La spovedit trebuie să mergem cu păcatele deja iertate

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Urcusul spiritual este o aventura a fiecaruia. Un parcurs nu seamana cu altul. Totusi, dupa ce am citit diverse relatari de "memorialistica spirituala", pot spune ca, in linii foarte generale, de cele mai multe ori, urcusul spiritual cunoaste 4 faze sau trepte in raportul sau cu Taina Spovezii.

-in prima faza, de credinta prea slaba, necesitatea Tainei este negata. Sa-i spunem "faza protestanta", adica de protest fata de recomandari babesti ale unor autori venind din "intunecatul Ev Mediu". Spovada este o "practica obscurantista", o interpolare in raportul "liber si personal" cu Dumnezeu. Uneori, penitentul devine exeget, face arheologie biblica, intreband "cand s-au spovedit Sfintii Apostoli ?" Drept care crestinul nostru nici nu se spovedeste. Ori, daca o face (rar, in orice caz), marturiseste mai degraba pacatele altora decat pe ale lui.

La urma urmei, de ce sa mearga la spovada daca e deja iertat ?

-in faza a doua vorbim de suprascrupulozitate. Penitentul ajunge in cealalta extrema, a ispitelor de dreapta. Spovada pe care tocmai a facut-o dimineata, seara i se pare invalida. Daca Dumnezeu nu l-a iertat ? Fiindca a uitat sa spuna cutare pacat. Fiindca spunandu-l, a uitat sa precizeze cutare circumstanta. Fiindca nu a indeplinit intocmai canonul la spovada dinainte, aceea de saptamana trecuta. Fiindca nu s-a spovedit sub patrafir ori pentru ca a baut apa de la chiuveta inainte de a se spovedi. Aflat in aceasta faza, omul nostru e atacat de superstitii de tot felul. Daca faptul ca i-a cazut din mana hartia cu rugaciunile e un semn ? Fara doar si poate, acesta e un pacat mare, care trebuie spovedit.

Si atunci, se naste intrebarea: daca spovada nu este niciodata cum trebuie, de ce sa mearga la spovada ? Si spovedindu-se in acest mod carent, cum poate primi Preasfantul Sacrament cu vrednicie ? Mai bine sa se abtina!

-in faza a treia, credinta penitentului nostru este iarasi zdruncinata. De asta data nu prin ignoranta, ca in prima, ci printr-un fel de suprasaturare. Este akhedia, plictisul si lenea spirituala care se instaleaza. Penitentul se indeparteaza nu numai de la spovada, ci de la practica de credinta in general. Daca isi mai face rugaciunile, lucru care devine deosebit de anevoie si, i se pare lui, fara rost, atunci le face formal, fariseic si nu gaseste in ele niciun fel de gust. Lispit de ravna, penitentul isi da seama ca nu ar actiona in buna constiinta daca s-ar duce la spovedit. Drept care, nici nu se mai duce.

-in faza a 4-a, in sfarsit, putem vorbi de o practica de credinta normala si de un raport normal cu Sfanta Spovada. Singurul risc este, acum, pentru confesor: are de-a face cu un penitent care a venit sa marturiseasca un singur pacat. Fata de ce a auzit inainte, de la ceilalti, acesta i se pare de-a dreptul banal. Desigur, Sarsaila ataca si in faza aceasta si nimeni nu trebuie sa creada, atata vreme cat respira, ca e scutit de lucrarea viermelui neadormit, ci toti trebuie sa avem limpede in minte ca, asa cum urcusul e deschis oricui, si coborasul e mereu o posibilitate. Si, de regula, se face mult mai rapid. Daca primul e asemenea unei ascensiuni pe un munte, al doilea e asemenea aluncarii pe un tobogan.

Îmi place descrierea celor 4 faze pe care ai schiţat-o aici, îmi place în primul rând pentru că ţine de ceea ce eu aş numi "o psihologie a credinţei" (sau, ca să mă bat singur peste gură, "psihologia fâţâitului prin lăcaşurile de cult").
Etapele pe care le descrii sunt aşezări psihologice faţă de o Taină. La început negare, apoi îndoială punctată de momente de scrupulozitate extremă, apoi plictisul faţă de fosta "jucărie nouă" şi, în fine, o ultimă ipostază - cea a unei lămuriri şi a unui echilibru lipsit de ifose ori patos.
Punctul nevralgic al unei astfel de abordări îl reprezintă tocmai caracterul ei psihologic (limitat şi, în caz de perseverare, vădit neavenit).
Or, pentru a ieşi din închisoarea sinapselor noastre, pentru a avea în mod real o viaţă de credinţă (iar nu una de jocuri psihologice care se învârtesc ca un fluture în jurul becului atrăgător al credinţei), ei bine, e nevoie de ceva cu adevărat tainic, care nu e din lumea aceasta.

De Harul Duhului Sfânt.
Când începe lucrarea Harului în om, discursul psihologic trebuie să lase loc discursului duhovnicesc.

Atunci când inima omului se deschide cu adevărat înaintea lui Hristos, când harul e cu adevărat primit şi începe lucrarea lui în sufletul omenesc, descrierile noastre psihologice trebuie să înceteze, pentru că e vorba despre cu totul alt fel de viaţă sufletească. Una care scapă psihologiei.
Mai degrabă vom vorbi atunci despre ce se întâmplă cu omul sub lucrarea harului şi ce se întâmplă cu omul când harul se retrage. (Nu ştiu foarte bine cum e în BC, dar la noi Biserica oferă credincioşilor o minunată comoară patristică pe această temă - de la Sfântul Isaac Sirul ori Simeon Noul Teolog până la, să zicem, Gheron Iosif Isihastul legat de care sunt fericit să recomand din nou cartea "Stareţul meu Iosif Isihastul" unde sunt descrise pe larg mişcările sufletului atât sub lucrarea Harului cât şi procesul retragerii şi al părăsirii omului de către Har, în scop pedagogic şi desăvârşitor.)
Treptele înaintării duhovniceşti sunt infinite şi se petrec înlăuntrul tuturor Tainelor, iar sufletul se modelează precum fierul sub foc, ajungînd cu vremea şi cu nevoinţele să devină una cu focul...

Cât priveşte suprasaturarea şi duhul akediei, permite-mi să-ţi atrag atenţia asupra unei posibile compilări fără voie care, probabil, ţi-a scăpat în viteza desfăşurării mesajului.
Suprasaturarea este o întâmplare a persoanei, ţine de însuşirile omului, e reacţia lui proprie în raport cu un stimul (de orice fel ar fi). În funcţie de unele însuşiri personale fiecare deţine un prag dincolo de care începe să se manifeste suprasaturarea.
Akedia nu ţine de om ci e duh din afara omului. Acest duh vine şi îl ispiteşte pe credincios, făcîndu-l (dacă acceptă colaborarea cu simţământul sugerat, dacă pune la suflet sugestia vicleană) să se simtă plictisit, îmbâcsit, sătul etc.
E drept că akedia şi trândăvia sunt legate, primul fiind prilejuitor al celui de-al doilea (în caz că omul nu se apără prompt cu armele Duhului ci se lasă momit şi subjugat de şerpeasca sugestie), însă e limpede că vorbim despre naturi distincte: demonul şi omul.