Ce gasim frumos in Biserica?

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Se spune ca "frumusetea este in ochiul care priveste". Iar noi suntem, adesea, mai orbi decat orbii inlcusiv pe plan estetic. In cazurile cele mai optimiste, orbirea aceasta vine pur si simplu din ignoranta. Frumusetea cere putin exercitiu.

Imi amintesc, cand eram adolescent, m-am dus la nasa mea de botez, o remarcabila pictorita profesionista, cu rugamintea de a ma ajuta sa deosebesc o pictura buna de una indoielnica. Ceea ce eu vizam erau niste vizite acompaniate. Sau, daca nu se poate din comoditate, o impreuna rasfoire a numeroaselor ei albume de arta. Nasa mea a cercetat un pic lucrurile inainte de a-mi da un raspuns. "La Galeriile Nationale ai fost?" "Dar la Colectii?" "Poti sa-mi numesti un artist care a expus in ultimele trei luni la Simeza?". Dupa ce a primit, succesiv, "Nu"-urile mele, mi-a declarat ca, in aceasta faza, nu ma poate ajuta. Nu cu mai mult de cateva sfaturi. Iar acestea au fost sa merg la cat mai multe muzee si expozitii (in aceasta ordine). Sa privesc, cel putin in marile galerii, un tablou si de aproape, si de departe, sa o fac de mai multe ori, si in zile diferite, fiindca una poate fi prima impresie si alta cea de a doua. Dupa toate acestea, rezulta ca nu trebuie sa imi fac prea multe griji: vizitele cu ea nici nu vor mai fi necesare. Pe scurt, mi-a spus, cu alte cuvinte, ceea ce spunea darwinistul Pavlov studentilor: "functia creeaza organul". Si, fara discutie, multi sunt cei din marele public care, pur si simplu, nu au organ pentru estetic. Acestia spun "eu nu vad nimic frumos" cand in realitate, ar trebui sa se limiteze la "eu nu vad".

Am spus ca acestea sunt cazurile cele mai optimiste, fiindca un orb de acest fel isi poate recapata vederea facand un mic efort. Dar, mai exista orbii acriti: cum sa iti placa Troparul Nasterii si cum sa vibrezi la expresia "Rasaritul cel de Sus", daca tie nu-ti place rasaritul in general si niciodata nu te-ai gandit sa te scoli dis de dimineata ca sa contempli, pur si simplu, un rasarit de soare ? Acestui soi de orbi nicio culoare nu le place. Nu pot fi suspectati de parti-pris-uri, fiindca optiunea lor este un "Nu" in bloc. Renascentismul? prea static, clasicismul prea cadrat, barocul prea incarcat, arta populara prea lipsita de perspectiva, iar cea moderna prea minimalista.

Am lasat la urma a treia categorie, poate cea mai numeroasa. Sunt orbii care ar putea vedea foarte bine, dar au ochii acoperiti de solzi si, in afara de un Eph'phata a Spiritului Sfant, nu stiu ce i-ar putea ajuta. Ei cauta, pur si simplu, un pretext de a nu participa la viata de credinta. In realitate, ei nu merg la biserica din cauza necredintei si nu din inalte motive estetice. Fiindca, sa fim seriosi! In toate epocile, geniul artistic al omului s-a depasit pe sine pentru a se ridica spre Domnul si a-i aduce Lui lauda! Cei mai mari compozitori au alcatuit muzica bisericeasca nemuritoare, incat, daca spui, de exemplu, "Mozart", spui "Requiem". Cei mai mari sculptori au daltuit marmura pana la asemanare cu trupul Domnului, incat, daca spui "Michelangelo" spui "Pieta". Cei mai mari pictori au pictat biserici si altare, asa cum au facut si romanii Tattarascu, Grigorescu si altii!

