Istorii cu talc

[cristiboss56]

Într-o seară, un tânăr se apropie de Maestru şi-l întrebă: -Cum pot fi sigur că ceea ce fac eu în viaţă este pe placul lui Dumnezeu?
Maestrul, surâzând îi spuse:
-Într-o noapte, adormind, am visat următoarele: o bicicletă cu două locuri, un tandem şi L-am văzut pe Dumnezeu în spatele meu, pedalând. După un timp, Dumnezeu mi-a sugerat să schimbăm locurile. Am fost de acord şi, din acel moment, viaţa mea s-a schimbat, viaţa mea n-a mai fost aceeaşi. Dumnezeu îi dădea vieţii mele, fericire şi emoţii. Ce s-a schimbat, când am inversat locurile?
Când conduceam eu, cunoșteam pe de rost strada, curbele, suișurile, coborâșurile. Era aceeaşi stradă monotonă, era … aceeaşi. Era întotdeauna drumul cel mai scurt între două puncte.
Dar când a început să conducă El, El ştia scurtături nemaivăzute, sus între munţi, traversam locuri stâncoase cu viteză maximă. Tot ceea ce reuşeam să fac era să mă ţin în şa. El îmi zicea: Pedalează! Pedalează!
Când deveneam îngrijorat, Îl întrebam:
- Doamne, unde mă duci?
Dar El nu-mi răspundea nimic, doar surâdea.
Deodată, nu ştiu cum, am început să am încredere. Repede, am uitat viaţa monotonă şi am intrat în aventură şi ziceam: Doamne, mi-e teamă! Dar El, se uita înapoi, îmi lua mâna şi, dintr-o dată, mă linişteam.
M-a dus printre oameni de care aveam nevoie, oameni care m-au vindecat, m-au acceptat şi s-au bucurat. Ei ne-au dat daruri pentru drum, pentru călătoria noastră. Dar Dumnezeu mi-a zis:
- Împarte darurile primite, sunt bagaje în plus, sunt grele.
Şi le-am împărţit persoanelor cu care ne întâlneam în drum şi, mi-am dat seama că, atunci când împărţeam, eram eu cel ce primeam şi totuşi bicicleta noastră era uşoară.
La început nu m-am încrezut în El, mă gândeam că mă va duce cine ştie unde. Dar El cunoştea secretele bicicletei, ştia cum să o încline când venea o curbă, ştia să sară ca să evite locurile stâncoase, zbura ca să evite locurile înfricoşătoare. Iar eu, învăţ să tac şi să pedalez în locurile cele mai neobișnuite, încep să mă bucur de panorama care se iveşte la orizont, de vântul care îmi bate în faţă şi de … tovarăşul meu de drum.
Şi când nu mai sunt sigur că pot merge înainte, El îmi surâde şi-mi zice:
-Nu te îngrijora! Eu conduc, tu pedalează!

[cristiboss56]

" Te caut, nu Te simt, dar Te întâlnesc mereu "

