Cat de importanta este parerea celorlalti despre noi

[oaie_cugetatoare]

În prealabil postat de Corinusha

Dar...nu aveam cum sa dovedesc, fiindca nu existanici macar 1 camera de supraveghere; nici una macar. Si asa plateam luna de luna jumatate din valoarea produselor "care faceau picioare".

Hmm..., eu cred ca lipsa camerelor este intentionata astfel incat ingajatul
sa nu poate sa-si sustina nevinovatia, patronul obligandu-ul pe angajat sa plateasca
din buzunarul sau daunele.Si mai cred(e doar o speculatie) ca insusi
patronul pune la cale "asa-zisele" furturi, ca sa aiba motiv sa va ia
din salariu.Practic daca asa ar fi cazul, atunci patronul nu se alege cu paguba
(marfa fiind tot in custodia lui) si in plus se alege si cu bani de la angajati
pt asa zisele furturi(prin amenzi).S-ar putea sa fie o metoda a patronului
de a va baga mana in buzunar.

[Corinusha]

În prealabil postat de oaie_cugetatoare

Hmm..., eu cred ca lipsa camerelor este intentionata astfel incat ingajatul
sa nu poate sa-si sustina nevinovatia, patronul obligandu-ul pe angajat sa plateasca
din buzunarul sau daunele.Si mai cred(e doar o speculatie) ca insusi
patronul pune la cale "asa-zisele" furturi, ca sa aiba motiv sa va ia
din salariu.Practic daca asa ar fi cazul, atunci patronul nu se alege cu paguba
(marfa fiind tot in custodia lui) si in plus se alege si cu bani de la angajati
pt asa zisele furturi(prin amenzi).S-ar putea sa fie o metoda a patronului
de a va baga mana in buzunar.

Am plecat de-acolo acum 1 an jumatate; de fapt, nu era angajatoarea, era colega noua. Am pus unele lucruri cap la cap si cam la concluzia asta am ajuns. Am avut minusuri in fiecare luna, nu in stilul celor care le aveam e cand aveam colega noua. Si sefa, in naivitatea ei (o cunosc e mult timp pe doamna) s-a gandit ca io fi eu, ca doar nu se poate ca o proaspat angajata cu nevoie imensa de loc de munca (are un copil de 7 ani - acum are vreo 9) sa o fure si sa isi riste jobul. Asa ca am iesit eu tap ispasitor. Inainte lucrasem cu fiica sefei (si atunci erau lipsuri la tigari, nu zic nu -presupun ca tot eu paream vinovata;fumam si eu si ea dar tipa (fiica sefei) era si destul de neatenta - i s-a furat si telefonul de langa ea, ea fiind dupa tejghea).

La asta s-a gandit si sotul, ca ar fi o metoda a sefilor de a ne baga mana in buzunar, dar eu, in naivitatea mea, prefer sa cred ca sunt oameni de omenie totusi.

[fallen]

Nu stiu de ce, dar tot ce poate fi bun si frumos in lumea asta si in viata noastra, paleste si se naruie atunci cand persoana cea mai draga noua, si de la care am dori sa ne iubeasca si sa ne aprecieze cel mai mult, respectiv sotul sau sotia, ne spune raspicat si cu patima, din suflet, ca ne uraste...
Poate ce care ati mai trecut prin asta intelegi ceea ce putem simti in asemenea momente....
Cum ajungem sa ne punem sincer intrebarea daca intr-adevar Dumnezeu ne ( mai ) iubeste, sau ne-a iubit vreodata, sau meritam sa ne iubeasca...sau asa cum am gresit si am reusit sa dezamagim, sa cadem din dragostea persoanei iubite, tot la fel poate am dezamagit si pe El...( ca ceva trebuie sa fi facut si noi rau, daca nu chiar foarte rau, gresit, fata de persoana respectiva, doar nu ajungea sa ne urasca degeaba, nu ???)

( ca sa nu mai amintesc ca si copiii ajung frecvent sa isi urasca parintii, si asta pe bine si cu motive temeinice, serioase, nu ca pe Ioan Cezar ca nu le-a luat bomboane...)

[iustin10]

În prealabil postat de fallen

Nu stiu de ce, dar tot ce poate fi bun si frumos in lumea asta si in viata noastra, paleste si se naruie atunci cand persoana cea mai draga noua, si de la care am dori sa ne iubeasca si sa ne aprecieze cel mai mult, respectiv sotul sau sotia, ne spune raspicat si cu patima, din suflet, ca ne uraste...
Poate ce care ati mai trecut prin asta intelegi ceea ce putem simti in asemenea momente....
Cum ajungem sa ne punem sincer intrebarea daca intr-adevar Dumnezeu ne ( mai ) iubeste, sau ne-a iubit vreodata, sau meritam sa ne iubeasca...sau asa cum am gresit si am reusit sa dezamagim, sa cadem din dragostea persoanei iubite, tot la fel poate am dezamagit si pe El...( ca ceva trebuie sa fi facut si noi rau, daca nu chiar foarte rau, gresit, fata de persoana respectiva, doar nu ajungea sa ne urasca degeaba, nu ???)

