GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[DragosP]

E bună, uşor de citit, n-o laşi până n-o termini.

[Ioan_Cezar]

Am răsfoit-o deja şi... m-a prins! Azi am zi liberă, aşa că...

[Ioan_Cezar]

Am terminat de citit.
Sunt furios.

[forever...]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Am terminat de citit.
Sunt furios.

De ce?

Eu nu am terminat-o încă...

[DragosP]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Sunt furios.

Iartă-mă. Nu mai fac.

Cuvânt despre viața în Hristos - Pr. Sofronie Saharov: http://www.youtube.com/watch?v=1b6Xf...F6BC88A3A56D15

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de DragosP

Iartă-mă. Nu mai fac.

Între timp m-am mai liniştit, furia s-a transformat în tristeţe, mâhnire...
Şi răsare încet bucuria că Biserica are în Sfântul Ioan Gură de Aur o pildă de vieţuire atât de minunată - demnă de un prieten al Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi al Sfinţilor Apostoli. Ce a jertfit în planul prieteniei cu Vasile, a câştigat în prietenia cu Dumnezeu!
Câtă nădejde transmit peste veacuri astfel de oameni...
Şi uite, acum, mă simt încă mai dornic să recitesc "Omilii la Matei", frumuseţea aceasta fără de asemănare din visteria Bisericii.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Lăudat fie Domnul întru sfinţii Lui, în vecii vecilor!

P.S. Forever, e greu de citit, emoţional vorbind, mai ales de la pag. 123 încolo... Îţi mulţumesc din suflet pentru link!
Dragoş, mulţumesc de asemenea şi ţie pt. sprijin. E a doua oară când îmi recomanzi o carte deosebită...:)
Theo, NU citi cartea asta!!!

[cristiboss56]

SFANTUL SERAFIM DE SAROV :

DESPRE DOBANDIREA SFANTULUI DUH

http://saraca.orthodoxphotos.com/bib...ea_duhului.htm

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

SFANTUL SERAFIM DE SAROV :