În miezul unei nopți de primăvară, un tânăr creștin-ortodox, care se ruga în fața unui altar, în genunchi, lângă câteva icoane și cărți sfinte, într-o cămăruță mică foarte sărăcăcioasă, atât de umilă, încât avea o gaură mare în tavan şi era neîncălzită și neelectrificată, printre lacrimi, aprinzând 7 lumânări, deznădăjduit din cauza faptului că niciodată nu L-a putut simți pe Dumnezeu, deși dintotdeauna L-a căutat, a început să se roage timid: „Doamne, dacă într-adevăr exiști, permite-mi să Te simt, să Te întâlnesc, să Te găsesc; Doamne, vorbește-mi!” Afară a început să plouă; picăturile de ploaie acompaniau suav o pasăre, care s-a oprit din zbor în dreptul ferestrei camerei băiatului, cântând, însă băiatul nu a auzit-o. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit”!
Neauzind nimic, tânărul s-a rugat iar: „Doamne, vorbește-mi!” Și pasărea a ciocănit de trei ori geamul, atât de puternic, încât sunetul a răsunat în toată cămăruța lui, dar băiatul nu a ascultat-o. Era prea concentrat să audă doar ce considera el ca trebuind. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” a doua oară.
Cu durere în suflet tânărul a murmurat în tihnă: „Doamne, Te implor, vorbeşte-mi!”. Vântul a început să bată lin, afară, părând a fi o adevărată simfonie, la pătrunderea lui printre crăpăturile ferestrei măcinate de trecerea timpului, dar băiatul nu i-a dat importanţa cuvenită, ci l-a tratat cu ignoranță. Se aștepta la altceva. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” pentru a treia oară!
Stingând 3 lumânări, trist, tânărul a spus cu voce parcă lipsită de viaţă: „Doamne, arătă-mi-Te, vreau să Te văd!”. Pasărea a zburat de la geamul lui. Un fulger a brăzdat toată bolta cerească, dar tânărul nu a observat măreția lui. Dumnezeu, astfel, i s-a „arătat”!
Nedumerit, tânărul a început să strige fierbinte, printr-o rugă lăuntrică: „Doamne, Dumnezeul meu, lasă-mă să Te miros!”. O floare de pe icoana Sfintei Treimi a căzut lângă genunchii băiatului, iar nectarul ei s-a împrăştiat pe hainele lui. El, însă, nu i-a perceput mirosul îmbietor. Aştepta altceva. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „mirosit”.
Stingând încă 2 lumânări, tânărul continuă să converseze cu Dumnezeu: „Până când mă vei lăsa zadarnic, să Te chem, oare vrei puțina credinţa-n Tine să mi-o pierd? Doamne, vreau să Te întâlnesc, să Te găsesc, să pun mâna pe Tine, să Te ating!”. Prin gaura din tavanul cămăruţei sale, dintr-un stup, din podul casei, veni pe aripile aerului o albină şi se puse pe umărul drept al băiatului, dar el a lovit-o cu mâna stângă; a gonit fragila insectă. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „atins”!
Apăsat de o profundă povară, pe băiat l-a cuprins somnul, dar în ultimul moment a apucat să stingă încă o lumânare și să mai spună câteva cuvinte, înainte să adoarmă: „Doamne, Doamne, Doamne, lasă-mă să Te gust!”. Adormi, gemuit fiind lângă altar, cu capul sub candela care ardea pâlpâind. O picătură de untdelemn din candelă s-a scurs ușor și a căzut pe obrazul lui. S-a prelins și a ajuns în gura băiatului. Pulsul inimii lui s-a accelerat, iar tânărul s-a trezit având în gură un gust dulce parfumat, dar nu l-a simțit, pentru că s-a grăbit să se pună în pat, pentru a-și continua somnul. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „gustat”!
Ajuns în pat şi continuându-şi somnul, băiatul a avut un vis: S-a visat pe el însuşi, în faţa altarului, în genunchi, vorbind cu Dumnezeu, şi spunându-i: „Nu Te simt, Doamne, nu Te întâlnesc, nu Te găsesc, cred că nu exişti, sau dacă exişti m-ai părăsit, nu mă mai iubeşti”. Cuvintele lui au fost urmate de un vuiet puternic. Dintr-o dată un înger frumos foarte, a apărut stând lângă singura lumânare, care încă mai ardea, şi i-a spus, privindu-l: „Băiatule, eu sunt Rafael, unul din cei şapte sfinţi îngeri, care ridică rugăciunile oamenilor dreptcredincioși şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt. Am fost trimis la tine de Cel Preaînalt. Nu te teme! Eu îţi voi spune ce-mi este îngăduit, iar tu vei păstra toate cuvintele mele în inima ta. Binecuvântează-l pe Dumnezeu, slăveşte-L şi cunoaşte slava Lui; mărturiseşte înaintea tuturor celor vii ce a făcut El pentru tine. Dar ce a făcut El pentru tine, în această noapte? La toate rugăciunile ţi-a răspuns, dar tu nu ţi-ai dat seama. De ce? Nu ţi-ai lăsat inima și trupul să-L simtă pe Dumnezeu, doar pentru că mintea ta nu a înţeles felul în care El ţi s-a făcut cunoscut. L-ai fi simţit dacă ai fi avut iubire și credinţă puternice, în inimă și suflet, pentru că cel care iubeşte și crede în El, cu adevărat, nu are cum să nu-L simtă, de vreme ce Dumnezeu este iubire. Dar tu ai avut îndoieli și, mai mult decât atât, ai îndrăznit chiar să ceri semne de la Dumnezeu, ispitindu-L. Le-ai primit pe toate, băiatule, dar, chiar şi așa, tu nu le-ai înțeles. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu, însă, este mare. Priveşte către icoana Sfintei Treimi”. Tânărul, vizibil uimit de cuvintele Sfântului Înger, se uită către icoană. O voce blândă şi-a făcut simţită prezenţa, rezonând din spatele icoanei, care era total învăluită într-un nor de lumină albă-aurie: „Fiule, îi zise vocea, nu te teme, Eu ştiu demult că inima ta geme. Eu sunt Dumnezeu, Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, Cel dintâi și Cel de pe urmă; Eu exist! Nu te-am uitat, nu te-am părăsit. Să nu crezi că aş putea să te uit vreodată, că aș putea să te părăsesc. Lângă tine stă mereu unul dintre îngerii Mei, la fiecare pas al tău. Să nu te simţi singur niciodată, ai toată dragostea Mea”. Pe băiat îl bufni plânsul. Dumnezeu continuă să-i vorbească: „ Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fii plăcut Mie, căci cine se apropie de Mine trebuie să creadă că Eu exist şi că Mă fac răsplătitor celui care Mă caută „. Dar ce este credința, Doamne, întrebă băiatul, căci eu am trăit tot timpul cu senzația că am credință în Tine?! „ Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Altfel spus este încrederea sau crezarea în ceva nevăzut ca și cum ar fi văzut, şi dorirea şi sperarea celor aşteptate ca şi cum ar fi de faţă, ca și cum ar fi primite. Oh, fiule, credința ta în Mine a fost prea mică și nestatornică. Te-ai îndoit de existența Mea. Să știi că dacă aş fi dorit, Eu aş fi putut pur şi simplu să apar în faţa ta, în trecut, pentru a demonstra că exist, însă dacă aş fi făcut acest lucru, tu nu ai mai fi avut nevoie de credinţă. Fericiți sunt cei ce nu au primit nicio dovadă a existenţei Mele, dar au crezut în Mine!
Fiule, există o mulţime de dovezi cu privire la existenţa Mea. Biblia, Cuvântul Meu, spune: „ Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă „ (Psalmul 19:1, 2). Aşadar, minunăţiile naturii demonstrează existenţa Mea, tocmai de aceea Eu ţi-am trimis pasărea, albina, fulgerul...; semnele de la Mine. Prin ele M-am revelat ție, dar tu nu te-ai așteptat la o altfel de revelație, tocmai de aceea nici nu le-ai luat în seamă. Nu Mă poți vedea, înțelege, fiule, pentru că Eu locuiesc în lumină neapropiată. Pe Mine nu M-a văzut niciun om, niciodată, nici nu M-a înțeles. A încerca să Mă vezi, să Mă înțelegi, să Mă atingi, îți este și îți va fi întotdeauna cu neputință. Acum știi că Eu exist, însă. Credința ta prea mică în Mine s-a transformat în convingere. Cunoaşte-Mă și vorbește despre Mine prin antinomie, pe cale apofatică și pe cale catafatică. Calea apofatică înseamnă să Mă cunoşti prin negaţie, evitând să gândești și să spui ceva despre Mine, din toate ce nu pot fi gândite și spuse. Eu sunt necuprins, nemărginit, necunoscut pe calea raţiunii, căile Mele sunt necercetate şi nepătrunse. Calea catafatică înseamnă să recunoști și să susții existenţa Mea prin afirmaţii: Dumnezeu este bun, atotputernic, înţelept, milostiv și așa mai departe. Eu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică Cel viu, Singurul, dar în trei ipostasuri: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Care lucrez în creaţia Mea, Eu, Care M-am revelat lui Moise, în rugul aprins, Mă fac cunoscut prin opera Mea, prin tot ce există şi am creat numai de natură pozitivă, căci nu Eu am creat răul, dar sunt de necunoscut în fiinţa Mea. Prin opera Mea, Eu pot fi numit creator, dar prin fiinţa Mea nu am nume grăit, pentru că sunt de negrăit. Apropie-te întotdeauna de Mine, în mister divin, fiind mulţumit să Mă întâlnești şi să realizezi, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a Mă înţelege. Te iubesc!”.
Vocea şi norul de lumină aurie dispărură. Îngerul Rafael a zâmbit, a stins ultima lumânare aprinsă, cea de-a șaptea, şi, îndată, visul băiatului a luat sfârșit.