O fraza pe care o spui, frate Ioan Cezar, ma lasa ganditor. Vorbesti despre remarci ale celor dintr-una din cele trei categorii de orbi de mai sus (pesemne, a treia) cum ca e prea mult despre moarte si morti in biserica. Este vorba de oameni care nu au inteles de ce a venit Isus. Ei nu au inteles ca religia noastra e religia vietii, nici ca mortii nostri sunt vii. Ei imi amintesc de ce spun unii crestini (neo)protestanti (mai mult protestanti decat crestini), care, referindu-se la cultul sfintilor, spun, cu oroare, ca noi "pupam oase de morti". Astfel, ei singuri se vaduvesc pe ei de tovarasia Viilor: a Sfintilor care alcatuiesc norul de martori ai lui Dumnezeu.

Eu, unul, vad exact pe dos: eu vad o mare, o teribila cultura a mortii in arta laicarda contemporana. De la tricouri cu efigia unui asasin anticlerical ca Che Guevara la cele, mai moderne, cu Marlyn Mansion, eu vad o cultura a mortii, fara legatura cu Biserica si opusa ei, cum se intinde peste spirite, mai contribuind un pic la deformarea spiritelor si a uratirea icoanei lui Cristos din oameni.

Uite ce zice aici un credincios romano-catolic: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20101110
Mie mi-a plăcut articolul, îl găsesc de-a dreptul excelent. Cum îţi pare?
(Căutam ceva despre "Frumosul liturgic" şi aşa am găsit acest text.)

Cugetînd la subiectul topicului, dădui peste câteva planuri care se suprapun în timpul slujbelor bisericeşti: 1) frumuseţea ambientului (pictura, sculptura, muzica - arta bisericească); 2) frumuseţea relaţiilor dintre credincioşi, aşa cum sunt ele "dirijate" de preotul slujitor; 3) frumuseţea cuvântului preoţesc (implicit, desigur, a Cuvântului - citirea Apostolului, citirea din Evanghelie, uneori citirea din alte cărţi ziditoare de suflet); 4) frumuseţea dinlăuntrul fiecăruia, atunci când e aprinsă de taina slujbei...
Frumos peste tot!
Cum de rămânem uneori împietriţi la această sărbătoare a frumuseţii?
Bag seamă că nu deprindem cum se cuvine "meşteşugul" acestui Frumos. Avem nevoie, cred, de educaţie sistematică în acest sens. Dar ea nu se poate înfăptui dacă lipsim de la "lecţii", adică din lăcaşul de cult - mai întâi.

Cele 3 cuvinte ("te iubesc, Doamne") se developează în noi şi ne prefac doar prin participare. Atitudinea pasivă e otrava dezvoltării, a vieţii.

Ce găsim frumos în Biserică?
Mie îmi plac lacrimile care îşi schimbă savoarea: la început sunt amare şi grele, iar după prefacerea germinată în taina slujbei devin dulci-albastre....:)

[cristirg]

-am gasit niste idei duhovnicesti in aceasta carte (cartea e despre erezia numita pietism):http://www.mirem.ro/pdfuri/pietismul.pdf

"€œEvlavia trebuie îmbinată cu teologia, cu adevărurile revelate(dogmele ortodoxe), formând un tot armonios. Cunoscându-L pe Hristos, iubindu-L şi intrând în comuniune cu El prin Taine, credinciosul se va strădui să aibă sfinţenia, dragostea, smerenia, blândeţea, bunătatea şi jertfelnicia Lui.
Între cultul ortodox şi dogmă este o legătură strânsă. Biserica are certitudinea că între credinţă şi trăire nu există despărţire, că ele se intercondiţionează reciproc, că doctrina este conformă cu Euharistia - încununarea cultului ortodox - şi că Euharistia confirmă doctrina. Cultul exprimând adevărurile mântuitoare îl fereşte pe credincios de alunecarea înspre pietismul singular, înspre o religiozitate bolnăvicioasa şi dezechilibrată, şi-i dă posibilitatea să intre în legătură tainică cu Dumnezeu.
Ortodoxia cu spiritul său sobru nu admite să fie suplinită înălţarea sufletească prin emoţii ieftine create prin mijloace estetice, prin instrumente muzicale, prin cântări de nuanţă străină duhului bisericesc şi colportate de „melozi pelerini” şi „cântăreţi ambulanţi”. Cultul ortodox prin frumuseţea şi varietatea lui este unic în creştinătatea întreagă. Dacă catolicismul are darul organizării, protestantismul are tendinţa speculaţiilor teologice raţionaliste, popoarele ortodoxe au darul pătrunderii frumuseţilor spirituale pe care le fac evidente prin evlavie şi cult.

