Predica de azi

[cristiboss56]

Aţi văzut cât de greu le-a fost Sfinţilor Apostoli să creadă în învierea lui Hristos. Stiţi că, chiar si atunci când au văzut cu ochii lor pe Domnul, unii dintre ei s-au îndoit, gândind că este duh.

Cel mai greu i-a fost să creadă Apostolului Toma. Cum se explică această necredinţă a lui? Putem gândi că mintea lui era asemenea minţii materialiştilor, care cred doar în ceea ce pot pipăi, în ceea ce pot cunoaşte printr-o gândire raţională? Sigur că nu! Sfântul Toma, ca şi toţi Apostolii, a fost departe de o astfel de gândire. Şi totuşi, aţi văzut cât de greu i-a fost să creadă.
Cert este că Apostolul Toma avea o minte ascuţită, aprinsă. Această ascuţime a minţii sale s-a manifestat în dese rânduri si în mod deosebit atunci când Domnul Iisus Hristos, la invitaţia Martei şi a Mariei, a hotărât să meargă în Betania, să-l învieze pe fratele lor, Lazăr, mort de patru zile. Ucenicii Lui s-au fricoşat şi I-au spus:

Rabbi, nu de mult iudeii Te căutau să Te ucidă cu pietre, si Tu din nou mergi acolo?

Iar Apostolul Toma a spus:

Să mergem să murim si noi impreună cu El!

Nu denotă aceasta iuţimea minţii apostolului? O minte iute nu primeşte atât de uşor ca una liniştită tot ce este neobişnuit. Minţii Apostolului Toma i-a fost mai greu decât minţii liniştite a Apostolului Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, să creadă în Invierea Domnului. Şi doar atunci când Toma L-a văzut pe Domnul înviat şi a pus degetele lui în rănile cuielor, a exclamat cu încântare:

Domnul Meu şi Dumnezeul Meu!

Acum Domnul ni Se arată. Nu suntem în situaţia Apostolului Toma, să punem degetele în urmele cuielor. Prin credinţă ştim că Domnul este viu, că Se află împreună cu Tatăl Său, ştim că locuieşte în fiecare inimă curată care Il iubeşte. Ştim că Domnul şi astăzi este printre noi, în Biserica Lui, şi că ia aminte la rugăciunile noastre.

Credinţa noastră este mult mai slabă decât credinţa Apostolilor, deşi nu avem nici o îndoială că Hristos a înviat, fiindcă acest adevăr sfânt este primit de multă vreme de întreaga lume creştină. Dar credinţa noastră necesita o întărire şi o încălzire permanente. Cu ce o vom întări? Cu ce o vom încălzi? Cumva prin atingerea de rănile lui Hristos?

Cum se poate întâmpla aceasta? Doar noi nu putem pune degetele în aceste răni. Dar putem să le pipăim prin credinţă, prin duh, prin dragoste fierbinte faţă de Hristos. Putem să ne aplecăm cu gândul la aceste răni, să ne concentrăm asupra lor gândurile sufletului nostru, să ne îndreptăm duhul spre contemplarea lor. Şi cu această contemplare, cu această pipăire duhovniceasca vom întări credinţa.

Să privim dar la mâinile lui Hristos, să privim cu frică şi cu cutremur la mâinile Domnului însângerate, sfâşiate de cuie! Acestea sunt acele mâini care, cu atingerea lor, vindecau pe cei orbi. Acestea sunt mâinile care îi ridicau din patul suferinţei pe cei slăbănogiţi, degetele care au fost puse în urechile celui surd şi gângav şi l-au vindecat.

Acestea sunt aceleaşi mâini care s-au atins de sicriul fiului mort al văduvei din Nain – si a fugit moartea, si duhul vieţii a intrat în cel mort. Aceste maini s-au întins ca să ne primească pe noi toţi, fiii Săi risipitori! Ele s-au întins pe cruce ca să ne izbăvească de blestemul veşnic fi de moarte. Ele ţin cu puterea lor întreaga lume, întregul univers. Aceste mâini conduc viaţa întregii lumi, binecuvântează de sus tot pământul, tot universul. Şi aceste mâini sunt pironite de cuie, aceste mâini sunt însângerate!

Cum să nu privim cu frică şi cu cutremur la ele, gândindu-ne la cea mai mare fărădelege care s-a săvârşit vreodată în lume!

Să cădem, dar, la mâinile lui Hristos, să le sărutăm cu gândul!

Să privim şi la picioarele lui Hristos! Şi ele au fost pironite în cuie. Pentru ce au fost pironite? Pentru că Domnul a mers cu sfintele Sale picioare prin toată Palestina, binevestind despre Impărăţia lui Dumnezeu, chemând oamenii la pocăinţă, propovăduind lumii Sfânta Sa Evanghelie.

