pacate nespovedite si aduse aminte

[Florin-Ionut]

Duhovnicul mi-a răspuns mai demult că Dumnezeu nu face contabilitate. Atunci nu prea l-am crezut, acum parcă îi dau crezare.

Spovedania era pe la începuturi menită păcatelor celor deosebit de grele, de genul infracțiunilor, pentru care era necesară intervenția episcopului locului pentru a primi iertare. Era dat un canon pe măsură, plus despărțirea de Euharistie pentru o perioadă de genul anilor, după cum găsim scris și acum prin cărțile sfinte.

Acum însă creștinul de rînd nu mai crede că prin rugăciunile zilnice personale și prin rugăciunile publice împreună cu Biserica i se iartă păcatele. Ba nici preoții moderni nu ne învață lucrurile astea, ca să nu cumva să îndepărteze oamenii de Taina Spovedaniei - cumva e de înțeles, dată fiind starea de fapt a creștinismului din zilele noastre.

Mai mult, este știut că prin însăși Taina Împărtășirii păcatele se iartă - e atît de limpede. Nu toate, ci alea comune, nu cele de moarte pentru care e necesară Mărturisirea. Și aici intervine prea marea prudență ca nu cumva să aibă preotul pe conștiință credincioși care se ard astfel de focul euharistic apropiindu-se de Potir fără să fie iertați mai înainte obligatoriu prin Spovedire.

Problema e de fapt ce facem noi după momentul căinței, mărturisite prin preot sau direct Domnului: ne schimbăm în bine, ne străduim să renunțăm la cele ce ne apasă conștiința sau rămînem într-o stare de acceptare a condiției ”normale” de păcătoșenie dinainte de Spovadă sau de rugăciune? Psalmul 50 e perfect pentru a medita pe tema asta.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Problema e de fapt ce facem noi după momentul căinței, mărturisite prin preot sau direct Domnului: ne schimbăm în bine, ne străduim să renunțăm la cele ce ne apasă conștiința sau rămînem într-o stare de acceptare a condiției ”normale” de păcătoșenie dinainte de Spovadă sau de rugăciune? Psalmul 50 e perfect pentru a medita pe tema asta.

Nu găsesc nici un motiv ca un păcat mărturisit "direct Domnului" să nu fie mărturisit duhovnicului, adică a celui care a primit harul dezlegării sufletului de păcate.
Şi iarăşi, nu văd motivul pentru care rugăciunea de iertare făcută către Dumnezeu să nu poată fi urmată de spovedanie.
Singura situaţie plauzibilă ar fi aceea când nu avem acces la duhovnic, din motive de forţă majoră (de pildă, când în oraşul în care mă aflu nu există nici un preot ortodox, nici o biserică).

Din ce raţiuni un creştin care face parte dintr-o parohie alege să se spovedească numai "direct Domnului"?

Aş reaminti, cu rugămintea de a nu fi minimalizat acest aspect al Tainei Spovedaniei, că mărturisirea este însoţită de un cuvânt al preotului duhovnic, de propunerea unui canon, adeseori de un dialog pe tema modului cum decurge îndeplinirea canonului în curs etc.
Oare credinciosul care se mărturiseşte direct lui Dumnezeu are parte şi de dialogul duhovnicesc pe care îl poartă în mod obişnuit, la spovedanie, cu preotul?

Ca să ne schimbăm în bine, cum ne dorim, cred că avem nevoie uneori de spovedanie deasă, de exerciţiul repetat şi dificil al aşezării sub epitrahil, de mult sfat duhovnicesc.
Spovedania sufletului direct către Dumnezeu, după modelul psalmului 50, este probabil rezervată celor de talia lui David.

Aud deseori oameni care ne asigură că "nu avem nevoie de intermediari în relaţia cu Dumnezeu". Sunt oameni care nu fac parte din Biserica Ortodoxă şi pe care eu mă străduiesc să nu îi cred.
Tradiţia Bisericii noastre este paznicul credincios şi comoara nepreţuită la care avem toate motivele, pe deplin întemeiate şi testate, să alergăm.

[Florin-Ionut]

Bineînțeles că trebuie să ne spovedim și că duhovnicul trebuie să ne știe viața în amănunt, inclusiv păcatele cotidiene pentru care ne rugăm zilnic să fim iertați.

E vorba de două extreme, ambele înșelătoare. Prima și cea mai întîlnită e că numai prin spovedanie primim iertare. E motivul principal pentru care oamenii se împărtășesc atît de rar, deoarece timpul nu permite o mărturisire săptămînală de exemplu. E motivul pentru care nu sîntem iertați zilnic pentru că nu credem asta. Avantajul celui rău care ne înșeală.

A doua e că nu avem deloc nevoie de preot ca intermediar și mentor pentru a ne ghida în viața duhovnicească. Departe de Ortodoxie asemena gînd.

[cristiboss56]

Pregatirea Marturisirii noastre in fata Duhovnicului se realizeza prin multa rugaciune , prin acele rugaciuni de umilinta , de iertare a pacatelor si greselilor noastre , facute cu voie sau fara voie , cu toate simtirile noastre trupesti si sufletesti , fie cu gandul , cu vorba sau cu fapta ,
Deci rugaciunea pregateste Sfanta Marturisire , si atunci evitam acele "extreme" pe care bine le pomenea Florin Ionut in postarea sa .
Nici Spvedanie fara rugaciune , si nici rugaciune fara Sfanta Marturisire , iar pacatele uitate fara voie , sunt dezlegate si deci iertate cu siguranta !
Pana la urma rugaciunea este puntea de legatura intre Marturisiri , si aici Forin Ionut are mare dreptate in cele scrise aici si pe alte threaduri cu aceasi "tema " .
Doamne ajuta neputintei noastre !

[Ioan_Cezar]

A ne aduce aminte de un păcat presupune că l-am conştientizat cândva.
Iar dacă nu l-am conştientizat nu ni-l putem aminti, însă îl putem conştientiza acum.

Cum e posibilă această conştientizare (care uneori pare, deşi nu este, o aducere aminte; dimpotrivă, conştientizarea de acum naşte şi aducerea aminte a situaţiei trăite)?
Un răspuns duhovnicesc ni-l oferă Arhimandritul Sofronie Saharov în "Vom vedea pe Dumnezeu precum este" (pag. 42, ed. 2005)

"În mişcările îndreptăţite de judecata noastră, noi nu putem vedea "păcat".
Adevărata viziune a păcatului aparţine acelui plan duhovnicesc de unde am căzut.
Păcatul se conştientizează prin darul Duhului Sfânt,
împreună cu credinţa în Absolutul Personal, Făcătorul şi Tatăl nostru.
Este vorba de relaţiile noastre personale cu El, şi nimic altceva."

Darul Duhului Sfânt este şi în preotul care ne spovedeşte? Vine şi lucrează şi prin el? Face parte din Taina Mărturisirii?
Relaţiile noastre personale cu Dumnezeu sunt mijlocite, orientate, susţinute, ocrotite şi îngrijite, potenţate şi amplificate de harul Duhului Sfânt prin preotul duhovnic?

Părintele Sofronie a lăsat pagini remarcabile despre lucrarea rugăciunii. Practic, ce e cu adevărat mântuitor nu poate exista fără rugăciune - ne arată Părintele.
Dar rugăciunea, fie ea şi condiţia individuală a vieţii unui creştin, nu este niciodată ruptă de persoane. Ci, dimpotrivă, este prin excelenţă o relaţie interpersonală (altminteri ar fi un solilocviu). În multe sensuri şi planuri....