Exerciţii de gândire: probleme filosofice

[Mihailc]

Nu-mi dau seama cât de filozofică e dilema mea, dar ştiu că m-aş bucura să aflu cât mai multe păreri.

Ergo, cum credeţi voi că e mai bine să procedăm, în calitate de creştini, în împrejurări de viaţă concrete:

1. Să ne ferim de suferinţă autoamăgindu-ne cu minciuni mentale cu efect analgezic asupra sufletului.

sau

2. Acceptăm adevărul din străfundul inimii cu riscul suferinţei

Să presupunem că aţi ieşit dintr-o relaţie de prietenie cu posibilităţi de evoluţie în dragoste. Cum e mai bine pentru un credincios să gestioneze despărţirea?


1. Folosind argumentul vulpii din celebra fabulă, care s-a consolat singură pentru neputinţa de a ajunge la struguri, spunându-şi că erau oricum acri. Vânzându-ţi singur gogoşi, adică minciuni cu efect autoamăgitor cum că persoana de care te-ai despărţit nu era potrivită cu tine, aveaţi discuţii în contradictoriu pe teme etice sau teologice (oricum fără efect asupra vieţii practice imediate), că nu se încadra în toate aşteptările tale etc.

2. Acceptând adevărul şi anume faptul că aţi petrecut clipe minunate împreună, că ai simţit adierea fericirii, că aţi avut planuri frumoase, că pierzi o oportunitate uriaşă detaşându-te de persoana respectivă etc.

Aştept cu interes opiniile voastre!

[CristianR]

Sunt tentat să spun că întrebările tale sunt retorice. Practic, ne întrebi dacă preferăm să ne mințim, în loc să acceptăm un adevăr dureros.
Însă cred că orice creștin cunoaște răspunsul.

[Mihailc]

În prealabil postat de CristianR

Sunt tentat să spun că întrebările tale sunt retorice. Practic, ne întrebi dacă preferăm să ne mințim, în loc să acceptăm un adevăr dureros.
Însă cred că orice creștin cunoaște răspunsul.

Întrebările or fi retorice, însă problema pe încearcă să o lămurească nu e cât de puţin "retorică"....

[CristianR]

Punctul 2, la ambele întrebări. Suferința însoțește, adesea, adevărul. Chiar îl lămurește, uneori (în sensul folosit de Sf. Pavel, așa cum zgura se separă de aurul curat, atunci când este topit la foc).

[Mihailc]

În prealabil postat de CristianR

Punctul 2, la ambele întrebări.

Mulţumesc! Oferă-mi un argument, dacă se poate bazat mai mult pe experienţa de viaţă.....

[CristianR]

2. Acceptând adevărul şi anume faptul că aţi petrecut clipe minunate împreună, că ai simţit adierea fericirii, că aţi avut planuri frumoase, că pierzi o oportunitate uriaşă detaşându-te de persoana respectivă etc.

Între prima variantă și cea citată mai sus, diferența este că, pentru a te menaja, în prima negi importanța persoanei celuilalt și, într-un anumit fel, subiectiv, îl omori. Vrei să-l îngropi, negând că l-ai cunoscut în ceea ce are el unic, negând că ai avut o relație (fie și doar incipientă) unică (Ești ca oricare). Și mințindu-te în acest fel, retrăgându-i iubirea care-i dădea și lui, dar și ție, viață, te omori și pe tine însuți, totodată. Este, din această cauză, un păcat.

În a doua opțiune, îl menții viu în sufletul tău cu prețul durerii, dar rămâi și tu însuți viu în acest fel. Dacă sentimentele au ajuns suficient de profunde, este probabil ca din această cauză în inima ta să nu mai rămână loc pentru altcineva. Este un preț mare, însă consider că merită.

[Mihailc]

În prealabil postat de CristianR

Între prima variantă și cea citată mai sus, diferența este că, pentru a te menaja, în prima negi importanța persoanei celuilalt și, într-un anumit fel, subiectiv, îl omori. Vrei să-l îngropi, negând că l-ai cunoscut în ceea ce are el unic, negând că ai avut o relație (fie și doar incipientă) unică (Ești ca oricare). Și mințindu-te în acest fel, retrăgându-i iubirea care-i dădea și lui, dar și ție, viață, te omori și pe tine însuți, totodată. Este, din această cauză, un păcat.