Această propovăduire a iscat o răutate diabolică din partea sinagogii evreieşti, fiindcă prin Dumnezeiasca Evanghelie, prin demascarea vicleniei carturarilor, a fariseilor şi a arhiereilor, Domnul le-a distrus autoritatea în ochii poporului iudeu, o autoritate falsă, nemeritată. Astfel că s-au aprins de ura cărturarii şi fariseii şi au hotărât să pironească aceste picioare, pentru ca ele stea pe loc, să nu mai meargă niciodată nicăieri. Şi au pironit aceste picioare pe Cruce.

Ce să facem noi, văzând aceste răni ale cuielor?

Nu trebuie, oare, să cădem la picioarele lui Hristos, cum a căzut femeia desfrânată, care le-a spălat cu lacrimile şi le-a şters cu părul capului ei? Nu trebuie, oare, să cădem cu frică si cu cutremur la aceste răni ale Domnului si să primim iertarea păcatelor, la fel ca acea femeie desfrânată? Ea n-a primit doar iertarea păcatelor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ea a devenit din nou fecioară. S-a auzit aşa ceva vreodată în lume? Iar aceasta este dovadă: desfrânata n-a devenit doar fecioară, ci şi soră a lui Hristos!

Dacă este aşa, dacă astfel este puterea închinării la picioarele lui Hristos, atunci cum să nu cădem noi, cei împovăraţi de păcate nu mai puţine decât cea desfrânată, la sfintele răni ale picioarelor Domnului, cum să nu le spălăm in lacrimile pocăinţei, cum să nu-I cerem din toată inima Domnului iertarea păcatelor? Doar pentru noi, pentru păcatele noastre Domnul a fost piro*nit pe Cruce!

Să ne îndreptăm privirile spre cumplitele răni de pe pieptul lui Hristos, cele de la suliţa cu care a fost străpunsă coasta Dumnezeu-Omului, din care au curs sânge şi apă – acel Sânge care a spălat păcatele întregii lumi, acel Sânge care şi astăzi ni se dă în Taina Impărtăşaniei!

Să ne apropiem de această inimă deschisă a lui Hristos! Doar ea este plină de dragoste nemăsurată, dumnezeiască, care cuprinde întreaga lume, dragoste de care au fost învredniciţi toţi păcătoşii, dragoste care acoperea şi curăţea totul!

Să ne apropiem de această rană cumplită a lui Hristos, să ne amintim cuvintele Domnului, spuse în Templul din Ierusalim în ziua înjumătăţirii sărbătorii Cinzecimii:

Dacă însetează cineva, să vină la Mine si să bea! (Ioan 7, 37).

Să ne apropiem dar şi să bem Sângele lui Hristos, să ne umplem de dragostea care se revarsă la nesfârşit din inima Lui! Iată ce înseamnă să pipăi duhovniceşte rănile lui Hristos. Doar acela le pipăie cu adevărat, care, asemenea Apostolului Pavel, poate spune:

[cristiboss56]

Viaţa mea este Hristos.

Au existat o mulţime de sfinţi care au putut spune aceste cuvinte. Acest lucru îl puteau spune Cuviosul Serafim de Sarov, Sfântul Dimitrie al Rostovului, Sfântul Pitirim al Tambovului. Toţi au trăit numai cu Domnul Iisus Hristos, toţi au putut spune: Viaţa mea este Hristos.

Să ne adresăm dar oamenilor în mijlocul cărora trăim şi să-i întrebăm pe fiecare:

„Cu ce trăieşti?”

Dacă îl vom întreba pe un învăţat, el va răspunde:

„Eu traiesc cu ştiinţa”.

Şi noi cu tulburare îi vom răspunde:

„Doar cu atât? Pentru tine este importantă doar cunoaşterea naturii? Domnul Iisus Hristos pentru tine nu reprezintă nimic? De rănile lui Hristos nu-ţi aminteşti niciodată?”

El va spune:

„Sunt prea ocupat ca să ma gândesc la aceasta”.

Să ne adresăm oamenilor politici şi să-i întrebăm:

„Cu ce trăiţi voi?”

Ei vor spune:

„Noi trăim pentru a transforma, pentru a perfecţiona viaţa omenească, pentru a face reforme care îi vor face pe oameni mai fericiţi”.

Iar noi vom spune:

„Da, este o sarcină demnă, dar oare nu ştiţi că Domnul Iisus Hristos, cu mult timp înaintea voastră, a rezolvat această sarcină în aşa fel cum nimeni dintre voi nu poate s-o facă? El a arătat singura cale pe care, dacă vom merge, viaţa noastră va fi plină de lumină”.

Ei cu siguranţă nu vor fi de acord cu noi, ci vor continua să se ocupe cu propriile lor activităţi.