[cristiboss56]

Era dimineaţă! Trezit din somn, tânărul şi-a adus aminte de visul pe care l-a avut și se simţea pe deplin fericit că Dumnezeu i-a vorbit. Cuprins de o iubire de nedescris, s-a dat jos din pat, s-a spălat pe faţă, s-a îmbrăcat şi a început să facă metanii în faţa altarului, în semn de recunoștință. Era convins de existența Celui pe Care l-a căutat mult timp și pe Care l-a întâlnit tot de atâtea ori, însă fără să realizeze. În timpul celei de-a treia metanii a observat Biblia deschisă, deşi tot timpul era închisă, pentru că așa obișnuia să o lase. S-a oprit, şi a început să citească: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 4:17; 5:44, 45, 48; 6:19-21; 7:21). Emoțiile l-au invadat. O lacrimă i s-a scurs din ochiul drept, gâdilându-i și umezindu-i pielea uscată. A închis gentil Biblia, a pus-o pe altar, şi a deschis fereastra, ca să admire frumuseţea dimineţii. O adiere de vânt l-a mângâiat. A închis fereastra şi, din nou, a observat Biblia deschisă. A luat-o în braţe şi a început să citească: „”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30, 31). Uluit de ce a citit, a închis Biblia, a pus-o pe altar şi a plecat afară, contemplând la cele citite. Ajuns afară un gând îi tot reverbera insistent în minte: „întoarce-te în camera ta, degrabă, întoarce-te”. S-a întors şi a observat pentru a treia oară consecutiv Biblia deschisă. S-a pus în genunchi, fiind oarecum speriat de ce i se întâmpla, şi a început să citească: „Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale „ (Matei 16:24-27). Un fior cald l-a traversat din cap până în picioare. Atunci a înţeles că Dumnezeu a făcut în așa fel, încât Biblia să se deschidă în numele Sfintei Treimi, ca el să citească unele dintre cele mai importante versete, cu scopul de a-și da seama ce să facă mai departe cu viaţa lui.
Emoţionat fiind, negăsindu-şi cuvinte de slavă, ca să-L laude pe Dumnezeu, a închis Biblia şi a deschis-o la întâmplare, pe la sfârşit, sperând că va găsi acolo cuvintele prin care să-și poată arăta recunoștința față de nemăsurata bunătate a lui Dumnezeu; şi le-a găsit, cu îngăduița Lui: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut” (Apocalipsa 4:11).
Din acel moment băiatul și-a predat inima în mâinile lui Dumnezeu și, ducând o viață bineplăcută Lui, s-a mântuit ajungând în Raiul în care ceata sfinţilor îngeri şi a arhanghelilor, cu toate cereştile puteri, Îl laudă pe Dumnezeu, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta ".

