Vi se par normale intrebarile astea?

[Yasmina]

În prealabil postat de CristianR

La origine, evident că acesta era motivul. Acum, însă, cei mai mulți nu ne împărtășim la fiecare liturghie, mulțumindu-ne doar cu anafura care se dă la sfârșit și care se ia tot pe nemâncate. Iar dacă am mâncat, totuși, ne mai rămâne miruitul. Și dacă nu rămânem până la sfârșitul slujbei, ne mulțumim cu rugăciunea comună și cu predica... Și tot așa...
Binecuvântările Liturghiei sunt multe (vițelul este mare), însă noi nu vrem să ne hrănim bine, ci doar să gustăm.

Cand nu ne impartasim,putem lua anafura si acasa pe nemancate apoi dupa rugaciunile de dimineata putem manca(sunt destui care nu pot sta nemancati de cu seara pana la pranz).

[CristianR]

În prealabil postat de Yasmina

Cand nu ne impartasim,putem lua anafura si acasa pe nemancate apoi dupa rugaciunile de dimineata putem manca(sunt destui care nu pot sta nemancati de cu seara pana la pranz).

Sigur, așa se practică. Am vrut să arăt, însă, care cred că sunt motivele pentru care nu mănâncă înainte de liturghie cei care așa fac. Și mai cred că sunt semnele unei slăbiri a credinței, a dorinței de a participa la viața Bisericii, pe care le constat în primul rând la mine însumi.

În prealabil postat de CristianR

Sigur, așa se practică. Am vrut să arăt, însă, care cred că sunt motivele pentru care nu mănâncă înainte de liturghie cei care așa fac. Și mai cred că sunt semnele unei slăbiri a credinței, a dorinței de a participa la viața Bisericii, pe care le constat în primul rând la mine însumi.

Explicațiile sunt binevenite.
Poate ar trebui să nu fii chiar așa de critic cu privire la tine însuți. Până la urmă participarea la viața Bisericii nu se poate opri la niște aspecte formale.

Mi se pare că ispitele lovesc din tote părțile. Poți să nu mănânci, ba chiar să te împărtășești des, dar să te enervezi, să judeci, să te lauzi etc. Sau nu te împărtășești mereu, bei chiar cafeaua de dimineață, dar ești mai atent la slujbă, participi mai bine la rugăciune, ții minte predica și chiar pui în practică ce auzi. Ideal e să le facem pe toate. Eu am constatat că e greu... se întâmplă uneori, dar nu e chiar în controlul nostru. Noi încercăm, dar sunt perioade destul de scurte când le facem pe toate ca la carte și suntem și mai linișțiți, împăcați, iubitori etc. Cine e oare mereu așa?

Ba chiar și sfinții, fiecare avea cumva harisma lui, unul era mai blând, unul mai aspru... De ce să ne poticnim într-un program rigid? Cădem, ne ridicăm, mergem înainte. Și Domnul se milostivește de noi când și cum consideră El.

[CristianR]

În prealabil postat de Annyta

Explicațiile sunt binevenite.
Poate ar trebui să nu fii chiar așa de critic cu privire la tine însuți. Până la urmă participarea la viața Bisericii nu se poate opri la niște aspecte formale.

Mi se pare că ispitele lovesc din tote părțile. Poți să nu mănânci, ba chiar să te împărtășești des, dar să te enervezi, să judeci, să te lauzi etc. Sau nu te împărtășești mereu, bei chiar cafeaua de dimineață, dar ești mai atent la slujbă, participi mai bine la rugăciune, ții minte predica și chiar pui în practică ce auzi. Ideal e să le facem pe toate. Eu am constatat că e greu... se întâmplă uneori, dar nu e chiar în controlul nostru. Noi încercăm, dar sunt perioade destul de scurte când le facem pe toate ca la carte și suntem și mai linișțiți, împăcați, iubitori etc. Cine e oare mereu așa?

Ba chiar și sfinții, fiecare avea cumva harisma lui, unul era mai blând, unul mai aspru... De ce să ne poticnim într-un program rigid? Cădem, ne ridicăm, mergem înainte. Și Domnul se milostivește de noi când și cum consideră El.