Să ne adresăm oamenilor simpli şi să-i întrebăm:

„In ce constă viaţa voas*tră?”

Ei ne vor spune:

„Viaţa noastră constă în grija de familie, de pâinea cea de toate zilele, de îmbrăcăminte”.

Iar noi îi vom întreba:

„Oare n-aţi auzit niciodată că nu doar cu pâinea cea de toate zilele va fi viu omul, că Dumnezeu cunoaşte toate necesităţile tale, că dacă Ii vei sluji Lui cu toată inima nu va trebui să te îngrijeşti de ziua de mâine?”

Să ne îndreptăm spre cartierele întunecate, sumbre ale oraşelor şi să-i intrebăm pe cei ce locuiesc acolo:

„Cu ce trăiţi?”

Unul ne va răspunde:

„Viata mea consta in bautura şi in tutun”.

Altul va spune:

„Viaţa mea constă în ho*ţie şi în ucidere”.

Doamne, cât mai curând să ne întoarcem de la întuneric, să plecăm din acel întuneric în care trăiesc oamenii nefericiţi! Cât de puţini sunt cei care in aceste zile sfinte ale Săptămânii Patimilor, sau măcar în ziua Vinerii Mari, au respectat postul, gândind că în această zi Domnul a fost pironit pe Cruce!

Cât de puţini sunt cei care îşi amintesc de Hristos, cât de mulţi sunt cei despre care s-a spus de către Apostolul Pavel un cuvânt cumplit, cutremură*tor:

Dacă cineva încalcă legea lui Moise şi fără mila este ucis pe cuvântul a doi sau trei martori, cu cât mai aspră credeţi voi că va fi pedeapsa meritată de cel ce L-a calcat in picioare pe Fiul lui Dumnezeu si I-a nesocotit sangele testamentului prin care s-a sfinţit, şi a batjocorit Duhul harului? (Evrei 10, 28-29)

O, Doamne! Cât de mulţi, sunt cei din popor care L-au calcat in picioare, care au nesocotit Sângele lui Hristos şi chiar l-au batjocorit!

Va auzi oare cineva dintre noi, în ziua înfricoşătoarei Judecăţi, aceasta condamnare a lui Pavel? Oare va muri cineva dintre noi cu moarte veşnica pentru că L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a gândit la ranile lui Hristos, nu s-a închinat lor, nu le-a pipăit cu credinţa lui?

Să nu fie!

Să ne îndreptăm cu toată inima spre rănile lui Hristos, să primim din acest izvor veşnic al dragostei, dragostea sfântă!

Să pătrundă şi în inimile noastre şuvoiul dragostei Dumnezeieşti din inima lui Hristos!

Şi va fi cu noi ceea ce spune Solomon în Pildele sale:

Ii iubesc pe cei ce Ma iubesc.

El ii iubeşte pe toti care Il caută, le dă harul Său tuturor celor care îşi amintesc de rănile Lui şi le sărută duhovniceşte.

Cu noi va fi Insuşi Domnul Iisus Hristos, precum a spus:

Cel ce Mă iubeşte pe Mine iubit va fi de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui (Ioan 14,21).

Orice om, care-L va iubi pe Hristos, va fi iubit de Dumnezeu, i Se va arăta Hristos Insuşi, precum S-a arătat multor sfinţi, aleşilor Săi.

El Se va arăta celui care cu dragoste fierbinte sărută rănile Lui, care … va exclama împreună cu Apostolul Toma:

Domnul Meu şi Dumnezeul meu!“.

Extras din Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009

[CristianR]

Când predica, părintele Galeriu te conducea întâi, în duh, la locul și la timpul în care Mântuitorul a petrecut printre noi. Deveneai unul dintre cei care Îl înconjurau pe Hristos, sorbindu-i cu sete cuvintele:

Te așază întâi în starea potrivită a inimii, ca să poți înțelege:

Vrednicilor de iubire, cu inimile curate pe care le aveţi şi, în rugăciune şi în stare de veghe pururea, să primim luminaţi, învăţaţi de Duhul Sfânt şi întăriţi, cuvântul adevărului Lui.

După care începe „povestea”, o incursiune în evenimentele de la fața locului, cu identificarea timpului și a spațiului în care se petreceau:

Iisus fusese în Iudeea. Se întâlnise noaptea cu Nicodim, mai-mare între farisei, şi i-a descoperit lui naşterea din nou – naşterea din apă şi din Duh, cum îi spusese: “De nu se va naşte cineva de sus (...) de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh (Sfânt), nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3,5). Şi acolo mărturisise, iarăşi, că “Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (nouă), ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

După acestea urmează o descriere a Samariei, a periferiei Iudeii în context istoric.
Apropierea de Hristos se face treptat. Ajungem la fântâna lui Iacov:

Acolo, la acea fântână, în acel loc unde se descoperise patriarhului poarta cerului, acum vorbeşte Cel care S-a coborât din cer, Care îi spusese lui Nicodim, cu o zi mai înainte: “nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3, 13).