( ca sa nu mai amintesc ca si copiii ajung frecvent sa isi urasca parintii, si asta pe bine si cu motive temeinice, serioase, nu ca pe Ioan Cezar ca nu le-a luat bomboane...)

Nu are cum sa ne urasca din senin asa ,sigur am facut noi ceva .
De regula credem ca noi suntem buni si celalalt e rau ,cand ne nemultumeste ceva la celalalt.
Si de buni ce suntem ,il toleram ,il acceptam .
E posibil insa ca dupa un timp indelungat sa constatam ca si noi ii faceam rau celuilalt ,asa cum ni se parea ca si el ne face noua. Ca atata dreptate cat aveam noi cand consideram ca ne greseste acela cu ceva ,avea si el,care ne percepea in acelasi mod negativ pe noi.
Si era o simpla mandrie faptul ca ne-am considerat toleranti , caci de fapt eram razbunatori , si faceam la fel de mult rau celuilalt ,cat ni se parea ca ne face el noua.
Ura de care vorbiti ,care o simtim intr-o buna zi la celalalt, e de fapt propria noastra ura .
Daca nu intoarcem binele raului ,nu suntem mai presus de rau .

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de fallen

ca sa nu mai amintesc ca si copiii ajung frecvent sa isi urasca parintii, si asta pe bine si cu motive temeinice, serioase, nu ca pe Ioan Cezar ca nu le-a luat bomboane...

Of, din păcate treaba cu bomboanele nu e un nimic pentru copilaşul de 4-5 anişori... E o treabă foarte serioasă!
(Nu-ţi mai aminteşti din propria copilărie?)
Eu cred că un copil poate trăi la mari amplitudini emoţionale întoarcerea tatei (sau a mamei) acasă cu un mic cadou, întrucât acesta cred că reprezintă pentru copil semnul iubirii. Copilul e o fiinţă mult-iubitoare. Oferă iubire şi are mare nevoie de dragoste. A-i aduce bomboanele aşteptate de el înseamnă (din câte am priceput) că îl iubeşti, că s-a dovedit încă o dată dragostea ta pentru el. Iar a nu-i aduce bomboane, e, vai, semnul că nu îl mai iubeşti... Au nevoie de semne constante, pentru că acestea le conferă mare bucurie, mângâiere, simţământul de siguranţă şi ocrotire.

Am constatat că nuanţa asta apare şi la pedepse: copilul nu se supără că îl pedepseşti, dacă înţelege că asta ai făcut-o din iubire pentru el, ca să îl ajuţi. Ei au mare nevoie de dovezi concrete ale dragostei noastre, unele paradoxale (prin pedeapsă).

Uite, ca să înţelegi, cu oarece vreme în urmă nu prea aveam bani să trec strada. A durat ceva vreme, câteva luni, poate... Pe atunci era tare greu să vin acasă cu mâna goală. Copiii înţeleseseră situaţia însă cel care nu putea accepta eram eu. Îmi era atât de ciudă şi de ruşine că nu pot aduce acasă măcar o ciocolată mică pentru copii şi o punguţă de alune pentru soţie... Mărturisesc că a fost cumplit, m-am consumat mult, mult.
Şi am găsit o cale pentru a face rost de bomboane. Luam pâinea dintr-un magazin unde era mai ieftină cu 20 bani şi, din restul de la pâine puteam să vin acasă cu 2 sau unoeri cu 4 bombonele mici şi să le împart copiilor. Dacă ai şti cât se bucurau pentru acea bomboană învelită într-un plastic colorat!...... O singură bomboană, pentru ei însemna toată dovada iubirii mele întregi.
Acum poate înţelegi că lipsa acestor daruri poate însemna pentru copilul mic o adevărată catastrofă.
Când creşte mai măricel devine mai abstract, poate primi dovada prin privire, gest, cuvânt care încep să atârne mai mult în balanţa iubirii decât un obiect sau altul.
Dar când sunt micuţi, crede-mă: o bomboană preţuieşte cât Cerul... Zic şi ei precum regele acela din Shakespeare - dau un regat întreg pentru ... o bombonică de la mama şi de la tata.

