Innoirea gandirii sau sensul pocaintei in cuvintele Parintelui Galeriu

[CristianR]

Deosebit de interesantă îmi pare abordarea problemei mort››ii, a cărei sursă nu este Dumnezeu, dar nici omul, ci diavolul. Însă Dumnezeu o îngăduie, cu scop mântuitor:

Dumnezeu a îngăduit moartea pentru că în ea moare păcatul. Care-i propriu-zis, în demon, originea păcatului: eul lui, orgoliul, mândria. Unde se sfârşeşte mândria, orgoliul? Care-i capătul celui mai trufaş, al celui care se crede stăpânul lumii? În cele din urmă, moartea. Înţelegeţi de ce a îngăduit Dumnezeu moartea? Oricât de uluitor te-ai socoti, oricine ai fi, vine şi-ţi spune moartea ce eşti. Când am înţeles aceasta, m-am uimit. Ori de câte ori înţeleg, în lumină divină, un adevăr, eu mă uimesc. Am înţeles că în moarte, într-adevăr, e sfârşitul orgoliului. Când aud cuvântul orgoliu, mă îngrozesc.

Păcatul primordial pune un alt început firii create, produce o mutat››ie:

Dar tot dumnezeiescul Maxim spune un cuvânt uimitor: Protopărintele (Adam), zice el, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârşie decât cea dintâi. Ne cutremurăm. Puneţi la inimă acest cuvânt! Păcatul, moartea, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârşie decât cea dintâi. Şi anume, obârşia constătătoare din plăcere, sfârşind în moartea prin durere. A dat firii altă obârşie! S-a produs, dacă vreţi, o mutaţie. Va spune şi sf Pavel: €ž€œVăd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele€€ (Romani 7, 23). Lege supusă mort››››ii.(Romani 7, 23).

[CristianR]

Diferența între cei doi nu ține în primul rând de starea lor materială, ci de cea a sufletului, întrucât bogatul - care nu are nume, sau al cărui nume ar putea fi dat de îndeletnicirea lui principală, constând în îmbuibare și desfătare - nu avea milă, nebăgând de seamă că la poarta lui zace un om sărac, în timp ce Lazăr (al cărui nume se traduce prin Dumnezeu ajută), deși aflat într-o suferință îndelungată, rămâne smerit și încrezător în mila Domnului.

Pentru că bogăţiile lumii te hrănesc şi au rostul lor, dar nu-ţi dau veşnicia. Tu le poţi însă transforma. Aici este taina: poţi transforma bunătăţile lumii în căi spre veşnicie. Tot ce este zidit, creat, nu e veşnic, e trecător. Au sesizat înţelepţii: o bucată de pâine este materie; dacă mă îndop cu ea, şi văd în ea viaţa mea, totul, atunci eu trăiesc în materie, în ce este muritor. Dar când bucata de pâine o dau celui flămând, atunci calea pâinii mele spre cel flămând este calea spre împărăţia lui Dumnezeu. Ea devine atunci cale a veşniciei. Lazăr, cu certitudine, prin încrederea pe care o avea în Dumnezeu purta în el arvuna veşniciei. Scriptura este simplă, dar de o simplitate dumnezeiască. Numele lui descoperea viaţa lui.

Textul predicii în anexă, iar audio aici.

[CristianR]

După o explicație privind sensul expresiei „sânul lui Avraam” și după o lămurire a sensului bogăției, părintele extrage un înțeles cu privire la viața de după moarte:

Vedeţi, Mântuitorul ne spune despre fostul bogat, că el vedea. Era în văpaie, dar vedea departe pe Avraam, pe Lazăr. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: adâncul din noi, sufletul nostru, fiinţa noastră lăuntrică, ea nu-şi pierde simţurile, înţelegerea; dimpotrivă, graniţele, hotarele minţii, ale cunoaşterii şi ale inimii, ale iubirii, se deschid mereu, se deplasează în nemărginire. Pentru că aşa a fost creat omul, după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva infinitei asemănări cu El. Atunci – zice Ioan Gură de Aur – deodată, tu, cu sufletul tău, şi vezi, şi auzi, iar picioarele tale se mişcă, şi în toate părţile ţi se deschid căile vieţii şi-ţi aduci aminte, mai ales, de tot trecutul tău.

După care se referă la ceea ce face subiectul unui topic recent deschis, respectiv experiențe ale celor care au trecut prin moartea clinică. Este vorba despre Elisabeth Kübler Ross, care afirmă:

“în această lumină trăită, trăieşte omul pentru prima oară ceea ce ar fi putut anume să fie”. Adică îţi vezi taina sufletului, fiinţa ta cea mai adâncă, proiectul tău, structura.

[CristianR]

Un tâlc profund a ceea ce înseamnă prăpastia „dintre noi și voi”:

Iubiţilor, atunci a mai adăugat Avraam: “Fiule, prăpastie adâncă e între noi şi voi, încât dacă ar dori cineva să treacă dintr-o parte în alta, nu poate”. Care-i prăpastia aceasta? O tâlcuiesc dumnezeieştii Părinţi, îndeosebi Sfântul Maxim Mărturisitorul: este prăpastia săpată adânc de egoismul meu, de adorarea mea de sine şi de adorarea bunătăţilor trecătoare, pământeşti, care devin mormântul meu dacă nu fac din ele cale spre veşnicie. Căci nu era atât prăpastia între nefericitul bogat şi Lazăr din sânul lui Avraam, cât prăpastia între noi şi Dumnezeu; prin neiubire, prin închiderea în sine ca într-un mormânt. O mărturisesc Părinţii şi o repetăm mereu: păcătosul nu cade din braţele lui Dumnezeu, dar se închide în sine ca într-o groapă. Aceasta este prăpastia, pe care numai iubirea şi lumina divină o pot surpa. Acestea două pot surpa prăpăstiile.

