Innoirea gandirii sau sensul pocaintei in cuvintele Parintelui Galeriu

[CristianR]

După o explicație privind sensul expresiei „sânul lui Avraam” și după o lămurire a sensului bogăției, părintele extrage un înțeles cu privire la viața de după moarte:

Vedeţi, Mântuitorul ne spune despre fostul bogat, că el vedea. Era în văpaie, dar vedea departe pe Avraam, pe Lazăr. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: adâncul din noi, sufletul nostru, fiinţa noastră lăuntrică, ea nu-şi pierde simţurile, înţelegerea; dimpotrivă, graniţele, hotarele minţii, ale cunoaşterii şi ale inimii, ale iubirii, se deschid mereu, se deplasează în nemărginire. Pentru că aşa a fost creat omul, după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva infinitei asemănări cu El. Atunci – zice Ioan Gură de Aur – deodată, tu, cu sufletul tău, şi vezi, şi auzi, iar picioarele tale se mişcă, şi în toate părţile ţi se deschid căile vieţii şi-ţi aduci aminte, mai ales, de tot trecutul tău.

După care se referă la ceea ce face subiectul unui topic recent deschis, respectiv experiențe ale celor care au trecut prin moartea clinică. Este vorba despre Elisabeth Kübler Ross, care afirmă:

“în această lumină trăită, trăieşte omul pentru prima oară ceea ce ar fi putut anume să fie”. Adică îţi vezi taina sufletului, fiinţa ta cea mai adâncă, proiectul tău, structura.

[CristianR]

Un tâlc profund a ceea ce înseamnă prăpastia „dintre noi și voi”:

Iubiţilor, atunci a mai adăugat Avraam: “Fiule, prăpastie adâncă e între noi şi voi, încât dacă ar dori cineva să treacă dintr-o parte în alta, nu poate”. Care-i prăpastia aceasta? O tâlcuiesc dumnezeieştii Părinţi, îndeosebi Sfântul Maxim Mărturisitorul: este prăpastia săpată adânc de egoismul meu, de adorarea mea de sine şi de adorarea bunătăţilor trecătoare, pământeşti, care devin mormântul meu dacă nu fac din ele cale spre veşnicie. Căci nu era atât prăpastia între nefericitul bogat şi Lazăr din sânul lui Avraam, cât prăpastia între noi şi Dumnezeu; prin neiubire, prin închiderea în sine ca într-un mormânt. O mărturisesc Părinţii şi o repetăm mereu: păcătosul nu cade din braţele lui Dumnezeu, dar se închide în sine ca într-o groapă. Aceasta este prăpastia, pe care numai iubirea şi lumina divină o pot surpa. Acestea două pot surpa prăpăstiile.

[CristianR]

Predica poate fi și ascultată, aici.

[CristianR]

În preambulul tâlcurii acestei pericope, părintele face legătura dintre rânduiala liturghiei și cea a vieții:

Zice o mărturie sfântă, pe care o citim noi la începutul Sfintei Liturghii, după Ectenia a III-a: “… Dându-ne în veacul de acum cunoştinţa adevărului, iar în cel ce va să fie, viaţa veşnică”. Aşa începe orice înfăptuire: întâi cunoştinţa, gândirea, sensul faptului, apoi împlinirea; cunoştinţa adevărului, apoi viaţa veşnică. Iei cunoştinţă de adevăr şi apoi îl împlineşti în viaţă. Aşa şi în Liturghie: în prima parte se citeşte Evanghelia, apoi se săvârşeşte jertfa, când auzim însuşi cuvântul Mântuitorului: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu…”. Prin cuvântul Lui şi prin chemarea Duhului Sfânt de către preot, în altar: “Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri şi fă adică pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău şi ce este în potirul acesta scumpul sânge al Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”.
Creaţia, viaţa, toate aşa se împlinesc. De aceea cuvântul rostit, predica, e înainte de dumnezeiasca Împărtăşanie.

[CristianR]

Spicuiesc în continuare:

Deci tocmai scosese autorul morţii – pe demon - din acei bărbaţi care umblau prin morminte – căci demonul este ispititorul, aducând moartea; el este ucigaşul. Dumnezeu n-a făcut moartea. [...] După ce izgonise autorul morţii din demonizat, în faţa Lui apare opera demonului dintr-o copilă de doisprezece ani, care era pe moarte. Toate faptele Evangheliei sunt în Duhul Sfânt împărtăşite, înscrise în taină şi adevăr.