[fallen]

Pai si atunci de ce ajung sa spuna cand se fac mari ca " parintii nu au facut nimic pentru ei"???
( si cand zic nimic, majoritatea se refera ca nu le-au oferit o locuinta decenta si nu le-au inlesnit accesul la o educatie superioara, ci, datorita dificultati financiare au fost nevoiti sa munceasca de timpuriu; de ex sotul meu le reproseaza la ai lui 1) ca s-au despartit si a ramas fara tata de pe la vreo 10_12 ani ( desi nu stiu cat de mult s-ar fi putut baza pe taica-su); 2) ca maica-sa l-a sfatuit sa dea la profesionala si nu la liceu ca poate nu intra si nu isi permite sa-l tina acasa, 3) ca maica-sa i-a lasat casa surorii lui, cu toate ca ea mai avea, isi cumparase una ( au facut schimb) , iar pe el l-a lasat de izbeliste considerand ca-i ajunge casa care si-o cumparase, cu greu, impreuna cu fosta sotie , si care e mult mai mica ( conf 3) iar ei erau 2, ca si acum dealtfel- dar poate aici e vina lui ca nu trebuia sa se insoare :) ). Iar pe parintii mei ii acuza ca il lasa pe frate-miu sa bea si sa stea degeaba la ei in casa, in detrimentul meu,fara sa se duca la munca decat cand are chef, etc...deci cam toate nemultumirile lui se leaga in principal de spatiul locativ si alte considerente materiale...
Eu nu imi urasc parintii, Doamne fereste, chiae daca poate au gresit mukt....ba chiar consider ca greseala lor e ca ne-au dat si ne-au ingaduit prea multe libertati, si mie si fratelui meu, poate era bine sa fie mai rai si sa ne trimita de mici la munca sa ne obisnuim cu greutatile vietii... ( poate dc munceam la vreo fabrica de la 16-18 ani, pana acum reuseam sa imi cumpar si eu un conf 3 si sa fiu pe picior de egalitate cu sotul :))
(Cu toate ca nu as fi plecat de la parinti, din comoditate, decat daca fie ma alungau ei, fie imi gaseam mai de timpuriu un sot)

Deci oricum am da-o, copiii sunt nemultumiti si nerecunoscatori pt ce au facut sau n-au facut parintii lor...
Daca nu le iei bomboane te urasc pt asta, insa daca se vor ingrasa si vor rade ceilalti de ei...sa vedem atunci cine va fi invinuit!

[Ioan_Cezar]

Şi eu am fost nemulţumit, măcar uneori, de părinţii mei. Până când am început să nu mai fiu doar copil. Iar de când mă aflu şi în situaţia de a fi eu însumi părinte, oho, multe s-au schimbat în percepţia mea asupra părinţilor mei...
Copilul începe prin a iubi îngereşte pe părinţi, continuă prin a se răzvrăti şi, în cazul fericit, sfârşeşte prin a iubi din nou pe părinţi, de data aceasta cu multe lacrimi de căinţă. Şi îi e foarte dor, uneori, foarte mare dor de părinţii pe care nu i-a preţuit şi mângâiat suficient când ei încă mai erau în viaţă...
Tinereţea e o fiară, deseori. Colţii ei dăltuiţi din înfumurare şi pripeală, din neascultare şi închipuire de sine, muşcă cel mai tare din părinţi. Pentru că ei ne iubesc şi ne iartă mereu - lucru care nu prea e pe placul fiarei.

[fallen]

Poate ca sunt si parinti care ajung sa isi urasca proprii copii si sa nu-i ierte...si parinti care mor fara sa ceara sau sa primeasca iertarea de la copiii lor pt eventualele greseli, si viceversa....poate ca, in principiu, fiecare aduna roadele, culege ceea ce a " semanat", cultivat in proprii copii....

[aubergine]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Şi eu am fost nemulţumit, măcar uneori, de părinţii mei. Până când am început să nu mai fiu doar copil. Iar de când mă aflu şi în situaţia de a fi eu însumi părinte, oho, multe s-au schimbat în percepţia mea asupra părinţilor mei...
Copilul începe prin a iubi îngereşte pe părinţi, continuă prin a se răzvrăti şi, în cazul fericit, sfârşeşte prin a iubi din nou pe părinţi, de data aceasta cu multe lacrimi de căinţă. Şi îi e foarte dor, uneori, foarte mare dor de părinţii pe care nu i-a preţuit şi mângâiat suficient când ei încă mai erau în viaţă...
Tinereţea e o fiară, deseori. Colţii ei dăltuiţi din înfumurare şi pripeală, din neascultare şi închipuire de sine, muşcă cel mai tare din părinţi. Pentru că ei ne iubesc şi ne iartă mereu - lucru care nu prea e pe placul fiarei.

Va multumesc pentru acest mesaj care mi-a adus mult folos. Multa lumea ar trebui sa il citeasca, ma bucur ca e un forum deschis, sper sa il citeasca cat mai multi.