și descoperă tâlc adânc în cuvintele Lui:

Iar acum, altă mărturie: Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul, cere şi primeşte, însetat de cale – însetat de noi (ca pe cruce: “Mi-e sete”): “Dă-Mi să beau” – ca să-ţi descopăr taină a tainelor, cum vom vedea şi cum am auzit.

Apoi - că tot se discută pe alte topice despre libertatea pe care creștinul n-ar avea-o:

Mulţi vorbesc, setoşi, de libertate. Dar sub legile lumii acesteia nu eşti liber. Voi toţi, care vorbiţi de libertate şi o vreţi, care-i adevărata libertate? – Numai aceea a vieţii care a biruit moartea, pe care Mântuitorul o făgăduia atunci: “Apa aceasta pe care i-o voi da Eu se va preface în izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică” – spre viaţa care a biruit ultima robie, a morţii.
Atunci, înţelegem că apa aceea despre care vorbeşte Mântuitorul, pe care o împărtăşeşte El, e apa harului dumnezeiesc, iubiţilor, pe care i-a dat-o întâi femeii, şi apoi pe noi toţi ne-a învăţat. Cu gustul cunoşti apa sensibilă, te ridici apoi la judecata minţii – cele două lumini şi cele două vederi pe care le avem: ochiul trupesc şi ochiul minţii. Apoi îi vorbeşte de apa vieţii de veci – lumina vieţii de veci, lumina divină, adevărul divin, darul dumnezeiesc. Dar cu o zi înainte îi vorbise lui Nicodim despre “naşterea din apă şi din Duh”.

Am dat doar câteva fraze din acest minunat cuvânt al părintelui, care are în el puterea de a schimba gândiri, mentalități, vieți.
Puteți asculta predica aici.
De asemenea, pun și fișierul text în ataș.

[cristiboss56]

Sfantul Nicolae Velimirovici in predica la Duminica Samarinencei:


“Atunci el S-a simtit în aceasta lume, “în pamânt pustiu si neumblat si fara de apa“ (Psalm 62:3), si a strigat catre Dumnezeu ca spre singurul Izvor de bautura nemuritoare, dupa care tânjeste sufletul care are judecata si s-a trezit. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?”.

Nu este nevoie sa dovedim ca hrana cea trupeasca nu poate astâmpara sufletul omului, nici ca bautura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar pâna si tot acest duh al vietii, care straluceste prin toate lucrurile facute, dându-le viata si armonie, este întru neputinta de a hrani si înviora sufletul.

Trupul primeste hrana în chip nemijlocit, care este în esenta de acelasi fel cu trupul. Trupul este din tarâna, si hrana pentru trup este tot din tarâna. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se afla cele ce sunt asemenea lui.

Dar sufletul se afla în suferinta; el este îngretosat si se împotriveste ca sa primeasca hrana în chip mijlocit, si aceasta hrana este diferita de suflet. De aceea, sufletul se simte în aceasta lume ca într-o tara straina, printre straini”.

Tocmai pentru că,oamenii s-au amestecat cu lumea şi cu faptele lumii acesteia şi-n loc să ducă biserica în lume – “Cu pace să ieşim” – în loc să ducă ei duhul păcii pe care îl primim de la Hristos în Liturghie, să-l ducă-n lume, au adus lumea în biserică. Şi în acest fel ne-am încălzit aşa de binişor cu toată spurcăciunea lumii, încât neavând învăţători care să ne spună că nu aceasta este vieţuirea pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu, am luat de bună şi am considerat că ăsta este creştinismul, dar creştinismul este ceva mult mai adânc, mai răscolitor. Aşa că dacă oamenii au ajuns să nu mai caute pe Duhul Sfânt, este pentru că socotesc că ceea ce au ei este suficient, şi că ce fac ei este chiar creştinismul şi viaţa bisericească. Dar se înşeală amarnic. Pentru că ‘sunt mulţi aşa’, da, sunt mulţi aşa, dar Ioan Gură de Aur atunci când a fost întrebat: “Dar ce noi nu ne vom mântui? Numai călugării cei din munţi?”. Şi Ioan Gură de Aur cu multă ironie duhovnicească le spune: “Dar cine-a zis că toţi se vor mântui?“.