Cu totul de acord că nu trebuie să ne oprim la aspectele formale. Sau, mai bine zis, să nu le facem formal, adică fără participarea noastră integrală, cu minte, suflet și trup. Și iarăși bine zici că este ideal să le facem pe toate, pentru că sunt legate între ele. Și nu poți deveni mai bun doar prin efortul propriu, ci acesta trebuie să se întâlnească cu harul pe care ni-l dă Dumnezeu în Biserică.
Or, tocmai aici simt că stau prost, că mă duc la întâlnirea cu Hristos, refuzând de fiecare dată invitația Sa la masă pe motiv că nu m-am pregătit. Ce m-a ținut să nu mă pregătesc? Lenea, nepăsarea, grijile vieții...
De fiecare dată suntem chemați să înviem cu El, dar Îl refuzăm politicoși. Ne-am obișnuit cu moartea și opunem rezistență la înviere.
Celelalte pe care le-ai pomenit - rugăciunea, punerea în practică a predicii - sunt, și ele, dumnezeiești, fără îndoială. Dar întotdeauna suntem chemați la mai mult, să urcăm mai sus, pentru că tot Părinții spun că în viața duhovnicească nu poți decât să înaintezi sau să cazi; nu există stare pe loc.
În privința programului rigid... Da, rigid este, și el, un cuvânt caracteristic mortului. Să nu fie rigid, dar să fie program sau rânduială, pentru că fără ea, foarte ușor ne pierdem reperele și rătăcim.

În prealabil postat de CristianR

Cu totul de acord că nu trebuie să ne oprim la aspectele formale. Sau, mai bine zis, să nu le facem formal, adică fără participarea noastră integrală, cu minte, suflet și trup. Și iarăși bine zici că este ideal să le facem pe toate, pentru că sunt legate între ele. Și nu poți deveni mai bun doar prin efortul propriu, ci acesta trebuie să se întâlnească cu harul pe care ni-l dă Dumnezeu în Biserică.
Or, tocmai aici simt că stau prost, că mă duc la întâlnirea cu Hristos, refuzând de fiecare dată invitația Sa la masă pe motiv că nu m-am pregătit. Ce m-a ținut să nu mă pregătesc? Lenea, nepăsarea, grijile vieții...
De fiecare dată suntem chemați să înviem cu El, dar Îl refuzăm politicoși. Ne-am obișnuit cu moartea și opunem rezistență la înviere.
Celelalte pe care le-ai pomenit - rugăciunea, punerea în practică a predicii - sunt, și ele, dumnezeiești, fără îndoială. Dar întotdeauna suntem chemați la mai mult, să urcăm mai sus, pentru că tot Părinții spun că în viața duhovnicească nu poți decât să înaintezi sau să cazi; nu există stare pe loc.
În privința programului rigid... Da, rigid este, și el, un cuvânt caracteristic mortului. Să nu fie rigid, dar să fie program sau rânduială, pentru că fără ea, foarte ușor ne pierdem reperele și rătăcim.

Până la urmă ai găsit un duhovnic cam cum ți-ai dori?

Mă gândesc la Sfântul Antonie, care a zis, pare-mi-se, că o coardă prea încordată se rupe, cu referire la faptul că uneori era nevoie să îi detensionze pe ucenicii săi.

Eu nu zic sub nicio formă să nu ne informăm și să încercăm să trăim ortodoxia din cărți... sau și din cărți... Dar unul din rolurile duhovnicului ar fi acela de a ne îndruma pe drumul acestei vieți duhovnicești: cam ce să facem, când să ne împărtășim, cum să ne pregătim pentru asta... Dacă nu reușim să ascultăm, atunci e problema cea mare, dar mergem înapoi la spovedit și vedem ce ne zice... Dar dacă ne punem praguri de unii singuri și deznădăjduim apoi că nu le trecem, este de folos?

