Innoirea gandirii sau sensul pocaintei in cuvintele Parintelui Galeriu

[CristianR]

Când eu îl văd pe fratele meu, văd faţa lui şi el vede faţa mea; văd inima lui şi el vede inima mea; văd gândurile lui şi el vede gândurile mele. Atunci eu nu mai am teamă de fratele meu, pentru că nu va mai îndrăzni să-mi facă nimic.

Și despre felul în care poate fi pus capăt răului în lume (transfigurarea, sfințenia, sunt accesibile oricui pentru că oricine poate iubi):

Noi trăim de acum într-un nou eon. Nu vor mai fi războaie pe pământ şi lumea va fi salvată când voi citi în inima semenului meu gândurile lui şi el gândurile mele. Atunci l-am dezarmat cu lumina mea, cu iubirea mea, şi el intră atunci în lumină şi se va salva. Aşa au făcut sfinţii.

[CristianR]

Vindecarea despre care este vorba în evanghelia de azi nu este numai a unei femei gârbove aflată atunci și acolo în fața Mântuitorului, ci este vindecarea întregii lumi, a tuturor celor care se află, acum și aici, în fața Lui și în comuniune cu El. Căci fără El privim, toți, spre pământ.

Întotdeauna, în Hristos, deși purtând trup omenesc, trebuie văzută mai întâi dumnezeirea Sa. El este Cel care L-a făcut pe om și, vindecând, îl re-creează. El vine de sus, smerindu-Se, și pentru a trage în sus privirea și inima omului:

Acolo, Iisus căutând, cu puterea şi mila Lui – însuşiri dumnezeieşti răsădite şi în noi, ca virtuţi – Îşi îndreaptă ochii către ea, o cheamă şi rosteşte: “Femeie, dezlegată eşti de neputinţa ta”, Îşi pune mâinile asupra ei. Şi prin mâinile Lui, prin puterea Lui – căci putere ieşea din El şi vindeca pe toţi care erau în faţa Lui – ea se dezleagă; se îndreaptă şi priveşte cu uimire în sus, spre El, spre Cel de sus coborât la cei de jos. Să simţim şi să trăim această taină a tainelor! Căci aceasta este Calea: de sus, de la Dumnezeu coborând la noi, ca noi să ne înălţăm către El. Parcă nu te poţi opri să rosteşti un cuvânt, atât de scump, de adânc tâlc, al sfântului Grigorie Palama: “Dumnezeu, fire mai presus de fire, nu are a sui mai sus. Ci suirea lui se descoperă în coborârea la cele smerite”. Iar cele smerite prin El se înalţă.

Predica transcrisă o găsiți în anexă, iar audio aici.

[tabitha]

În prealabil postat de CristianR

Predica transcrisă o găsiți în anexă

Nu e niciun attachment... dar am văzut o predică a părintelui Galeriu pe pagina principală a site-ului.

[CristianR]

Scuze pentru că n-am verificat atașarea.

[Ioan_Cezar]

Spune părintele:
"Şi să nu ne îngrijorăm, adică să nu fie ca o obsesie, ca un chin neîncetat: ce vom mânca, ce vom bea, cu ce ne vom îmbrăca. Căci chinul acesta, ca posesie demonică, opreşte sufletul din înălţarea lui la adevăr, la Dumnezeu. Chiar de ar fi ca trupul să se treacă, sufletul să nu înceteze o clipă a purta lumina! “Aruncă grija ta la Domnul, zice Psalmistul, şi El te va hrăni”. Deci grija arunc-o, dar nu fapta. Căci Mântuitorul, care a zis “nu vă îngrijoraţi”, zice, de asemeni, prin dumnezeiescul Pavel, care scrie către Timotei: “Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Timotei 5, 8). Ca să fie precizare aici: e vorba de îngrijorare, nu de purtare de grijă, pentru care Sf. Pavel foloseşte cuvântul pronie – să poarte grijă."
Mai cred şi că între îngrijorare şi purtarea de grijă e o legătură:
a) îngrijorarea scade adeseori purtarea de grijă; din pricina îngrijorării (stearpă risipire/consumare a resurselor personale, devierea lor de la rostul cel bun) omul nu mai e capabil să poarte de grijă, lui sau celor pe care îi are în grijă (nu, însă, în îngrijorare); îngrijorarea te face neputincios;
b) purtarea de grijă loveşte în îngrijorare, dizolvînd-o, legînd-o; fapta îngrijirii combate simţământul îngrijorării - atât în privinţa propriei persoane cât şi în relaţiile cu semenul.
Am făcut aceste precizări cu gândul mai ales la cei afectaţi de depresie şi anxietate, unde îngrijorarea subminează purtarea de grijă.
Tratamentul depresiei şi îngrijorării pune accent pe faptele grijii (acea gândire pozitivă, dinamică iar nu retroactiv-ruminativă, adică o cugetare orientată spre fapta constructivă) pentru deplasarea atenţiei şi energiei de la hăul autoîntreţinut al îngrijorării.
P.S. Poate fi vorba aici de o analogie cu modelul vaselor comunicante.