[cristiboss56]

Spuneau părinții că era într-un sat unul care postea mult, încât se chema numele lui postitorul. Și auzind avva Zinon de dânsul, l-a chemat pe el; iar el s-a dus cu bucurie. Și rugându-se ei, au șezut. Deci a început bătrânul să lucreze tăcând, iar postitorul neaflând să vorbească cu dânsul, a început să se supere de trândăvie. Și a zis bătrânului: roagă-te pentru mine, avvo, că voi să mă duc! Zis-a lui bătrânul: pentru ce? Iar el răspunzând, a zis: căci inima mea arzând este și nu știu ce are. Căci când eram în sat, până seara posteam și niciodată așa nu mi s-a făcut. Zis-a lui bătrânul: în sat te hrăneai din urechile tale. Ci mergi de acum și mănâncă la ceasul al nouălea! Și orice faci, întru ascuns fă. Și cum a început să facă, cu necaz a așteptat ceasul al nouălea, și ziceau cei ce-l știau pe el, că postitorul s-a îndrăcit și venind el, a spus bătrânului toate. Iar el i-a zis lui: această cale este după Dumnezeu.

[cristiboss56]

Zilnic, o fetiţă mergea şi venea de la şcoală. Deşi în acea dimineaţă vremea era pusă sub semnul întrebării şi se formau nori, ea şi-a parcurs zilnicul drum spre şcoala elementară. Pe măsură ce după-amiaza înainta, vânturile s-au stârnit împreună cu tunete şi fulgere. Mama fetiţei a devenit îngrijorată de faptul că fiicei sale i-ar putea fi frică în timp ce vine acasă de la şcoală, şi s-a temut că furtuna electrică i-ar putea vătăma copila.

În urma vuietului de tunete, fulgerele, precum o sabie de flăcări, tăiau zarea. Plină de îngrijorare, mama a intrat rapid în maşină şi a condus de-a lungul rutei spre şcoala copilei sale. Făcând asta, şi-a văzut fetiţa mergând, însă, la fiecare fulger, fetiţa se oprea, privea în sus şi zâmbea. Altul şi altul urmau rapid, iar fetiţa, la fiecare fulger, privea la lumină şi zâmbea.

Când mama a ajuns cu maşina lângă fetiţă, a deschis geamul şi a strigat-o: “Ce faci? De ce te tot opreşti?”

Copila a răspuns: “Încerc să arăt drăguţă, Dumnezeu continuă să îmi facă poze.”

Fie ca Dumnezeu să te binecuvânteze în furtunile cu care te confrunţi în calea ta! Şi nu uita să le zâmbeşti!



Râd şi dansez în ploaia vieţii. Bucuria şi tristeţea sunt molipsitoare. Caut din toată inima bucuria de a fi, nu bucuria de a avea! Cine a cunoscut măcar o dată pe Dumnezeu nu mai poate fi trist!

[cristiboss56]