Din taina Sfintei Treimi:

Se vorbeşte, în termeni filosofici, de unitatea contrariilor (coincidentia opositorum). Dar contrariile se opun, provoacă dezbinarea; distinctele se unesc. În Sfânta Treime e unitate şi distincţie: Dumnezeu cel Unul în Treime. Unul, deci, nu singur, ci în Treime preamărit, cum ne rugăm în dumnezeiasca Liturghie: “Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh.” De aceea Dumnezeu este Iubire, întrucât e Treime. Căci un solitar, un însingurat metafizic, din veci, s-ar iubi doar pe el. Deci distincţie este între persoanele Sfintei Treimi, distincţie este şi între bărbat şi femeie, dar în unitate. Aşadar, să nu se confunde opoziţia cu distincţia.


Iair avea conştiinţa că la suprafaţă e dezbinare între farisei şi Iisus – Domnul adevărului. Dar dincolo de dezbinare mergea adânc, la distincţie. El înţelegea taina aceasta: că în Iisus era Altcineva – era Dumnezeu, Ziditorul; distinct de noi, dar şi unit cu noi. De aceea el cade în genunchi în faţa lui Iisus, trecând peste orice dezbinare. Oricine, în orice fel de dezbinare ar fi în lumea din afară, în adânc e unirea lui Dumnezeu.

La Iair, însă, merge, ca să se vadă semnul şi de departe, şi de aproape, cum e taina Dumnezeirii. De departe, să vadă că Dumnezeu numai prin cuvânt săvârşea, cum prin cuvânt s-au zidit şi cerurile şi pământul; de aproape, căci Dumnezeu S-a făcut şi om, lucrând şi prin trupul omenesc. De aceea, mergea cu Iair alături, înaintând spre casa lui.

„S-a atins de Mine cineva”:

Dar Iisus spune: “De Mine s-a atins cineva”. Fiecare e un unic, fiecare e cineva şi fiecare comunică personal cu Cel unic, Unicul Fiu al lui Dumnezeu. Tatăl a răsădit în fiecare dintre noi un unic, un cineva. Fiecare răspunde în unicitatea lui. Nu spre osândă sau judecată; dar de la fiecare Dumnezeu cere un unic, tocmai pentru bogăţia, frumuseţea noutatea negrăită a creaţiei. Căci cu fiecare prunc ce vine pe lume, cu fiecare odrăslire, Dumnezeu creează mereu şi fiecare e un cineva, e o unicitate, iubiţilor. De aceea cuvintele din Evanghelie sunt atât de puternic subliniate, mărturisite.

Creatorul omului și al lumii, vindecând, dă viață din nou, re-creează:

Şi i-a dat viaţă Cel care ne-a dat şi nouă sângele Lui ca să avem viaţă.

Despre faptul că simțirea lui Dumnezeu, harul, nu trebuie să fie o excepție a vieții:

A simţi pe Dumnezeu e darul tău originar, căci aşa ai fost zidit: ai primit suflarea dumnezeiască de viaţă nu din lume, nu din pământ, ci de la El.

[CristianR]

sau Despre taina aproapelui

[CristianR]

Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina este, și ea, deosebit de actuală. Avem ocazia să ne verificăm pe noi înșine, să ne dăm seama dacă nu cumva chiar noi suntem în rolul acestui bogat nefericit în cele din urmă.

Pe scurt, este vorba despre centru; al vieții, al preocupărilor, al dorințelor și iubirii mele:

“Un om bogat (sărmanul, era bogat. E asociere între sărman şi bogat? Cu tâlc este. Însă nu-l lămurim acum) i-a rodit ţarina din belşug”. Uimit, în felul lui, mai degrabă cu nesaţ, care-i altceva decât uimirea sfântă, bogatul cugeta în sine, zicând: “Ce voi face? N-am unde să adun roadele mele”. Accentul este pe “al meu”. Ca şi în parabola din duminica trecută: “Cine este aproapele meu? Accentul cade tot pe mine. Sinele meu reprezintă un fel de centru. Dar eu nu sunt centru. Unicul Centru ştim Cine e. “Doamne, Atotstătătorule Centru”, cum te numeşte un medic poet . Neclintitule Centru, de la Tine răspândindu-se miliarde de raze şi fiecare călătorind pe o rază, Tu ne aduni la Tine. Şi cu cât suntem mai aproape de Tine, suntem mai aproape şi de semenii noştri. Cu cât mai departe de Tine, ne depărtpăm şi de ei.