Rugaciune pentru Mihailc

În prealabil postat de Mihailc

Deocamdată inima mea rezistă, dar nu-mi pot da seama acum ce-mi va aduce viitorul. Am aflat, printre altele, că moartea mi-a luat urma şi depinde numai de mine dacă mă va prinde în lasoul ei sau nu. Eu aş fi adăugat că în primul rând depinde de voia lui Dumnezeu, dar ipoteza aceasta nu prea intră în calculele medicilor.

Poate o să zâmbiţi când vă spun că cel mai important leac pentru problemele mele, în opinia medicului care m-a luat în grijă, este nesimţirea. Desigur, nu e vorba de lipsa a bunului simţ, ci de indiferenţă, răceală, insensibilitate la tot ce mi se întâmplă mie sau altora. În ce măsură se împacă recomandarea asta cu viaţa duhovnicească poate îmi spuneţi voi, că eu nu-mi dau seama în acest moment.

Incerc sa-ti raspund si eu. Orice problema poate fi lasata in grija Mantuitorului si a Preasfintei Sale Maici fara sa ne facem procese de constiinta ca n-am facut nimic sau ca suntem prea nesimtiti. Daca ne incredintam viata si problemele noastre sau ale celorlalti lui Dumnezeu, puternic este El sa ne arate mila Sa. Repeta ,,Faca -se voia Ta!" in toate si nu te gandi sa rezolovi tu problemele pe care Dumnezeu are de gand sa le rezolve intr-un mod anume. Gandind astfel, nu devii insensibil, ci mai intelept. Nu uita: E Tata e la carma!

http://ortodoxiacopiilor.blogspot.ro...-la-carma.html

Iertarea din inima a celor care ne-au gresit e un alt medicament pe care si eu l-am gasit mentionat intr-o carte scrisa de un medic. Se inlatura astfel tensiunile interioare.

[fallen]

Eu ma bucur (sper) ca in necazurile pe care le-ai avut ai avut taria sa nu te superi pe Dumnezeu si sa-ti pierzi increderea... Dar cum nu e cazul, la nici unul dintre dvs, cei de aici, poate nu avem de ce ne teme... Am observat ca de obicei la oamenii cu credinta putina sau slaba ghinioanele se tin lant , si parca nu se mai termina... Cei care n-au credinta mai deloc, in fata necazurilor zic "stiam io ca suntem singuri, de izbeliste, nu exista niciun...", iar cei cu putina credinta totusi zic "pana cand, Doamne, le mai dai satisfactie necredinciosilor?". In privinta esecurilor sentimentale, aici vad cel putin 2 atitudini divergente, care nu stiu daca au legatura cu credinta. Cei care aproape si-au pierdut viata si sufletul, si au luptat din greu sa-si recapete sanatatea, echilibrul si credinta, de obicei nu au curaj si nu isi permit sa mai riste. Altii mai curajosi, sau mai nesabuiti, sau care poate n-au fost in asa mare pericol, gandesc ca daca viata, soarta, Dumnezeu sau diavolul le-a luat ce aveau mai de pret - sotie, copil, casa, cariera, sanatate, etc- sunt datori sa lupte pt a le recastiga, sa joace tot ce le-a mai ramas pe ultima carte... Cum spuneam insa, nu imi dau seama exact daca si cata credinta se gaseste in aceste atitudini, si care din ele ar fi mai corecta. Desigur singura corecta 100% e "Domnul mi-a dat...", insa raspunderea noastra, ulterior, este ce facem cu ce ne-a dat, sau cu ce ne-a ramas, sa nu pierdem din propria vina si nebagare de seama...