Trăirea duhovnicească ortodoxă, cultul răsăritean, având legătura strânsă cu doctrina[TOTALITATEA IDEILOR,INVATATURII,DOGMELOR ORTODOXE], se caracterizează prin realism. Sfintele slujbe nu fac numai o pomenire în forma artistică a evenimentelor evanghelice, ci le reactualizează, le reînnoiesc pe pământ. În timpul slujbei Crăciunului, nu se face o simplă amintire despre naşterea Mântuitorului, ci Hristos se naşte în chip misterios; în Săptămâna Patimilor suferă; în luminata noapte de Paşti El înviază. Mântuitorul continua să trăiască în Biserică până la sfârşitul veacurilor, iar noi devenim martori la toate lucrările Sale. Sub cupola bisericii ortodoxe te simţi aproape de Dumnezeu, ai convingerea că cerul se coboară pe pământ, că locuieşti în casa Tatălui, că cele cereşti se unesc cu cele pământeşti. Acesta este sentimentul fundamental al Ortodoxiei, care se răsfrânge imediat în cult, în sfintele slujbe. Cultul ortodox în întregime este mărturia şi realizarea acestei concepţii de viaţă, a cunoaşterii intime, a umanizării şi întrupării Fiului lui Dumnezeu, încoronată de înviere. Datorită acestui sentiment, creştinul ortodox posedă cu adevărat cunoştinţa şi bucuria, aşa cum le posedau primii creştini.
Cultul este momentul favorabil al dialogului şi întâlnirii cu Dumnezeu, este locul special al prezenţei Domnului în Biserica Sa. Prin intermediul cultului, Biserica ia cunoştinţă de ea însăşi ca popor a lui Dumnezeu şi corp a lui Hristos, căci în cult, aşa cum am văzut, se manifestă în mod real întruparea Domnului care-şi face sensibilă prezenţa. Prin divinitatea şi umanitatea Sa, intim unite în misterul întrupării, Iisus Hristos este locul propriu şi unic al întâlnirii între Dumnezeu şi oameni.
Biserica crede şi arată că Domnul este prezent în mod efectiv când se aduna să slujească Tainele şi să vestească cuvântul Evangheliei. Ea este în El şi El este în ea, în mod tainic. Or, Hristos este în acelaşi timp Cuvânt şi trup, Dumnezeu şi om. Cultul mărturiseşte divinitatea şi umanitatea Domnului.
Slujba bisericească este expresia credinţei celei mai profunde, mărturisirea colectivă şi publică de credinţă şi de trăire a dogmelor. Preot şi credincios, sânt împreună angajaţi în trăirea şi păstrarea credinţei. Cultul este însăşi credinţa mărturisită, simţită, cântată, transformată în rugăciune şi întărită prin legătura de credinţă, cu fraţii noştri, cu Biserica întreagă. Ortodoxia nu se defineşte ci se experimentează prin trăire.


Sfânta Liturghie, cununa întregului cult ortodox.


Centrul şi cununa cultului ortodox este Sfânta Liturghie. Aici se realizează cea mai înaltă trăire duhovnicească, pentru că Liturghia constituie viaţa Bisericii. În timpul Liturghiei, nu numai că se sfinţesc cinstitele daruri, ci se reînnoieşte întregul mister al întrupării de la peştera din Betleem, până la Muntele Măslinilor, de la Naştere pana la Înălţare.
În spiritul primilor creştini „a se aduna în biserică” (I Cor. XI, 18), însemna a realiza o astfel de

