Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Cum de soarele răsare, cum de luna aţipeşte, cum de steaua ne veghează şi iubirea ne păzeşte...

Hristoase,
Simt că eşti aproape de mine. Şi asta cu toate că Ţi-am greşit. Toate au trecut, însă toate sunt prezente. Nu ştiu ce va urma... şi nu mai ţin minte nici măcar ce a fost. Totul e învăluit într-o ceaţă densă, însă deasupra acestei idei neştiute, Te afli Tu. Ce mai pot spune? Se pare că omul din mine nu a putut să pătrundă unele taine, însă din nou îmi aduc aminte: Cum de soarele răsare, cum de luna aţipeşte, cum de steaua ne veghează şi iubirea ne păzeşte... Eu mă bucur că trăiesc aceste clipe şi vreau din nou să-Ţi mulţumesc.
(Cătălina Dănilă, Romanul omului bolnav de toate, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, p. 144)

[Yasmina]

"Domnii mei,cand esti la oras, diavolul vine sub diferite chipuri:un prieten,o carte,o femeie,un dusman;cand esti in singuratate,vine personal."

Parintele Ilie Cleopa

[cristiboss56]

Viaţa omenească nici nu s-ar putea închipui fără de trei lucruri: fericire, nefericire şi moarte. Puţină fericire, puţină nefericire şi moartea fac cu putinţă această viaţă.
Chimia morală a acestei lumi este mult mai interesantă decât chimia fizică.
Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea este îngăduinţa dumnezeiască, iar moartea este biruinţa lui Dumnezeu.
O fericire neîntreruptă, fără nefericire, ar deveni lipsită de culoare şi plictisitoare. O nefericire continuă, fără moarte, ar transforma această viaţă în iad, din care nu este putinţă de ieşire.
În fericire oamenii nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; chiar în nefericire nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; la moarte însă sunt obligaţi s-o facă.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învătături despre bine și rău, Editura Sophia, 2006, p. 30)

[cristiboss56]

Avva Lucius întrebase: cum anume pot fi recunoscute cursele viclene ale demonilor şi, odată recunoscute, cum pot fi ele combătute într-un mod eficient? Întrucât la monahi ispitele potrivnicului se manifestă mai ales prin intermediul „gândurilor" (logismoi), această întrebare poate fi formulată astfel: cum terminăm cu „sugestiile" lor? Evagrie răspunde: opunându-le, potrivit modelului lui Hristos, „un gând ferm".
Cum vedem în cazul ispitirilor lui Iisus în pustie, aceste gânduri „ferme" le găsim în Sfânta Scriptură. Hristos n-a stat la discuţii cu ispititorul, nu i-a răspuns cu propriile Sale cuvinte, ci i-a închis gura prin cuvinte ale Scripturii. Sugestia demonică o nimiceşte astfel Cuvântul lui Dumnezeu. Întrucât Hristos este pentru noi un exemplu în toate, suntem chemaţi ca în situaţii asemănătoare să procedăm la fel. Numai aşa e cu putinţă să scăpăm de enervanta vorbărie interioară a „gândurilor" noastre. (...)
Prin aceasta suntem deja în posesia câtorva preţioase indicii privind tratarea viciului nebuniei/lăcomiei pântecelui, elemente care vor fi dezvoltate ulterior în mod exhaustiv. Pentru moment e de ajuns să notăm faptul că aici nu este vorba de o discuţie cu potrivnicul, discuţie în care ieşim mereu în pierdere, ba ne putem pierde, la o adică, chiar şi minţile. E vorba mai degrabă, aşa cum s-a spus, de o stopare a acestui du-te-vino al „gândurilor". Pentru ca să poată deveni eficientă, această „metodă" are nevoie drept premisă de o credinţă puternică şi de o autodisciplină severă, lucru accentuat de Evagrie. Recursul la cuvântul lui Dumnezeu drept armă nu are nimic magic, ci e expresia unei depăşiri conştiente a micului eu propriu cu deplina încredere că nu putem găsi o oprire decât în Tu-ul lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa.
(Ieroschimonah Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 23-25)

[cristiboss56]

Dumnezeu să vă aibă pe toţi în lumina Învierii Sale, să vă fie alături în clipe de cumpănă, să vă cuprindă pe toţi în harul, binecuvântarea, iertarea şi iubirea Sa!

[cristiboss56]

Învierea lui Hristos este învierea noastră a celor zăceam jos, la pământ (...) Învierea și slava lui Hristos este însă, precum s-a spus, slava noastră, care are loc, se face arătată și văzută nouă prin Învierea Lui întru noi; căci însușindu-Și o dată (prin Întrupare) cele ale noastre, cele pe care le face întru noi Și le atribuie Lui Însuși. Învierea sufletului este deci unirea cu viața; căci așa cum trupul mort, dacă nu primește întru sine sufletul viu și nu se amestecă în chip neamestecat cu acesta, nu se spune că este și nu poate să fie viu dacă nu se unește în chip negrăit și necontopit cu Dumnezeu, care e cu adevărat viața veșnică ( I Ioan, 5, 20). (...)
Cei mai mulți oameni cred în Învierea lui Hristos, dar foarte puțini sunt cei ce o au și o văd în chip curat; cei ce n-au văzut-o însă nici nu se pot închina lui Iisus Hristos ca unui Sfânt și Domn, căci „nimeni, zice, nu poate să spună că Iisus este Domn decât numai în Duhul Sfânt” (I Cor. 12, 3), și altundeva: „Duh este Dumnezeu și cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în Duh și Adevăr” (Ioan 4, 24). Căci nici preasfântul cuvânt, pe care-l avem acum în fiecare zi în gură, nu spune: „Învierea lui Hristos crezând”, ci: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Domnului Iisus, Celui sigur fără de păcat”. Cum deci Duhul Sfânt ne îndeamnă să zicem acum: „Învierea lui Hristos văzând”, ca unii ce am văzut-o, deși n-am văzut-o, de vreme ce Hristos a înviat odată pentru totdeauna acum o mie de ani, și nici atunci nu L-a văzut cineva înviind? Oare dumnezeiasca Scriptură vrea ca noi să mințim? Să nu fie! Dimpotrivă, ea ne îndeamnă mai degrabă să spunem adevărul: și anume că în fiecare din noi, cei credincioși, are loc Învierea lui Hristos, și aceasta nu o dată, ci în fiecare clipă, atunci când, precum spuneam, Însuși Stăpânul Hristos învie întru noi, strălucind și fulgerând cu fulgerările nestricăciunii și Dumnezeirii. (Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scriei II, Cateheza 13 – Învierea tainică cu Hristos, p. 172-174)

[cristiboss56]

Prima lecţie care trebuie învăţată şi pusă în practică este răbdarea. La începutul vieţii de familie se arată atât calităţile firii şi caracterului, precum şi defectele şi trăsăturile aparte ale deprinderilor, gustului, temperamentului, pe care cealaltă jumătate nici nu le bănuia. Uneori pare că adaptarea reciprocă e imposibilă, că vor fi mereu conflicte incurabile, însă răbdarea şi dragostea înving totul şi cele două vieţi se contopesc într-una singură, mai nobilă, mai puternică, mai deplină, mai bogată, şi această viaţă va continua în pace şi linişte.

(Sfânta Muceniţă Alexandra, împărăteasa Rusiei) (Cum să întemeiem o familie ortodoxă: 250 de sfaturi înțelepte pentru sot si sotie de la sfinti si mari duhovnici, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2011, pp. 102-103)