Aşa şi noi, să nu cădem în ispita autosuficienţei, că ceea ce facem noi este ceea ce trebuie chiar dintru început, (ispita) să lăsăm la o parte sfinţii, să lăsăm la o parte Evanghelia şi să nu cădem în ispita de a spune: ‘Aceasta a fost cândva, astăzi nu se poate, sunt alte vremuri. Atmosfera culturală ne impune un alt fel de trai şi de a vedea lucrurile şi credem că şi Biserica este timpul să se adapteze şi să nu mai fie aşa de închistată‘. Aşa că din cauza ispitei acesteia prosteşti, oamenii ajung să nu mai caute pe Duhul Sfânt şi ajung să-şi irosească viata. Se ostenesc, se scoală dimineaţa, merg la biserică, măcar singura osteneală pe care o fac, dar o fac degeaba pentru că nu ştiu de ce o fac.

Aşa că să ne întoarcem, să lepădăm prostiile astea de la noi şi să primim Evanghelia şi sfinţii chiar dacă noi vedem că nu facem ceea ce citim, vedem că ne mustră ceea ce citim, şi chiar dacă nu vrem să începem a face, dar măcar să nu spunem: “Astea-s prostii din patericuri, poveşti, aşa ceva nu se poate face”. Dar să spunem: “Eu nu pot face, dar fericiţi cei care au făcut. Rugaţi-vă pentru mine, sfinţilor Macarie, Arsenie, care puteaţi să staţi în stările astea. Eu nu pot”. Dar cinsteşte pe Sfinţii lui Dumnezeu. Nu da cu piciorul, aşa încât ajungi pe la facultate şi sunt profesori care spun că patericurile astea-s invenţii. ‘Cum se poate face aşa? Ce-s cu proştii ăia că or stat în Lavra la Pecerska şi s-or închis aşa? Oare Dumnezeu vrea aşa ceva?’. Bine, tu nu poţi face asta, dar nu huli. Şi zic, este un bun început că “duhul umilit şi smerit Dumnezeu nu-l va urgisi”. Nu zic acuma ca toţi să ne apucăm să facem, bine ar fi, dar totuşi Dumnezeu nu ne-a cerut să stăm pe stâlpi. E adevărat că nu ne-a cerut să stăm pe stâlp, e adevărat că nu ne-a cerut să stăm zece ceasuri în picioare. Toate astea sunt adevărate şi nimeni nu ne cere şi nici până astăzi nu le cere. Omul le-a făcut de bună voie, dar să nu-l hulesc pe cel care le-a făcut. Când am văzut că Dumnezeu a binevoit în el, îi văd moaştele, mă închin la ele, să nu hulesc Duhul Sfânt, chiar dacă eu nu voiesc să fac (urmez) asta.

Şi este un bun început şi socotesc că Dumnezeu va căuta la inima smerită. Asta-i viaţa. Şi Dumnezeu dă Duhul Sfânt, Cel pe care nu-l caută creştinii noştri, pentru o astfel de atitudine decentă măcar, cuvioasă. Pentru că este moştenirea Bisericii la care tu mergi, moştenire de mii de ani şi dacă tu aşa de uşor o calci în picioare, de ce mai mergi la biserica asta? Dacă socoteşti că ea 2000 de ani a greşit, de ce mai mergi la ea?”.

[tabitha]

În prealabil postat de CristianR

Când predica, părintele Galeriu te conducea întâi, în duh, la locul și la timpul în care Mântuitorul a petrecut printre noi. Deveneai unul dintre cei care Îl înconjurau pe Hristos, sorbindu-i cu sete cuvintele:
[...]
Am dat doar câteva fraze din acest minunat cuvânt al părintelui, care are în el puterea de a schimba gândiri, mentalități, vieți.
Puteți asculta predica aici.
De asemenea, pun și fișierul text în ataș.

Multumim pentru predică, Cristian. Sper să îmi fac timp azi să o citesc integral.

Una din pildele mele preferate - după cea a celui căzut între tâlhari - și în care mă recunosc.

Să ne străduim să-i călcăm și noi pe urme lui Fotini, femeia samarineancă de la Fântâna lui Iacov, care din eretică (așa erau văzuți samarinenii de către iudei) s-a sfințit în creștinism și este considerată întocmai cu Apostolii.

PS: Am aflat că cei 5 bărbați ai femeii sunt o trimitere la cele 5 cărți ale Pentateuhului - singurele recunoscute de către samarineni.