Cu rânduiala sunt de acord. Și trebuie o mare pricepere să ne facem un program bun pe care să îl urmăm, că putem întâmpina tot felul de presiuni din multe părți...

[CristianR]

Nu e vorba de un prag pe care mi l-am pus singur, ci de o chemare la care nu răspund. Duhovnicul cheamă, îndeamnă la o împărtășire mai deasă, dar cu pregătire (post și spovedanie).
P.S. Totuși, nu deznădăjduiesc.

În prealabil postat de CristianR

Or, tocmai aici simt că stau prost, că mă duc la întâlnirea cu Hristos, refuzând de fiecare dată invitația Sa la masă pe motiv că nu m-am pregătit. Ce m-a ținut să nu mă pregătesc? Lenea, nepăsarea, grijile vieții...
De fiecare dată suntem chemați să înviem cu El, dar Îl refuzăm politicoși. Ne-am obișnuit cu moartea și opunem rezistență la înviere.

Adică refuzăm politicos această invitație: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropi*aţi‑vă!
Și ca să întăresc cuvântul tău postez un câteva idei ale ierom. Petru Pruteanu:

”Ce îndemn călduros! Ce invitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa‑zişi „de biserică” (în comparaţie cu majoritatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămânem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpânului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fiecare Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâmplă, ne întrebăm care mai este rostul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi nimeni nu „bea”?! Pentru ce mai săvârşim atunci Liturghia în fiecare duminică sau chiar în fiecare zi?! Şi ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce în*vaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta?
[...]
Majoritatea Sfinţilor Părinţi însă, în baza tradiţiei apostolice şi a părinţilor din primele veacuri (Ignatie Teoforul, Irineu de Lyon ş.a.), a practicat şi a recomandat „oamenilor obişnuiţi” (fără o harismă specială) împărtăşirea deasă şi chiar foarte deasă – sau mai corect: sistematică, considerând Împărtăşania ca fiind „singurul remediu” împotriva patimilor, dar nu fără o nevoinţă ascetică. De aceea considerăm necesară prezentarea învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului vizavi de această problemă, făcând abstracţie de orice interpretări inovatoare scolastice, atât de mult prezente în teologia noastră. Vom argumenta prin texte liturgice şi patristice, nu prin sofisme şi raţionamente omeneşti nefondate. Să vedem aşadar ce zice Biserica!

Sfinţii Părinţi, fără excepţii, au văzut drept prim scop al Liturghiei împărtăşirea clerului şi a credincioşilor mireni cu Trupul şi Sângele Domnului. Ca dovadă, atât textul Sfintei Liturghii, cât şi Sfinţii Părinţi nu concepeau participarea la Liturghie fără împărtăşire. Această „regulă” este, de fapt, de origine apostolică şi era ţinută cu stricteţe în timpul Sfinţilor Apostoli (Fapte 2, 46) şi încă multe secole de‑a rândul după aceea. Au fost însă şi excepţii – tocmai de aceea Biserica s‑a văzut obligată să reglementeze anumite principii canonice.”

[AlinB]

În prealabil postat de ovidiu b.

Adică refuzăm politicos această invitație: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropi*aţi‑vă!
Și ca să întăresc cuvântul tău postez un câteva idei ale ierom. Petru Pruteanu:

”Ce îndemn călduros! Ce invitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa‑zişi „de biserică” (în comparaţie cu majoritatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămânem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpânului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fiecare Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâmplă, ne întrebăm care mai este rostul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi nimeni nu „bea”?! Pentru ce mai săvârşim atunci Liturghia în fiecare duminică sau chiar în fiecare zi?! Şi ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce în*vaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta?
[...]
Majoritatea Sfinţilor Părinţi însă, în baza tradiţiei apostolice şi a părinţilor din primele veacuri (Ignatie Teoforul, Irineu de Lyon ş.a.), a practicat şi a recomandat „oamenilor obişnuiţi” (fără o harismă specială) împărtăşirea deasă şi chiar foarte deasă – sau mai corect: sistematică, considerând Împărtăşania ca fiind „singurul remediu” împotriva patimilor, dar nu fără o nevoinţă ascetică. De aceea considerăm necesară prezentarea învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului vizavi de această problemă, făcând abstracţie de orice interpretări inovatoare scolastice, atât de mult prezente în teologia noastră. Vom argumenta prin texte liturgice şi patristice, nu prin sofisme şi raţionamente omeneşti nefondate. Să vedem aşadar ce zice Biserica!

