Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

- Părinte, când există zgomot la ascultare sau dacă pentru lucrul de mână trebuie un motor care face zgomot, noi ce să facem?
- Atunci când lucrul de mână este vreodată zgomotos, ajută mult psalmodierea înceată. Dacă nu puteţi spune rugăciunea, cântaţi. Este nevoie de răbdare. Atunci când vin cu vaporul este mult zgomot. Stau într-un colţ, închid ochii ca şi cum aş dormi, pentru a nu mă deranja lumea, şi cânt. Şi ce nu cânt! Cânt de mai multe ori „Cuvine-se cu adevărat...”, „Sfinte Dumnezeule..”. Vaporul face şi un zgomot care se potriveşte cu psalmodierea. Şi se face ison la „Cuvine se cu adevărat..” al lui Papa-Nicolau şi la „Sfinte Dumnezeule..” al lui Nilos. La toate se potriveşte acest zgomot. Cânt cu mintea, ia parte însă şi inima.
Cu toate acestea, cred că nu atât zgomotul exterior deranjează, cât grija. Zgomotul nu-l aude omul decât atunci când vrea, însă grija este greu să o eviţi. Mintea este baza. Ochii pot privi ceva şi să nu vadă. Când mă rog, pot privi, dar fără să văd. Umblu şi pot privi un peisaj etc., dar fără să îl văd. Când cineva nu este obişnuit să spună rugăciunea în mijlocul zgomotului, pătimeşte aceasta din pricina ca mintea nu este dăruită lui Dumnezeu. Trebuie ca omul sa ajungă la distragerea dumnezeiască, astfel ca să trăiască liniştea lăuntrică şi sa nu fie deranjat de zgomot în timpul rugăciunii. Ajunge la acel punct al dumnezeieştii „distrageri” în care nu mai aude zgomote, sau le aude când vrea, sau mai degrabă atunci când îi coboară mintea din cer. Şi va ajunge la acest punct dacă va lucra duhovniceşte, dacă se va nevoi. Atunci va auzi numai când el va voi.
Când eram în armată, am spus odată unui camarad evlavios: „Ne vom întâlni în cutare loc”. „Dar acolo există megafon”, mi-a zis. „Dacă vrei, îl auzi; dacă nu vrei, nu-l auzi”, i-am răspuns. Când mintea este în altă parte, auzim? Acolo în pădure, în apropiere de colibă, au golit muntele cu drujbele. Când citeam sau mă rugam şi eram adâncit în acestea nu auzeam nimic. Când mă opream, pe toate le auzeam.


(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 189-190)

[cristiboss56]

Vă trimit o rețetă duhovnicească. Și vă sfătuiesc să folosiți doctoria propusă de câteva ori pe zi, mai ales în clipele de mare suferință, atât a sufletului, cât și a trupului. Nu vor întârzia să se arate puterea și vindecarea ascunse în doctorie, care la arătare e cât se poate de smerită. Însingurându-vă rostiţi fără grabă, în așa fel încât să vă auziți glasul, închizându-vă mintea în cuvinte (așa sfătuiește Sfântul Ioan Scărarul), următoarele:

Slavă Ție, Dumnezeul meu, pentru necazul pe care l-ai trimis asupra mea; cele vrednice de faptele mele primesc; pomenește-mă întru împărăția Ta.

Rugăciunea trebuie rostită cât se poate de rar. După ce ați spus-o o dată, odihniți-vă puțin. Apoi spuneți-o din nou și iarăși odihniți-vă. Continuați să vă rugați cinci sau zece minute până ce vă veți simți sufletul liniștit și mângâiat. Pricina liniștirii și mângâierii e limpede: harul și puterea lui Dumnezeu se cuprind în slavoslovirea lui Dumnezeu, nu în grăirea împodobită și multă.