În a doua opțiune, îl menții viu în sufletul tău cu prețul durerii, dar rămâi și tu însuți viu în acest fel.

Excelent! Mulţumesc încă o dată, la modul cel mai sincer!

[Yasmina]

În prealabil postat de CristianR

Între prima variantă și cea citată mai sus, diferența este că, pentru a te menaja, în prima negi importanța persoanei celuilalt și, într-un anumit fel, subiectiv, îl omori. Vrei să-l îngropi, negând că l-ai cunoscut în ceea ce are el unic, negând că ai avut o relație (fie și doar incipientă) unică (Ești ca oricare). Și mințindu-te în acest fel, retrăgându-i iubirea care-i dădea și lui, dar și ție, viață, te omori și pe tine însuți, totodată. Este, din această cauză, un păcat.

În a doua opțiune, îl menții viu în sufletul tău cu prețul durerii, dar rămâi și tu însuți viu în acest fel. Dacă sentimentele au ajuns suficient de profunde, este probabil ca din această cauză în inima ta să nu mai rămână loc pentru altcineva. Este un preț mare, însă consider că merită.

Oare?
Sentimentele pot sa ajunga profunde intr-o relatie la fel de profunda(casatorie?) dar poate ca nu atat de profunde intr-o prietenie...
Adica incerc sa spun ca nu poti ramane marcat pe viata in urma unei prietenii mai scurte sau mai lungi de genul"in inima ta nu a mai ramas loc pt altcineva".
Daca acel cineva nu ne vrea sau nu poate sta langa noi din diverse motive este momentul sa acceptam adevarul dureros si sa pornim mai departe.
Timpul este cea mai buna doctorie!

[oaie_cugetatoare]

În prealabil postat de Mihailc

1. Să ne ferim de suferinţă autoamăgindu-ne cu minciuni mentale cu efect analgezic asupra sufletului.

sau

2. Acceptăm adevărul din străfundul inimii cu riscul suferinţei

Să presupunem că aţi ieşit dintr-o relaţie de prietenie cu posibilităţi de evoluţie în dragoste. Cum e mai bine pentru un credincios să gestioneze despărţirea?


1. Folosind argumentul vulpii din celebra fabulă, care s-a consolat singură pentru neputinţa de a ajunge la struguri, spunându-şi că erau oricum acri. Vânzându-ţi singur gogoşi, adică minciuni cu efect autoamăgitor cum că persoana de care te-ai despărţit nu era potrivită cu tine, aveaţi discuţii în contradictoriu pe teme etice sau teologice (oricum fără efect asupra vieţii practice imediate), că nu se încadra în toate aşteptările tale etc.

2. Acceptând adevărul şi anume faptul că aţi petrecut clipe minunate împreună, că ai simţit adierea fericirii, că aţi avut planuri frumoase, că pierzi o oportunitate uriaşă detaşându-te de persoana respectivă etc.

Aştept cu interes opiniile voastre!

Varianta 2, pentru in cazul variantei 1, nu facem decat sa ne cream o minciuna si sa distorsionam realitatea.Iar atunci cand ne facem realitatea distorsionata si difuza, automat vom vedea si alte lucruri distorsionate si difuze deoarece ne educam creierul sa proceseze toate evenimentele din jurul nostru, care se reflecta asupra persoanei noastre in mod distorsionate.

Si fara sa bagam de seama, ne cream o realitatea falsa ( "virtuala" ) in care incepem sa evoluam.Cu alte cuvinte ne obisnuim sa traim in minciuni si chiar o sa inceapa sa ne placa acest lucru.

Rezultatul este ca o sa consideram minciuna ca pe un lucru normal si uneori chiar vital pentru a ne desfasura activitatile iar in creierul nostru o sa se inverseze valorile.

Cee ce in realitate este adevarat vom considera a fi fals, iar ceea este in realitate fals, vom considera ca fiind adevarat deoarece ne-am educat gandirea in acest sens.
Exemplu concret:vezi politicienii.

[Mihailc]

Un răspuns de bună calitate, oaie_cugetătoare, mulţumesc!

Ce-i de făcut când această travestire a minciunii în aparenţa adevărului oferă realmente confort psihic şi "linişte" morală? Cum îl scoţi pe înşelat din autopăcăleala lui convenabilă?