinare de Dumnezeu". Deci mi-a devenit limpede că preotul nu "dă bilete" pentru ca omul să intre în Rai, ci îl tămăduieste, astfel ca Dumnezeu să se facă pentru el lumină - si aceasta este împărătia Cerurilor - iar nu întuneric, adică iad si înstrăinare. O deosebire grăitoare între eretici si ortodocsi a fost si încă este faptul că ereticii foloseau filozofia spre a înfătisa problemele de credintă, pe când Sfintii Părinti au folosit Descoperirea dumnezeiască, aceasta fiind roadă isihiei în toată plinătatea ei. Dacă studiem cu băgare de seamă istoria bisericească, vedem limpede că, în domeniul bisericesc, cele două traditii au existat întotdeauna. O traditie era filozofică, întemeiată pe ratiune, fiind înfătisată de toti ereticii care au încercat să-L tâlcuiască pe Dumnezeu cu mintea proprie. Cealaltă traditie era isihastă, iar Sfintii Părinti se cuprind în ea." Last edited by AlbertX; 20.01.2015 at 23:41:07.
|
|
#9
22.01.2015, 19:16:47
|
||||
|
||||
|
Ce poate naște individualismul raționalist, fără dreapta credință, dus până la extrem
Deși în discuțiile liberale, chiar cele creștine, se vorbește despre adevărurile eterne, despre credință, despre demnitatea umană, despre civilizația creștină, totuși termenii respectivi și-au pierdut semnificația teologică. Mulți dintre cei care aparțin instituțiilor academice, guvernului și științei, dorind să spună că sunt în pas cu vremea, nu cred sau nu pot să creadă pe deplin în învățătura adevărului absolut și nu acceptă Persoana lui Iisus ca Răscumpărător al lumii. Mentalitatea modernă nu poate admite un Dumnezeu personal și absolut, pentru că Acesta nu este dispus la compromisuri și nu poate face concesii la moralitate. Aflându-se într-o astfel de situație, omul timpurilor noastre se vede nevoit să-și creeze un nou dumnezeu modelat după concepțiile gândirii moderne. La începutul acestui capitol s-a arătat că stoicismul și pelagianismul au influențat gândirea carteziană modernă.
Decartes dezvoltă și creează noua ființă dumnezeiască, ce nu este o ființă personală, ci un dumnezeu-idee născut în mintea trufașă a omului. Un astfel de zeu nepăsător față de oameni, neputincios de a interveni în lume, mai slab decât oamenii care l-au inventat, nu este un zeu durabil, ci unul al absurdului, unul care nu există. Consecințele unei astfel de concepții despre Dumnezeu duc la ateism. Pentru creștinul zilelor noastre este mult mai comod să accepte existența unei divinități, la nivel intelectual, care nu-i dă bătaie de cap, decât să nege divinitatea respectivă. Există două forme principale în care se manifestă această necredință: liberalul protestant și umanistul. Și pentru unul, și pentru altul, perspectiva vieții viitoare nu există, iar dacă se gândește la ea, este redusă la o proiecție de natură emoțională. Nefiind viață veșnică pentru liberalul umanist sau protestantul anarhic, totul este permis. Poate fi numită această nouă filozofie a vieții un nou stoicism umanist, ce neagă ca și vechiul stoicism pe Dumnezeu și, implicit, nemurirea. Filozofia modernă prin vocea lui Decartes uită de comuniunea omului cu Dumnezeu și cu aproapele, plasându-se în cercul unui individualism periculos. Cogito-ul cartezian vrea să demonstreze că omul poate ajunge la cunoașterea de sine, fără Dumnezeu, însă Decartes nu a putut găsi în sine decât golul tău rațional și nicidecum comuniunea de iubire cu Dumnezreu și cu aproapele. Această concepție autonomă despre om și lume este rezultatul naturalismului păgân, din care s-a născut iluminismul. M. Scheler arată că: Filozofia secolelor XVIII și XIX a privit în mod strâmb umanitatea, ca formă abstractă în care toți oamenii au aceeași esență rațională". Afirmarea autonomiei raționale promovate de sistemele gândirii moderne se reflectă în gândirea lui Kant care spune: ...transcendența lui Dumnezeu ține de subiectivitatea fiecărui individ, iar persoana se reduce la o situație tranzitorie, indiferentă; o astfel de situație duce la impersonalism. Omul cartezian, zămislit după modelul lumii, fără intervenția lui Dumnezeu, îl va inspira pe Kant în construirea omului moral, descris matematic, un împlinitor automat al exigențelor rațiunii critice și practice. Ultimele cuvinte citate sintetizează cel mai bine individualismul și autonomia omului față de Creator și indiferența sa față de mântuire. Consecința nefastă asupra omului constă în dobândirea unui universalism fără limite, în care omul nu se mai găsește pe sine, golirea persoanei umane de existența sa spirituală și lipsa posibilității legăturii cu Dumnezeu. .................................................. .................................................. ... Etape ale mișcării nihiliste moderne Eliminând pe Dumnezeu din creație și încercând să definească omul peintr-o funcție a acestuia, rațiunea (la Decartes și Kant), voința (la Marx și Nietzsche), instinctul (la Freud), antropologiile moderne, seculariste, au derapat spre ideologii reducționiste, cu efecte dramatice asupra omului, care au justificat abuzurile față de ființa umană și care au luat forme de rasism, conflictele sociale și subjugarea omului față de sisteme economice. De-a lungul timpului, Mișcarea nihilistă a cunoscut unele etape de dezvoltare care se regăsesc sub forma unor curente ideologice în liberalism, realism, vitalism și