Innoirea gandirii sau sensul pocaintei in cuvintele Parintelui Galeriu

[CristianR]

În finalul predicii, părintele redă o frumoasă s™i rară mărturie a unui alt mare duhovnic român, părintele Petroniu Tănase, martor si el, în Duh, la Schimbarea la fat›ă, la 2000 de ani după sfântul Petru:

€œEram la slujba care s-a săvârşit atunci pe Muntele Sfânt, către seară. Soarele se afla ca de o suliţă deasupra orizontului, proiectând până departe pe mare umbra muntelui, care părea un stâlp uriaş înfipt în mare. În curând, apoi, s-a afundat şi soarele în mare, tivind o jumătate de orizont ca o linie strălucitoare de lumină neînserată.

În partea opusă, luna, care anul acela era plină, se pregătea şi ea să răsară. Şi-şi vestea sosirea, completând cealaltă jumătate de orizont cu brâul de lumină şi împlinind astfel o coroană de lumină de-a lungul întregului orizont. Sfântul Munte se afla în centru, iar soarele şi luna, din spatele orizontului, ţineau coroana de lumină de deasupra muntelui Schimbării la faţă. Priveliştea era de o măreţie negrăită. Parcă eram înconjurat de revărsarea de lumină din lumina cea neînserată, din lumina de la schimbarea Domnului la faţă. Atosul se preschimbase în Tabor.

A răsărit apoi luna, învăluind muntele cu lumina ei tainică. În faţa bisericuţei din vârful muntelui s-a aprins un foc mare şi a început privegherea de toată noaptea. Bisericuţa era aproape plină de monahi şi pelerini, care veniseră la prăznuire, între care se aflau şi câţiva dintre cântăreţii buni ai Atosului. Cântau: Veniţi să ne unim în Muntele Domnului şi să vedem schimbarea Lui la faţă. Şi din lumină să luăm lumină. Minunata imnografie a sărbătorii ne făcea să trăim aievea taina cea neapusă a schimbării la faţă a Domnului. M-am aşezat jos şi, obosit de cale, am aţipit o clipă, dar m-am trezit imediat, tresărind şi cuprins de o simţire cu totul neobişnuită.

Ce se întâmplase? La strană cântăreţii cântau cu multă însufleţire, dar cântarea nu se auzea ca venind dintr-un loc (de la ei), ci se petrecea ceva cu totul minunat şi cu neputinţă de explicat. Cântarea parcă se materializase. Tot văzduhul din biserică, însăşi biserica şi toate cele dintr-însa cântau. Eu însumi, trupul tot, mâini şi picioare, se transformaseră într-o minunată cântare. Şi eu mă simţeam ca şi cum pluteam pe o întindere nesfârşită şi elementul pe care mă aflam şi în care eu însumi mă transformasem cu totul era acea nemaiauzită cântare. Nu visam; eram cu totul treaz şi conştient de sine.

Mă vedeam plutind pe undele cântării ca pe o mare şi lacrimi neoprite îmi curgeau din ochi. Mi-am adus aminte de cuvintele apostolului de pe Tabor: Doamne, bine este să fim aici. Şi aş fi vrut ca melodia să nu se mai oprească niciodată. Între timp, cântăreţii de la strană au încetat; dar cântarea aceea minunată continuam să o aud nu pe din afară, ci lăuntric, şi o simţeam ca îndepărtându-se mereu, ca pe o lumină de seară care se stinge încetul cu încetul.

Privegherea nu ştiu când a trecut, dar afară începuse să se lumineze. Cei doi aştri îşi schimbaseră locurile. Luna se pregătea să se ascundă în mare, iar soarele cu raze de foc îşi anunţa sosirea, împletind încă o dată cu razele lor cununa de lumină de deasupra Atosului. Ceţuri fugare se strecurau de prin văi spre vârful muntelui, învăluindu-l cu nori auriţi de razele soarelui ce răsărea, ca norul de lumină de pe Tabor. Noi ne găseam deasupra lor. Ne-am coborât spre Panaghia plini de bucuria tainică a prăznuirii, dar acordurile dumnezeieştii cântări tot se mai auzeau, ca nişte ecouri din lumea de taină a altui veac.