întrunire, a cărei ţintă să fie de a se manifesta, de a se realiza prin ea Biserica. Aceasta adunare este euharistică: săvârşirea Liturghiei, frângerea pâinii constituie încununarea ei. Aşa cum mărturiseşte întreaga Sfântă Tradiţie, împreună cu Sfântul Apostol Pavel, trei elemente erau nedespărţite: Adunarea (synaxa), Euharistia şi Biserica. Unitatea acestor trei elemente, atât de evidentă pentru Biserica primară, a încetat să mai fie evidentă pentru conştiinţa modernă. Numai aşa se explică faptul că adeseori întruniri religioase care n-au ca ţintă „frângerea pâinii”, „jertfa euharistică”, nici nu pot avea această ţintă neavând o preoţie de hirotonie harică, ci au ca scop crearea unei atmosfere de piozitate dulceagă care impresionează pentru moment, captivează pe credincioşii neînrădăcinaţi bine în trăirea duhovnicească a Bisericii.

Sfinţenia Bisericii nu decurge din sfinţenia oamenilor ce o alcătuiesc, ci din sfinţenia lui Hristos; la fel sacerdoţiul preotului nu este al său, ci este a lui Hristos, dăruit Bisericii, pentru că ea este Trupul Său. Hristos nu este în afara Bisericii nici n-a delegat nimănui puterea Sa, ci rămâne în Biserică şi, prin Duhul Sfânt, umple viaţa acesteia. Participarea credinciosului la viaţa Bisericii, comuniunea lui deplină cu Hristos se realizează la Sfânta Liturghie.
Astfel, Sfânta Liturghie poate fi socotită ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viaţa închisă în egoism şi în lume, la viaţa de comunicare cu Dumnezeu, ca împărăţie a Lui. Rugăciunile indică o astfel de transcendere sau ieşire a omului închis în egoism, spre Dumnezeu Cel în Treime, sau al iubirii, chiar când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieţii pământeşti, drept condiţii de pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Trăirea duhovnicească pe care o experimentează credinciosul la Sfânta Liturghie nu-i deloc subiectivă, nu-i o emoţie lipsită de suport. În mod concret, la Liturghie, între Dumnezeu şi om se întâmplă ceva, se reactualizează relaţia cu Hristos, se realizează un urcuş, o unire crescândă cu Dumnezeu Cel în Treime preamărit. Credincioşii care participă duminică de duminică la Sfânta Liturghie împreună, vor spori şi între ei în comuniune. Nici un fel de altă asociaţie nu creează între oameni legături aşa de profunde ca Liturghia. De fapt, comuniunea creată la Sfânta slujbă nu se mărgineşte la cei prezenţi, ci se extinde la toţi cei ce sânt îmbrăcaţi în Hristos, fie că trăiesc, fie că au adormit.

Chemarea adresată credincioşilor este o invitaţie de a nu rămâne în starea în care se află, de a înainta spre starea de credincioşi vrednici de a participa la aducerea jertfei euharistice. Învăţătura este necesară pentru că s-au înmulţit membrii Bisericii, care cunosc prea puţin învăţătura creştină.
Prin slujbele ortodoxe se sfinţesc nu numai sufletele oamenilor, ci întreaga lume. Acţiunea sfinţitoare a Sfântului Duh se răspândeşte prin Biserică asupra întregii naturi. Soarta naturii fiind legată de soarta omului, din pricina căruia a suferit stricăciunea, îşi găseşte dezlegarea şi restaurarea tot împreună cu omul. Mântuitorul, prin întrupare, S-a legat de întreaga natură, iar mântuirea este „a doua creaţie a lumii”. Biserica binecuvântează toată făptura: apa, florile, ramurile de copaci, spicele de grâu, strugurii, precum şi obiectele întrebuinţate la sfintele slujbe. Biserica se roagă pentru om când este sănătos, dar şi atunci când este bolnav şi neputincios. Se roagă pentru mântuirea lui, dar şi pentru nevoile lui pământene, pentru izbăvirea lui din nevoi, din neajunsuri. Îl binecuvântează pe el dar şi lucrurile de care se foloseşte în viaţa zilnică."€