[cristiboss56]

Nu voi predica mult astăzi din cauza neputințelor mele, mă voi strădui numai să vă explic condacul sărbătorii de astăzi, atât de bogat în înțelesuri. Ascultați, ascultați cu mare atenție condacul acesta (corul cântă): "Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră".
Ce înseamnă: Plinind rânduiala cea pentru noi?
Iată la ce se referă lucrul acesta: Când Domnul Iisus Hristos, prin toate lucrările vieții Sale pământești și prin moartea Sa pe cruce, a împlinit ceea ce ne-a fost rânduit de Dumnezeu în Sfatul veșnic, când a unit cele de pe pământ cu cele cerești, când a unit oamenii de pe pământ cu îngerii din ceruri.
El ne-a unit cu îngerii Săi. Ne-a dat posibilitatea de a fi părtași vieții cerești. Și au fost o mulțime de oameni care au devenit încă de pe pământ îngeri în trup. Știți bine că marele Ioan Botezătorul în Sfânta Scriptură este numit înger. Au fost o mulțime de oameni pentru care viața de acum nu prezenta niciun interes, care și-au curățit inimile, care s-au înălțat atât de mult și s-au desăvârșit, încât au devenit prin duhul lor asemenea îngerilor, au devenit îngeri în trup.
Oare nu așa au fost toți cuvioșii? Oare Maria Egipteanca nu a fost un înger în trup? Oare nu așa au fost mulțimea părinților, cei mai mari pustnici, precum Antonie cel Mare, Eftimie cel Mare, Sava cel Sfințit, precum cel mai mare cuvios al nostru, Serafim de Sarov, cuvioșii noștri Antonie și Teodosie de la Pecerska? Ei au devenit cu toții îngeri în trup. Desigur, încă de pe pământ erau uniți cu cele cerești. Au vorbit cu îngerii și Maica Domnului li s-a arătat lor.
Și mulți, mulți au fost aceia pe care Domnul nostru Iisus Hristos i-a unit cu cele cerești, cu toate puterile cerești.
"Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră."
Domnul nostru Iisus Hristos Se înalță în mare slavă de pe Muntele Măslinilor, iar ucenicii Săi, așa cum ați auzit în citirea Apostolului și a Evangheliei de astăzi, despărțindu-se de El, nu și-au pierdut speranța. Nu numai că nu s-au întristat, dar au plecat acasă cu bucurie, cu mare veselie.
De aceea, cum să înțelegem noi aceasta: cum au putut ei să se veselească și să se bucure, dacă s-au despărțit de Hristos? Acest lucru a fost posibil pentru că Domnul le-a spus că va trimite un alt Mângâietor, pe Duhul Sfânt, care le va aminti tot ce le-a spus El și va fi cu ei pentru totdeauna.
Și se spune în condac: "de unde nicicum nu Te-ai despărţit, ci rămânând nedepărtat". Acest lucru înseamnă că, înălțându-Se, El nu ne-a lăsat, ci rămâne cu noi mereu, neîncetat.
Trebuie să ne amintim cuvintele Însuși Domnului Iisus și niciodată să nu le uităm: "cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi vom veni la el şi vom face locaş la el".
Vedeți, aceasta este promisiunea lui Hristos: El spune că la toți cei care Îl iubesc și Îi împlinesc poruncile Lui, El va veni cu Tatăl Său și Își vor face sălaș în ei, vor veni in inima lor și vor locui în ea, ca într-un templu al Duhului Sfânt.
"Strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră."
Cine Îl va iubi pe Hristos cu toată inima sa, cine va trăi după Cuvântul Său, împlinind toate poruncile Lui, acela va fi în comuniune continuă cu El, va fi sub ocrotirea Sa veșnică, va fi întotdeauna protejat de Însuși Hristos și de îngerii lui Dumnezeu; pe acela nu îl va atinge niciun rău, pentru că Hristos va fi cu el neîncetat.
Dar gândiți-vă: dar oare și marii sfinți nu au avut parte de prigoane, oare nu au fost atâția cei care s-au ridicat împotriva lor, oare nu au fost atâtea mii de mucenici ai lui Hristos?
Aduceți-vă aminte cum marele cuvios Serafim de Sarov a fost bătut până la moarte de către tâlhari. Și ce, a fost aceasta în defavoarea Sfântului Serafim? A fost în detrimentul Bisericii lui Hristos? Nu, a fost cel mai mare beneficiu al nostru pe care l-am primit prin Cuviosul Serafim, căci atunci când însăși Fecioara Maria i s-a arătat și i-a vindecat fractura de craniu și coastele rupte, iar tâlharii au fost trimiși la judecată, Cuviosul Serafim, aflând despre aceasta, se ruga cu lacrimi pentru ei: "Nicum, nicicum nu vreau să fie judecați! Dacă vor fi condamnați, voi pleca din pustia Sarovului".
Vedeți cum acest act de sfințenie ar trebui să servească ca învățătură! Ce exemplu mare am primit, un mare exemplu care ne arată cum să ne purtăm cu cei care ne provoacă suferințe!
Dar cu sfinții mucenici cum se împlinesc cuvintele cântării "Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră"?
Da, s-au ridicat asupra lor, s-au ridicat împărați, s-au ridicat conducători, i-au supus la chinuri de mare cruzime. Dar cuvintele lui Hristos s-au adeverit și, pe când erau torturați, Hristos însuși era cu ei, ușoarându-le chinurile îndurate.
Foarte adesea, ei nu ardeau în cuptoarele acelea groaznice a căror flacără îi dogorea chiar pe chinjuitori. De ce? Pentru că Hristos era cu ei, nimeni nu a fost părăsit. El i-a trimis pe îngerii Săi și El Însuți a mers în teminiță, la mucenicii chinuiți până la moarte, și i-a vindecat, iar în ziua următoare călăii i-au văzut vindecați. Vedeți voi, și cuvântul acesta s-a adeverit.
Credeți că tot cel ce Îl iubește pe Hristos și îndeplinește Cuvântul Său va fi iubit de Tatăl și El va veni și va locui împreună cu el. Iubiți-L, așadar, pe Hristos, mergeți după El, împliniți poruncile Lui!
Iar acum ascultați condacul praznicului pe care tocmai l-am explicat și sper să-l înțelegeți mult mai profund decât îl înțelegeați înainte. (Cântă corul.)
"Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră".
Țineți minte, țineți minte acest condac. Amintiți-vă, amintiți-vă mereu această mare zi a Înălțării la cer a Domnului Iisus.
Să ne îndreptăm inimele către El, pentru ca și pe noi să ne înalțe după El la cer.
Amin.
(14 mai 1953)