[cristiboss56]

Nu numai călugării, ci toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la înălţarea la cer; toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la rai. Numai că cei care duc o viaţă obişnuită şi cu îndatoririle sociale câte sunt şi cu îndatoririle de familie nu pot să realizeze libertatea aceasta de a se gândi atât de mult la rai, cum se gândesc călugării, dar toţi suntem chemaţi la desăvârşirea creştină. Şi toţi trebuie să năzuim în ţara lui Lerui Ler un colţ de cer, cum zice Nichifor Crainic: „În ţara lui Leru-i Ler / Năzuiesc spre-un colţ de cer”. Fiecare dintre noi trebuie să avem în vedere cerul, numai că deosebirea dintre cei care nu sunt călugări şi cei care sunt călugări este următoarea: cei care nu sunt călugări pot trăi pe pământ cu gândul la cer, le ajunge atâta, pe când cei care sunt în mănăstire ar trebui să trăiască pe pământ ca în cer. Şi dacă fac lucrul acesta şi se silesc să-l facă şi ştiu cum să se angajeze în lucrarea aceasta, nu se poate să nu se simtă aproape de rai, în „tinda raiului”. Tinda, la noi în Ardeal este camera de intrare în celelalte camere din casă, adică un hol. Dacă este tinda raiului, mănăstirea este şi „casa lui Dumnezeu”. Nu se poate să fii în „tinda raiului” şi să nu fii într-o casă a lui Dumnezeu. Toată mănăstirea este un loc, o casă, un aşezământ al lui Dumnezeu. Şi mai este mănăstirea „poarta cerului”. E cumva la confluienţa dintre cer şi pământ. E „poarta cerului” în înţelesul că pe acolo intră cei din mănăstire în cer.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, Cluj, 1997, pp. 11-12)

[cristiboss56]

O căprioară albă din vremurile străvechi mi-a spus că El, Cel Preablând şi Atotmilostiv, a străbătut pământul şi l-a preschimbat iarăşi în rai. Oriunde Se oprea El, se ivea raiul. Dintr-însul se revărsau către toate făpturile şi toată zidirea nemăsurata bunătate, iubirea şi îndurarea, mila, blândeţea şi înţelepciunea. El a păşit pe pământ şi a pogorât cerurile pe pământ. L-au numit Iisus. O, întru El am văzut că omul poate fi minunat şi neasemuit de frumos numai când este fără de păcat. El a împărtăşit durerea noastră şi a plâns împreună cu noi pentru răutăţile pe care oamenii le-au săvârşit împotriva noastră. A luptat de partea noastră împotriva acelor făptuiri omeneşti: păcatul, răutatea şi moartea. El a iubit cu blândeţe şi îndurare toate făpturile. Le-a strâns la piept cu dor dumnezeiesc şi le-a apărat de păcatul, de răutatea şi de moartea zămislită de oameni. El a fost şi a rămas în veci Dumnezeul nostru, Dumnezeul făpturilor îndurerate şi întristate, de la cea mai mică până la cea mai mare. Doar oamenii cei asemenea Lui ne sunt dragi. Ei sunt rudenia şi nemurirea şi iubirea noastră. Sufletul acestor oameni este plămădit din bunătatea, din milostivirea, din iubirea, îndurarea, blândeţea, dreptatea şi înţelepciunea Lui. Înţelepciunea lor este dumnezeiesc de înţeleaptă, dumnezeiesc de bună, dumnezeiesc de smerită, dumnezeiesc de îndurată. Ei se asemuiesc cu sfinţii şi luminaţii îngeri. Pentru că o mare înţelepciune împreunată cu o mare bunătate ia chip de înger.
Drept aceea, toată iubirea noastră se revarsă năvalnic către Preablândul, Preabunul, Preamilostivul şi Înduratul Iisus. El este Dumnezeul nostru, Veşnicia şi Viaţa noastră cea fără de moarte. Evanghelia Lui este mai mult a noastră decât a oamenilor, pentru că întru noi se află mai mult din bunătatea, din iubirea şi din îndurarea Sa. O, binecuvântat este El în toate inimile şi în toate lumile noastre! Domnul şi Dumnezeul nostru! Dulcea noastră mângâiere în lumea aceasta amarnică şi trecătoare, veşnica noastră bucurie în lumea cea fără de moarte ce va să vină...


(Lupta pentru credință și alte scrieri ale Sfântului Nicolae Velimirovici și Sfîntului Iustin Popovici, Editura Egumenița Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2011, pp.157-158)

[tabitha]

- Părinte, ce poate face un creştin în vremea de azi? Ce viaţă să ducă, cum să se păzească?