De atunci muntele s-a schimbat. De câte ori îi văd vârful luminos, aducerea aminte cu dor de privegherea de la Schimbarea la faţă a Domnului rămâne o lumină de nestins, iar părinţii psalţi de atunci, când îi întâlnesc, îmi apar ca nişte soli ai luminii celei neînserate€.

[Ioan_Cezar]

Ce frumuseţe de mărturisire...
Mulţumiri, Cristian şi slavă lui Dumnezeu!

[CristianR]

Într-adevăr, minunată. Așa putem înțelege ce înseamnă că Biserica este (sau coboară) cerul pe pământ; aici și acum.

,,Fiecare dintre noi are o chemare si un dar.Iar a-ti cunoaste darul inseamna a-ti cunoaste sensul vietii.A sti pentru ce traiesti si pentru ce te jertfesti" Parintele Galeriu, trecut in pacea lui Dumnezeu in data de 10 august 2003.

Un om al lui Dumnezeu transforma prin puterea Duhului pe cei din jurul sau.Cumva dragostea sa de oameni,calcand pe urmele Mantuitorului,nu poate ramane prizoniera intr-un singur trup,se revarsa luminand in intuneric,alinand in suferinta,incurajand in deznadejde.Este o dragoste unica in felul ei,izvorata din sacrificiul de sine,nu are,de multe ori,nevoie de cuvinte,o simti si o traiesti,neputand sa o uiti vreodata.Este smerita si blanda,tainica si totusi puternica,te invaluie si te ridica la adevarata ta menire.Este o dragoste pe care numai Dumnezeu o poate pune-n oameni si mai ales in cei ce-L iubesc,fara vorbe mari,fara discursuri grandioase,extraordinara prin simplitatea si curatia ei.O asemenea dragoste si un asemenea om nu manipuleaza,nu te seduc cu chipul lumii ci se lupta sa-ti arate adevarata ta menire,iti pune in suflet acel mic graunte al credintei pe care,mai tarziu,il vei privi cu uimire.Pasii unui asemenea om prin istorie sunt precum flori in desert,aduc viata si speranta,credinta si bucurie.Pe un asemenea om si o asemenea dragoste pentru oameni nu le uiti niciodata,iti raman mereu ca un semn de la Dumnezeu ca pana si in cele mai tulburi timpuri EL nu va inceta sa-si arate dragoste pentru oameni prin sfinti Sai.In memoriam Parintelui Galeriu, un sfant bland si bun,un om intre oameni.Darul lui a fost iubirea de oameni asa cum a spus Hristos, pe urmele caruia a calcat cu smerenie:,,Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul precum v-am iubit Eu"

[CristianR]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Pasii unui asemenea om prin istorie sunt precum flori in desert,aduc viata si speranta,credinta si bucurie.Pe un asemenea om si o asemenea dragoste pentru oameni nu le uiti niciodata,iti raman mereu ca un semn de la Dumnezeu ca pana si in cele mai tulburi timpuri EL nu va inceta sa-si arate dragoste pentru oameni prin sfinti Sai.

Mă bucur, Pelerin, că ne-ai amintit de această zi, la 11 ani de la trecerea Părintelui la Domnul. Dumnezeu să-l odihnească împreună cu sfinții Săi!

Iar mărturia ta arată că l-ai cunoscut cu adevărat, că ai simțit acea dragoste, blândețe, mângâiere și lumină pe care le dăruia tuturor. Și pentru că mă întreb adesea cum făcea de primea mereu aceste daruri pe care la rândul său le împărtășea celorlalți, cred că răspunsul se află chiar în citatul pe care l-ai dat la începutul postării.

[CristianR]

Evanghelia care se citește la praznicul Adormirii Maicii Domnului este cea care redă antiteza Marta/Maria. Și explică părintele:

Şi Maria asculta cuvântul Lui, deci acel cuvânt care poartă puterea vieţii de veci. Împărtăşindu-se din cuvintele Mântuitorului, se împărtăşea din cuvintele vieţii de veci. De aceea a zis Mântuitorul: “Partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”.
Acestea nu se pot lua; ele nu intră în lumea celor trecătoare. Nu intră în lumea celor muritoare, iubiţilor. Aceasta trebuie s-o înţelegem pentru că este, repet, taina vieţii de veci, taina vieţii şi a morţii.

[CristianR]

Aceasta este predica la duminica precedentă, pe care n-am apucat să o postez și o fac acum întrucât este o predică de o frumusețe și adâncime deosebite.