[forever...]

Acum este un alt ataşament...cred.

[CristianR]

Vai de capul meu! Mulțumesc :)
Sunt sigur că o să reușesc până la urmă.

[CristianR]

”. Omul care a făcut cina este Dumnezeu. Mântuitorul aşa se numea mereu: Fiul Omului. De la Sfinţii Părinţi am înţeles că se numea aşa fiind între oameni, făcându-Se Om: iată, Eu Om m-am făcut pentru voi; şi Eu ca Om, ca Dumnezeu şi Om, fac cină şi vă chem la această cină, la această împărtăşire cu Mine; cina – darurile Lui, bunătăţile acestui pământ al Lui, viaţa Lui însăşi. Chemaţii cei mulţi suntem noi. Toţi suntem chemaţi la acest ospăţ. Nu însă toţi şi aleşi. Domnul va spune altcândva: “Mulţi chemaţi, puţini aleşi”. De ce? “Ales devine cel ce răspunde la chemare” (Sf. Chiril al Alexandriei).

Hristos ne cheamă la cină. Hristos este Cina.

Şi nu numai primind din mâna Lui, nu numai cu ceea ce aduce El la Cină, ci cu Trupul Lui: “Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase Dumnezeule”, se roagă preotul la aducerea Sfintelor Daruri.

Am putea crede că grijile invocate de cei care refuză invitația - ogorul, boii, familia - ne despart de Dumnezeu. Nu așa stau lucrurile, însă, căci de Dumnezeu sunt făcute:

Or, toate cele trei categorii evocate în Sfânta Evanghelie – cel cu ogorul, cel cu vieţuitoarele, cel cu căsătoria – absentează de la Cină. Refuză, sub pretexte lumeşti, să se unească cu Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care toate le-a făcut: şi ogorul, şi vieţuitoarele, şi lumea oamenilor. Dar, în marea Lui bunătate, acestei lumi, zidită din nimic, El îi întinde inelul Lui de logodnă, harul Lui. Îl cheamă pe om la această Cină, adică dumnezeiască Împărtăşanie; îl cheamă pentru a-l scoate din lumea morţii şi a-l uni cu El; El Care uneşte cerul cu pământul, dumnezeirea cu omenitatea.

La porunca biblică “Din tot pomul din rai să mănânci...” (Facerea 2,16), Sfântul Ioan Damaschin tâlcuieşte: “Prin aceste cuvinte socotesc că a vrut Dumnezeu să spună: Suie-te prin toate făpturile la Mine, Viaţa cea adevărată”. Dintru început, Dumnezeu toate le-a pregătit pentru Euharistie, pentru Cina Lui.

Lumea aceasta, creată de Dumnezeu din nimic, este nimic fără Dumnezeu. A te bucura de toate câte îți oferă lumea (în zilele noastre oferta fiind tot mai bogată), lăsându-L pe Dumnezeu într-un plan secundar, înseamnă, în cele din urmă, a te hrăni cu nimic și a deveni tu însuți nimic, a te aneantiza, „unindu-te” cu acest nimic ce nu te va sătura niciodată. Pentru că sufletul nu ți-l poate hrăni decât harul Celui care pe toate le-a făcut spre a ni se împărtăși prin ele Însuși El.

Nu le auzim noi cum strigă: “noi, omule, suntem pentru tine Împărtăşanie, Euharistie. Nu mă întina cu depărtarea ta de Dumnezeu, apropie-te, atinge-mă, primeşte-mă ca pe un sfânt dar! Pentru că din mine se aduc Sfintele Daruri. Din holda mea – strigă ogorul – se aduce pâinea care e trupul lui Hristos, din boabele mele de struguri – strigă via – se alege vinul care devine sânge divin, al Împărtăşaniei!”

Un fragment predicii acestei duminici, dar din alt an, poate fi ascultat aici.