[cristiboss56]

http://www.crestinortodox.ro/predici...dici-ortodoxe/

[cristiboss56]

Predică a Părintelui prof. dr. Mircea Păcurariu la sărbătoarea Sf. Proroc Ilie Tesviteanul:



Iubiţi credincioşi,



Profeţii sau proorocii Vechiului Testament au fost cei mai de seama trimişi ai lui Dumnezeu şi învăţători ai poporului biblic, care au păstrat şi au apărat credinţa într-un singur Dumnezeu, pregătind astfel calea pentru Testamentul cel Nou, adică pentru Iisus Hristos. Deci ei au avut două misiuni: pe de o parte, erau aceia prin care Dumnezeu îşi împărtăşea voinţa Sa, iar pe de altă parte, ei predicau poporului israelitean întoarcerea la calea cea adevărată şi vesteau venirea lui Mesia. Predica lor era însoţită de multe ori şi de minuni.

Toţi profeţii au fost chemaţi la misiune direct de Dumnezeu. Ei făceau parte din diferite seminţii ale lui Israel şi din diferite pături sociale. Sfânta Scriptură vorbeşte de un număr destul de mare de profeţi. Şirul lor începe cu Moise şi se sfârşeşte cu Sfântul Ioan Botezătorul. De obicei, ei se împart în două grupe. Din prima fac parte profeţii care şi-au scris cuvântările către popor, fiind numiţi şi profeţi noi. Aceştia sunt în număr de 16, şi anume: 4 profeţi mari: Isaia, Ieremia, Iezechiel şi Daniel, şi 12 profeţi mici: Osea, Ioil, Amos, Avdia, Iona, Miheia, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia şi Maleahi. Din a doua grupă fac parte profeţii care nu şi-au scris cuvântările, ei fiind, numiţi şi profeţi vechi. Între ei se numără: Samuil, ultimul judecător, Gad, Natan (în vremea lui David), Ahia din Şilo (în vremea lui Solomon), Ilie cu ucenicul său Elisei şi mulţi alţii.

Între aceştia din urmă, la loc de cinste se numără Sf. Prooroc Ilie, originar din Tesba Galaadului. Activitatea lui profetică s-a desfăşurat în secolul IX î.Hr., în vremea domniei regelui Ahab din Samaria, fiind prezentată în două din cărţile Vechiului Testament: a treia a Regilor, cap. 17-19 şi a patra a Regilor, cap. 1-2. Regele Ahab era un om plin de fărădelegi şi de păcate, după cum era şi soţia sa Isabela. Ei au părăsit închinarea către un singur Dumnezeu, ridicând temple şi jertfelnice zeului Baal şi zeiţei Aşera. Din pricina fărădelegilor lor, proorocul Ilie le-a prevestit că Dumnezeu nu va mai da ploaie pe pământ. El s-a retras apoi într-un loc ascuns, lângă pârâul Gherit, nu departe de Iordan. Acolo îi aduceau corbii pâine şi carne în fiecare dimineaţă, iar apă bea din pârâu. Secând pârâul din pricina lipsei de ploaie, Domnul i-a poruncit să se îndrepte spre localitatea Sarepta, situată lângă oraşul Sidon din Fenicia, căci poruncise unei femei văduve să-i dea de mâncare. Dar în casa acelei femei n-a găsit decât o mână de faină şi puţin untdelemn, din care voia să facă o azimă pentru ea şi pentru fiul ei şi apoi să moară. Ilie o încurajează, spunându-i că Domnul a rânduit ca făina şi untdelemnul ei să nu se sfârşească până când va da iar ploaie pe pământ. Şi s-a întâmplat după cuvântul lui. Dar la scurtă vreme, s-a îmbolnăvit fiul acelei femei şi a murit. El a fost înviat însă de Domnul, prin rugăciunea proorocului Său Ilie.