[CristianR]

Predica poate fi și ascultată, aici.

[CristianR]

În preambulul tâlcurii acestei pericope, părintele face legătura dintre rânduiala liturghiei și cea a vieții:

Zice o mărturie sfântă, pe care o citim noi la începutul Sfintei Liturghii, după Ectenia a III-a: “… Dându-ne în veacul de acum cunoştinţa adevărului, iar în cel ce va să fie, viaţa veşnică”. Aşa începe orice înfăptuire: întâi cunoştinţa, gândirea, sensul faptului, apoi împlinirea; cunoştinţa adevărului, apoi viaţa veşnică. Iei cunoştinţă de adevăr şi apoi îl împlineşti în viaţă. Aşa şi în Liturghie: în prima parte se citeşte Evanghelia, apoi se săvârşeşte jertfa, când auzim însuşi cuvântul Mântuitorului: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu…”. Prin cuvântul Lui şi prin chemarea Duhului Sfânt de către preot, în altar: “Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri şi fă adică pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău şi ce este în potirul acesta scumpul sânge al Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”.
Creaţia, viaţa, toate aşa se împlinesc. De aceea cuvântul rostit, predica, e înainte de dumnezeiasca Împărtăşanie.

[CristianR]

Spicuiesc în continuare:

Deci tocmai scosese autorul morţii – pe demon - din acei bărbaţi care umblau prin morminte – căci demonul este ispititorul, aducând moartea; el este ucigaşul. Dumnezeu n-a făcut moartea. [...] După ce izgonise autorul morţii din demonizat, în faţa Lui apare opera demonului dintr-o copilă de doisprezece ani, care era pe moarte. Toate faptele Evangheliei sunt în Duhul Sfânt împărtăşite, înscrise în taină şi adevăr.

Din taina Sfintei Treimi:

Se vorbeşte, în termeni filosofici, de unitatea contrariilor (coincidentia opositorum). Dar contrariile se opun, provoacă dezbinarea; distinctele se unesc. În Sfânta Treime e unitate şi distincţie: Dumnezeu cel Unul în Treime. Unul, deci, nu singur, ci în Treime preamărit, cum ne rugăm în dumnezeiasca Liturghie: “Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh.” De aceea Dumnezeu este Iubire, întrucât e Treime. Căci un solitar, un însingurat metafizic, din veci, s-ar iubi doar pe el. Deci distincţie este între persoanele Sfintei Treimi, distincţie este şi între bărbat şi femeie, dar în unitate. Aşadar, să nu se confunde opoziţia cu distincţia.


Iair avea conştiinţa că la suprafaţă e dezbinare între farisei şi Iisus – Domnul adevărului. Dar dincolo de dezbinare mergea adânc, la distincţie. El înţelegea taina aceasta: că în Iisus era Altcineva – era Dumnezeu, Ziditorul; distinct de noi, dar şi unit cu noi. De aceea el cade în genunchi în faţa lui Iisus, trecând peste orice dezbinare. Oricine, în orice fel de dezbinare ar fi în lumea din afară, în adânc e unirea lui Dumnezeu.

La Iair, însă, merge, ca să se vadă semnul şi de departe, şi de aproape, cum e taina Dumnezeirii. De departe, să vadă că Dumnezeu numai prin cuvânt săvârşea, cum prin cuvânt s-au zidit şi cerurile şi pământul; de aproape, căci Dumnezeu S-a făcut şi om, lucrând şi prin trupul omenesc. De aceea, mergea cu Iair alături, înaintând spre casa lui.

„S-a atins de Mine cineva”:

Dar Iisus spune: “De Mine s-a atins cineva”. Fiecare e un unic, fiecare e cineva şi fiecare comunică personal cu Cel unic, Unicul Fiu al lui Dumnezeu. Tatăl a răsădit în fiecare dintre noi un unic, un cineva. Fiecare răspunde în unicitatea lui. Nu spre osândă sau judecată; dar de la fiecare Dumnezeu cere un unic, tocmai pentru bogăţia, frumuseţea noutatea negrăită a creaţiei. Căci cu fiecare prunc ce vine pe lume, cu fiecare odrăslire, Dumnezeu creează mereu şi fiecare e un cineva, e o unicitate, iubiţilor. De aceea cuvintele din Evanghelie sunt atât de puternic subliniate, mărturisite.

Creatorul omului și al lumii, vindecând, dă viață din nou, re-creează:

Şi i-a dat viaţă Cel care ne-a dat şi nouă sângele Lui ca să avem viaţă.

Despre faptul că simțirea lui Dumnezeu, harul, nu trebuie să fie o excepție a vieții:

A simţi pe Dumnezeu e darul tău originar, căci aşa ai fost zidit: ai primit suflarea dumnezeiască de viaţă nu din lume, nu din pământ, ci de la El.