nihilismul distrugerii. Liberalismul. Prima fază a nihilismului modern este liberalismul, în care sunt păstrate anumite elemente ale Vechii Ordini, dar fără valoarea pe care le aveau anterior. În gândirea teologică creștină, primul adevăr este Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului care își are existența și finalitatea în El Însuși, Proniatorul tuturor, care nu depinde de nimic din afara Lui, spre care țintesc toți oamenii, totul fiind orientat spre El, ca finalitate. Un asemenea Dumnezeu nu poate fi acceptat de către mentalitatea lumii moderne. Liberalismul este prima fază în care nihilismul relativizează Adevărul Absolut. Dumnezeul pe care îl mărturisesc liberalii Nu este o Ființă dumnezeiască, ci o idee, care este indiferent față de om, incapabil să intervină în lume, este un Dumnezeu mai slab decât oamenii care l-au inventat. Dumnezeu personal și absolut, Dumnezeu Tatăl, arché, principiul monarhiei în Sfânta Treime, ce din dragoste trimite pe Fiul Său în lume, Care poate fi cunoscut prin credință lucrătoare prin iubire, nu mai poate di acceptat de către omul de astăzi. Omul contemporan care și-a pierdut credința în adevăratul Dumnezeu caută să-și construiască un nou dumnezeu croit după măsura sa, un dumnezeu adaptat exigențelor sale, care în final este un Dumnezeu mort. Această idee apare pentru prima dată la Decartes, apoi o regăsim în deismul iluminist și se va maturiza în idealismul german. Liberalismul derivă direct din umanismul Renașterii. Formele principale de manifestare ale acestei credințe liberale sunt protestantismul și umanismul. Credința în Dumnezeu pe care o mărturisește liberalul este considerată una printre altele, relativă, ce nu are puterea transfiguratoare și care într-o anumită împrejurare poate fi interpretată de fiecare individ la nivel personal. În măsura în care existența și prezența lui Dumnezeu sunt relativizate, atunci toate realitățile sau sistemele de valori ale unui neam credința, tradițiile, educația tradițională devin piese de muzeu, nu sunt importante pentru existența umană. Liberalul, omul umanist închis oricărei transcendențe, este omul care și-a pierdut credința, iar pierderea credinței înseamnă sfârșitul acestei ordini. Realismul. Realiștii trec de la idiferența liberalismului către ostilitatea față de Adevăr, față de Dumnezeu, declarând credința într-un dumnezeu al naturii, al științei, al materialismului istoric și științific. Acest tip de nihilism nu respectă nimic, nu se pleacă în fața niciunei autorități dumnezeiești, nu acceptă credința, judecă totul pe baza științei pe care o ia drept adevăr absolut și exclusiv. Pentru realist nu există lucruri ultime, nu se vorbește despre dumnezeiesc sau spiritual, pentru că tot ceea ce se vede există, cele nevăzute sunt închipuiri. Realistul încearcă să așeze valorile lumii acesteia deasupra adevărului. Dacă pentru creștin Dumnezeu este în toate, în schimb, realistul nu vede decât rasă, sex sau mijloace de producție. Marxismul, freudismul, darwinismul, nazismul și comunismul sunt teorii tipice ale acestei viziuni materialiste asupra existenței. Vitalismul. Acesta este în opoziție atât cu liberalismul, cât și cu realismul, se dedică unei căutări de altă natură, reduce totul la experieță și senzații subiective. Mișcarea vitalistă a luat inițial forme, precum: simbolismul, ocultismul și diferite filozofii evolutive și mistice. Vitalismul consideră creștinismul demodat și obtuz. Prin gânditori precum Nietzsche, care afirmă moartea lui Dumnezeu, au început să apară primele umbre asupra Europei. Vitalismul manifestă o ostilitate fățișă față de orice doctrină sau instituție stabilă căutând refugiu în iluminare uneori la întâmplare, așa cum este cazul budismului Zen. Vitalismul este ultimul stadiu al nihilismului, etapă în care nihilismul însuși va dispărea; din acesta decurge ultima etapă, adică nihilismul distrugerii, distrugerea Vechii Ordini. (Pr. dr. Pompiliu Nacu / Ereziile primelor opt veacuri crestine si dainuirea lor la inceputul mileniului trei) - Mai multe despre raționalism se poate citi aici. Last edited by tot-Laurentiu; 26.01.2017 at 22:52:54.
|
|
#10
21.01.2015, 00:30:24
|
|||
|
|||
|
Citat:
Din fericire majoritatea școlilor psihologice de azi (mă refer la psihologia academică, de ținută, iar nu la impostori și diletanți) operează o distincție clară între obiectul de studiu al psihologiei și obiectul Teologiei, între metode de cunoaștere și procedee practice, aplicative. Cu atât mai mult se feresc să reducă viața duhovnicească la chestiuni de psihologie obișnuită. Există însă o problemă serioasă: majoritatea oamenilor nu au cunoștințe sistematice și experiență nici în psihologie, nici în cele duhovnicești. Tocmai de aceea întâlnim frecvent false dispute: unii amatori tinzînd să reducă viața duhovnicească la psihologie ordinară, ceilalți năzuind să elimine viața omului sufletesc (de parcă ar fi posibil!) și să o înlocuiască, hocus-pocus, cu o părută viață duhovnicească. Greu de spus care din cele două tabere fac un lucru mai dăunător, mai periculos. Din fericire avem deja o bogată literatură care pornește, cu acuratețe, de la stabilirea distincțiilor ferme între cele două domenii, apoi încearcă să surprindă corelații fine. Spor la studiu celor interesați! Doamne ajută!
|
|
|
Mod hibrid