Sfinţii Părinţi, fără excepţii, au văzut drept prim scop al Liturghiei împărtăşirea clerului şi a credincioşilor mireni cu Trupul şi Sângele Domnului. Ca dovadă, atât textul Sfintei Liturghii, cât şi Sfinţii Părinţi nu concepeau participarea la Liturghie fără împărtăşire. Această „regulă” este, de fapt, de origine apostolică şi era ţinută cu stricteţe în timpul Sfinţilor Apostoli (Fapte 2, 46) şi încă multe secole de‑a rândul după aceea. Au fost însă şi excepţii – tocmai de aceea Biserica s‑a văzut obligată să reglementeze anumite principii canonice.”

Mda, se pare ca se persista in ideea ca ar fi credinciosii fara doar si poate cu viata crestina curata si plini de vrednicie, dar preotul duhovnic le sta impotriva desavarsirii, nelasandu-i sa se impartaseasca mai des.

Sunt curios in biserica unde slujeste pr. Pruteanu, cati credinciosi sunt la impartasit in zilele obisnuite de duminica, fata de cati sunt prezenti in biserica.

Valabila intrebarea si pentru altii care stiu parintei care sunt promotorii "desei impartasanii", cati din biserica lor se impartasesc in fiecare duminica.

În prealabil postat de AlinB

Mda, se pare ca se persista in ideea ca ar fi credinciosii fara doar si poate cu viata crestina curata si plini de vrednicie, dar preotul duhovnic le sta impotriva desavarsirii, nelasandu-i sa se impartaseasca mai des.

Sunt curios in biserica unde slujeste pr. Pruteanu, cati credinciosi sunt la impartasit in zilele obisnuite de duminica, fata de cati sunt prezenti in biserica.

Sfinţii Părinţi, fără excepţii, au văzut drept prim scop al Liturghiei împărtăşirea clerului şi a credincioşilor mireni cu Trupul şi Sângele Domnului. Tu poți emite alte idei ”demne” de urmat. Vrednic nu este nici unul, strădania noastră să fie a ne pregăti fiecare după puteri. Nu este de vină duhovnicul că noi nu vrem mai mult...deși unii au cam înțeles greșit sau nu știu care este scopul Sfintei Liturghii.
Sunt curios cum comentezi îndemnul ”Luați mâncați...” repetând ca papagalii acest îndemn, iar mirenii refuză politicos pentru că nu sunt vrednici. Și uite așa schimbăm noi sensul Sf. Liturghii, transformând-o într-un spectacol de teatru în care preotul vorbește singur, iar mirenii sunt spectatori și nu actori.

În prealabil postat de AlinB

Valabila intrebarea si pentru altii care stiu parintei care sunt promotorii "desei impartasanii", cati din biserica lor se impartasesc in fiecare duminica.

Promotorul desei împărtășanii este chiar Sfântul Sinod:

Pastorala Sfantului Sinod la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2014
”Nu trebuie sa uitam, asadar, ca in Biserica Il avem prezent pe Hristos, Care Se Jertfeste pentru noi la fiecare Sfanta Liturghie si ne asteapta sa redevenim icoana a Sa, prin primirea Sfintei Impartasanii, prin cunoasterea si implinirea prin fapte a invataturilor Sale, pentru ca „oamenii care se impartasesc cu Trupul cel Sfant al lui Hristos si beau Sangele Lui participa si devin partasi firii dumnezeiesti, caci se unesc cu Dumnezeirea dupa ipostas, iar cele doua firi sunt unite dupa ipostas, in chip nedespartit, in Trupul lui Hristos, cu care ne impartasim”(Ibidem, p. 145.). ”