DESPRE DOBANDIREA SFANTULUI DUH

http://saraca.orthodoxphotos.com/bib...ea_duhului.htm

Acest mare mărturisitor al luminii Sfântului Duh s-a înălţat ca un astru deasupra pământului rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul aşa-numit "al Luminilor" invada Europa şi Rusia, pregătind deja, din depărtare, timpurile întunecate ale ateismului şi persecuţiei religioase.
Fiu al unor negustori cucernici din oraşul Kursk, el a crescut în smerenie şi dragoste faţă de Biserică şi a avut parte la vârsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos.
La 17 ani părăsi lumea, cu binecuvântarea mamei sale, şi intră în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare şi virtuţi monahale. Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraţilor, postea pentru a înfrânge pornirile trupului şi îşi păstra, ziua şi noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.
După câtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav şi, în ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerând numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfânta Împărtăşanie. Când, crezându-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfântă pentru calea din urmă, Preasfânta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul. Arătându-i-l pe tânărul novice, ea le spuse: "Acesta este din neamul nostru!". Puţin după aceasta, se însănătoşi cu totul şi construi o bolniţă pe locul acelei apariţii minunate.
La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele Serafim ("înfocat", "arzător"), nume care îi spori şi mai mult zelul în a urma pe aceşti slujitori ai Domnului, netrupeşti şi arzând de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune, înainte de a săvîrşi dumnezeiasca Liturghie; şi sporind fără încetare în sfintele nevoinţe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz şi mângâieri duhovniceşti. Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintaţi în vârstă şi înţelepciune, el nu a căzut în păcatul slavei deşarte de care este pândit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească şi mai mult, învinovăţindu-se pe sine în tot timpul şi căutând şi mai mult singurătatea.
La puţină vreme după hirotonirea sa şi după moartea duhovnicului său, el a primit încuviinţarea de a se retrage în singurătate, în adâncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el îşi făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o "Sfântul Munte", gândindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămâna, întorcându-se la mănăstire numai duminicile şi în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi şi chinuindu-şi trupul pentru a plăcea Domnului.
Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea înălţată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pângărire, nu se îngrijea deloc de trup şi suporta cu răbdare asprimea iernii şi năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaş la suferinţele Domnului, dorind să-şi curăţească sufletul. Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o "povara lui Hristos", şi se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise, după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viaţa şi Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
Meditaţia continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai cunoaşterea adevărului, dar şi curăţenia sufletului şi străpungerea inimii, în aşa fel încât în afara slujbelor dumnezeieşti făcute la ore fixe şi în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare, având mintea unită cu inima.
La început se hrănea cu pâinea primită de la mănăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărţi animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs uriaş, dar ascultător ca o pisică.
Văzând viaţa sa atât de plăcută lui Dumnezeu şi atât de apropiată de cea a netrupeştilor puteri, duşmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obişnuitele lui atacuri: gânduri de slavă deşartă, zgomote infernale, apariţii înspăimântătoare ş.a.; dar viteazul ostaş alunga toate acestea prin rugăciune şi semnul Crucii. Cum războiul gândurilor se înteţea tot mai mult, sfântul hotărî să lupte ca stâlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stâncă în picioare, sau îngenuncheat, repetind fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gândurilor.
Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis trei tâlhari, care, furioşi că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele şi cu dosul unui topor, lăsându-l pe jumătate mort, cu totul însângerat şi cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituţie robustă, blândul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere şi s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gândul că astfel se făcea părtaş suferinţelor Domnului. În starea de plâns în care se afla, a reuşit totuşi să se târască până la mănăstire, unde, după cinci luni de suferinţă, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariţie a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mănăstire. A rămas totuşi gârbov până la sfârşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decât cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.
Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieţii lui îndreptate spre cer şi să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii, în deplină singurătate. Odată însănătoşit, se reîntoarse în "pustia" sa şi, nemaiputând veni la mănăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate un cuvânt, rămânând aşa până când omul se îndepărta. El a reuşit astfel să-şi păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere şi fără abatere.
Între timp, egumenul mănăstirii muri şi unii călugări au început să se arate duşmănoşi faţă de sfântul pustnic, acuzându-l că s-a despărţit de comuniunea cu Biserica. Până la urmă i-au poruncit chiar să se întoarcă în mănăstire. Sfântul s-a supus fără nici o împotrivire şi s-a stabilit într-o chilie strâmta, unde a început o nouă etapă a vieţii sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Între timp m-am mai liniştit, furia s-a transformat în tristeţe, mâhnire...
Şi răsare încet bucuria că Biserica are în Sfântul Ioan Gură de Aur o pildă de vieţuire atât de minunată - demnă de un prieten al Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi al Sfinţilor Apostoli. Ce a jertfit în planul prieteniei cu Vasile, a câştigat în prietenia cu Dumnezeu!
Câtă nădejde transmit peste veacuri astfel de oameni...
Şi uite, acum, mă simt încă mai dornic să recitesc "Omilii la Matei", frumuseţea aceasta fără de asemănare din visteria Bisericii.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Lăudat fie Domnul întru sfinţii Lui, în vecii vecilor!

P.S. Forever, e greu de citit, emoţional vorbind, mai ales de la pag. 123 încolo... Îţi mulţumesc din suflet pentru link!
Dragoş, mulţumesc de asemenea şi ţie pt. sprijin. E a doua oară când îmi recomanzi o carte deosebită...:)
Theo, NU citi cartea asta!!!

La multi ani, tuturor si un an nou ca o noua borna pe drumul mantuirii!
Domnule profesor, de ce sa nu o citesc?!
E in natura mea sa fac taman pe dos in raport cu ce mi se cere imperativ de catre orice forma de autoritate, fie ea si prieteneasca, asa ca o voi citi.
Fii pe pace: nu sunt ca unii, care vorbesc cu multe neologisme, dar au sufletul uscat. Orice as citi, nu voi deveni o bruta-cu-multe-cuvinte.