În cel de al treilea an al acelei secete, Domnul i-a poruncit lui Ilie să se arate regelui Ahab. Făcând aceasta, proorocul i-a cerut lui Ahab să adune, pe muntele Cârmei, întreg poporul, împreună cu cei 450 de¡ profeţi ai zeului Baal şi cu cei 400 de profeţi ai zeiţei Aşera. După ce s-au adunat acolo, a cerut să i se dea doi viţei, unul pentru preoţii păgâni, iar altul pentru sine, ca să-i pregătească pentru jertfa, dar să nu pună foc pe ea, ei fiecare să cheme şi să roage pe Dumnezeul lor să le aprindă jertfa. Preoţii lui Baal au făcut după cuvântul lui Ilie, rugându-se îndelung zeilor lor, dar rugăciunea lor a rămas zadarnică. Înspre seară Ilie a luat 12 pietre din care-a făcut un jertfelnic, pe care a pus lemne, iar deasupra, viţelul cel tăiat. Apoi a rostit o rugăciune scurtă către Dumnezeu; şi a căzut foc de la Domnul, care a mistuit întreaga jertfă. Poporul, cunoscând acum care este adevăratul Dumnezeu, a ucis pe toţi preoţii lui Baal şi, îndată după aceasta, Domnul a trimis ploaie pe pământ.

Din pricina uciderii preoţilor lui Baal, regele Ahab şi soţia sa au prins şi mai multă ură împotriva lui Ilie, voind să-l ucidă. De aceea, el s-a retras în muntele Horeb, unde a locuit într-o peşteră. De acolo, Domnul l-a trimis să ungă prooroc, în locul său, pe Elisei. Apoi l-a trimis să-l mustre pe Ahab pentru că rânduise, prin soţia sa, uciderea unui locuitor cu numele Nabot, ca să-i răpească şi să-i stăpânească o vie. Proorocul i-a prezis că pentru această fărădelege vor fi ucişi atât el, cât şi soţia sa, lucru care s-a şi întâmplat, curând.

La scurt timp după săvârşirea acestor fapte minunate, trecând împreună cu ucenicul său Elisei Iordanul, - pe care l-a despărţit în chip minunat în două cu mantia lui -, s-a îndreptat spre pustie. Dar "iată că pe neaşteptate un car cu cai de foc a trecut printre ei şi Ilie s-a suit la cer într-un vârtej de vânt' (IV Regi 2, 11) . În timp ce era ridicat spre cer, i-a căzut mantia, care i-a rămas lui Elisei, despărţind şi acesta cu ajutorul ei apele Iordanului. Elisei a continuat apoi lucrarea profetică a lui Ilie, fiind socotit de toţi un urmaş al său.

Iubiţi credincioşi,

Sfântul Ilie a fost unul dintre cei mai mari prooroci ai Vechiului Testament. Vrednicia lui s-a arătat în curajul cu care a mustrat fărădelegile regelui Ahab şi ale soţiei sale, în faptele minunate pe care le-a săvârşit, în lupta pe care a dus-o împotriva cultului idolesc şi a preoţilor lui Baal şi Aşerei, prin jertfa adusă pe muntele Cârmei, în urma căreia a reaşezat cultul Dumnezeului celui adevărat al lui Israel. In Noul Testament se spune că la Schimbarea la Faţă Ilie s-a arătat împreună cu Moise, vorbind cu Mântuitorul (Matei 17, 3).

Din aceste motive, Biserica creştină îl prăznuieşte în fiecare an la 20 iulie. Poporul nostru dreptcredincios l-a cinstit întotdeauna: prin slujbe, prin pictarea chipului său în biserici şi pe icoane, prin numele său care este dat la botez unora dintre noi. Să-l rugăm şi noi în această zi a prăznuirii lui, zicând: "O, prealuminate şi preamărite proorocule al lui Dumnezeu Ilie, cel ce trimiţi pe pământ ploile şi seceta, belşugul şi lipsa, ascultă această rugăciune, pe care cu evlavie o aducem, şi, prin mijlocirea ta cea fierbinte către Domnul Dumnezeu, apără-ne de secetă, de foamete şi de bolile cele aducătoare de moarte, şi dăruieşte nouă bună întocmirea văzduhului şi toată îmbelşugarea pământului, întărindu-ne în dreapta credinţă şi viaţă curată, casă ne învrednicim de fericirea raiului" (Condacul '13 din Acatistul său). ÂťAmin.