- Să facă tot ceea ce poate. Sunt creştini care ştiu şi ţin credinţa în chip desăvârşit, alţii care o cunosc mai puţin şi unii care o ştiu prea puţin. Să ţină fiecare ceea ce ştie, cât de puţin să fie, şi Dumnezeu, cu mila Lui, îl mântuieşte. N-o să-l judece Dumnezeu pe un om care nu ştie nici să citească la fel cum îl va judeca pe un episcop sau pe un patriarh care conduce toată omenirea cu sfaturile lui. Pe acesta o să-l judece după înţelepciunea lui, iar pe acela care-i de jos după simplitatea lui.

(Starețul Dionisie Ignat de la Colciu - Sf. Munte Athos)

[cristiboss56]

În vara anului 1990 a venit în pelerinaj pe la mănăstirile din Moldova un tânăr ortodox, arhitect din Paris. Ajungând şi la Mănăstirea Sihăstria, a auzit de vestitul duhovnic Paisie şi dorea să-i ceară un sfat duhovnicesc. A fost primit cu dragoste de bătrânul.
- Părinte Paisie, a întrebat tânărul pelerin prin translator, nu ştiu ce să fac în viaţă, să mă căsătoresc sau să mă fac călugăr?
- Câţi ani aveţi, a întrebat Părintele Paisie?
- Am 31 de ani, părinte!
- Dacă a trecut vremea de căsătorie, du-te la o mănăstire, fă-te călugăr şi slujeşte lui Hristos că vei avea mare plată în ceruri!
Întorcându-se în patria sa, acest tânăr nu mai avea linişte în suflet. Cuvintele Părintelui Paisie şi glasul Duhului Sfânt îl chemau să renunţe la toate şi să se facă monah. După câteva luni a intrat în obştea Mănăstirii Sihăstria şi astăzi este ierodiacon şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru harul primit.
Cel mai important lucru la acest mare duhovnic era puterea lui harismatică cu care pătrundea sufletul şi conştiinţa credincioşilor. Apoi mila şi iubirea profundă cu care primea pe toţi, şi smerenia unită cu blândeţe prin care cucerea şi întorcea la pocăinţă, transformând radical pe cei care veneau la el cu credinţă.
Toate aceste daruri cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, l-au făcut cunoscut în toată ţara şi l-au învrednicit să aibă un mare număr de fii duhovniceşti, mireni şi călugări de toate vârstele şi stările sufleteşti, fiind considerat duhovnicul cel mai căutat şi cu cei mai mulţi fii sufleteşti din ţara noastră în ultimele decenii.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, pp. 121-122; p.125)

[cristiboss56]

De aceea vă sfătuiesc şi vă rog ca mai întâi spălând păcatul prin spovedanie, pocăinţă şi toate celelalte, să ascultaţi dumnezeieştile cuvinte. (…) Dacă în lada în care păstrezi hainele cele scumpe şi cu fir o slugă de a ta va pune o haină plină de întinăciune şi cu mulţi păduchi, oare vei suferi această ocară cu blândeţe? Spune-mi! Sau dacă într-un vas de aur în care de obicei păstrezi miruri, ar fi turnat cineva noroi, oare nu l-ai fi bătut pe cel ce a făcut aceasta? Şi dacă în cel ce s-a turnat mirul cel dumnezeiesc, cum vom putea oare pune întinăciuni diavoleşti, cuvinte sataniceşti şi cântece pline de desfrânare? Cum va suferi Dumnezeu acestea, spune-mi? Mai ales că deosebirea între darul cel duhovnicesc şi între această lucrare rea este mai mare ca cea dintre hainele cele de fir şi între cele întinate şi decât cea dintre mir şi noroi.

Nu te temi, o omule, ca să priveşti cu aceiaşi ochi atât scena pe care este orchestra şi pe care se săvârşeşte lucrurile cele spurcate ale curviei cât şi această Masă Sfântă pe care se săvârşesc Tainele cele înfricoşate? Nu cu aceleaşi urechi auzi pe desfrânată grăind cuvinte de necinste şi cu aceleaşi pe Prooroc şi pe Apostol învăţându-te cuvinte de taină? Cu aceeaşi inimă primind şi otrava şi Jertfa cea înfricoşată şi sfântă?



Sf. Ioan Gură de Aur, Din ospăţul stăpânului, p. 45.