Grişa învăţa foarte bine, însă era destul de egoist, dorind să fie cel mai bun elev din clasă. Cu puţin timp în urmă, în clasa lor venise un coleg nou, care, spre marea nemulţumire a lui Grişa, era eminent! Atunci când răspundea noul său coleg, Grişa nu-şi mai găsea locul pe scaun, atât de mult îşi dorea ca băieţelul să facă vreo greşeală. Odată, la ora de matematică, Grişa fu chemat la tablă, pentru a demonstra o formulă nouă. Ca de obicei, el răspunse de nota zece şi îşi luă o grijă. Grişa ştia că la matematică avea doar note de zece şi, considerând în sinea sa că, dacă astăzi fusese chemat la tablă, mâine învăţătoarea nu îl va mai întreba, el nu mai învăţă tema nouă pentru acasă.
A doua zi, tot la lecţia de matematică, învăţătoarea îl chemă pe colegul său eminent la tablă.
Băieţelul răspundea încrezător, iar Grişa se uita insistent la el şi şoptea în sinea sa: „Ei, haide greşeşte ceva, greşeşte!"
Însă colegul său continua să vorbească fără să se oprească. Ascultându-l, Grişa începu să Îl roage pe Dumnezeu: „Doamne, rânduieşte, te rog, aşa încât căposul de el să greşească ceva! Doamne Dumnezeule, Tu doar eşti atotputernic! Rânduieşte, te rog, ca învăţătoarea să-i pună nota cinci sau, cel mai bine, nota patru pentru răspunsul său!"
Şi, chiar în acel moment, „o minune" se întâmplă! Colegul său într-adevăr se opri din discurs, uitând ceva. Se emoţionase şi încetase să mai vorbească. Profesoara, văzându-l îngândurat, i se adresă lui Grişa:
- Ei, eminentule, aminteşte-i te rog colegului tău ceea ce a uitat!
Auzind-o, „eroul nostru" îşi pierdu graiul.
- Ei, haide, eminentule, du-te la tablă!
Grişa se înroşi până în vârful urechilor, încât nici nu mai era în stare să se ridice din bancă.
- Ce-i cu tine? Nu ai învăţat tema pentru acasă?
Băieţelul îşi lăsă capul în jos.
- Dă-mi carnetul, te rog!, spuse învăţătoarea, supărată.
Şi, peste o clipă, Grişa văzu în carnetul său nota patru, atât de mare, încât ieşea din spaţiul destinat semnăturii învăţătoarei!
Întorcându-se spre casă, Grişa cugeta necăjit în sinea sa: „Doamne, de ce oare le-ai rânduit pe toate aşa? Doar eu Te rugasem să-i pui nota patru colegului meu, nu mie... Şi acum, ce mă fac? La sfârşitul trimestrului n-am cum să mai obţin nota zece! Mama se va îngrijora, iar tatăl meu mă va certa. Doamne Dumnezeule, doar Tu ne Înveţi pe noi: Cereţi şi vi se va da (Mt 7,7).”

[cristiboss56]

Într-o şcoală de la marginea unui oraş era un profesor foarte iubit de copii. Totdeauna el avea grijă de toţi elevii, încercând să-i înveţe cât mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură şi l-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu l-a pedepsit pe făptaş. După câteva zile, hoţul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu l-a pedepsit. Când acelaşi lucru s-a întâmplat şi a treia oară, câţiva băieţi s-au dus la profesor să se plângă şi i-au spus: „Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă şi vă rugăm să-l daţi imediat afară din şcoală, altfel plecăm noi“. „N-am să-l dau afară. Dacă vreţi, puteţi pleca toţi, dar el rămâne“. „Domnule profesor, dar cum este posibil să renunţaţi atât de uşor la noi toţi, care v-am ascultat mereu?“ Privindu-i cu blândeţe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de miraţi de această neaşteptată situaţie: „Voi ştiţi deja ce e bine şi ce e rău. Dacă aţi pleca în lume, cu siguranţă că aţi şti cum să vă purtaţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-aţi întrebat? De ce v-aţi gândit doar la voi? Credeţi că dacă o să-l dau afară va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu ştie cum e bine să te porţi, ce va face el în lume? Aşa că, indiferent dacă voi rămâneţi sau plecaţi, el va sta în continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe şi să devină un om bun. Iar atunci când va dori şi el acest lucru, cu siguranţă că dintr-un hoţ ocolit de colegi va deveni un copil apreciat şi iubit de toţi cei din jurul său“. Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său, băieţelul, care până atunci furase şi le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său, a promis că se lasă de furat. Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcă - aşa cum spusese şi domnul profesor - de data aceasta el era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun.