Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Odată l-a întrebat ucenicul său de chilie:
- Părinte Paisie, ce datorii are un monah?
Iar bătrânul i-a răspuns:
- Are datoria să-şi păzească făgăduinţa pe care a dat-o înaintea lui Hristos şi a Sfântului Altar. Adică, ascultare necondiţionată, sărăcie de bunăvoie şi feciorie. Pe lângă acestea, călugării trebuie să fie smeriţi, să se roage neîncetat pentru ei şi pentru toată lumea şi să aibă sfânta dragoste, de care atârnă toată fapta bună şi care le rabdă pe toate.
De multe ori spunea ucenicilor:
- Tot ce faceţi, să faceţi cu dragoste, ca să aveţi plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune!
Alteori zicea: “Orice faci, să vezi cu ce scop faci şi dacă este bun scopul. Iar dacă faci ceva pentru lauda lumii, nu are nici o valoare!”
Când era necăjit şi bolnav şi nu vedea, plângea singur şi zicea: “Fă Doamne cu mine ce vrei, numai în iad să nu mă dai, că sunt tare păcătos şi mi-i frică să nu cad cu cei păcătoşi în iad!”.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, pp. 106-107)

[cristiboss56]

Să se știe de la început, că nici un moment nu-i mai important, mai extraordinar pentru toată existența lui aici pe pământ și în veșnica veșnicie ca acest moment al spovedaniei.



După o lungă experiență de duhovnic, îndrăznesc să vă întreb ce metode spirituale folosiți mai mult pentru formarea și creșterea fiilor duhovnicești? Care anume dintre ele au dat cele mai bune rezultate?
- N-am vrea sa displacem lui Dumnezeu, dar am voi să fim și pe placul lumii. Am dorit mult ca toți care cercetează duhovnicul să vină la el liberi, ca la un mare prieten, și să poată vorbi cu el neapărat ca și cum ar vorbi sieși. Trebuie apreciat, și să se știe de la început, că nici un moment nu-i mai important, mai extraordinar pentru toată existența lui aici pe pământ și în veșnica veșnicie ca acest moment al spovedaniei.
Demonstrez, dacă e cazul. O mărturisire buna este să reușești să nu rămână nici un păcat nespus, oricât de mic ar fi, fiind silit să spun încă o dată că nu este lucru mic în viața, nu există răul cel mai mic. Să-i arate duhovnicului multă iubire și prețuire, că se spovedește curat și este mai mult apreciat dacă spune cu inima ruptă și smerită toate păcatele, oricât de mari ar fi. Dezlegarea dată de duhovnic se poate numi har al harurilor, cum spune un mare autor duhovnicesc. Iar credinciosul să fie asigurat cu orice chip de păstrarea secretului tainei. Și dacă îl scapi și scoți un suflet din adânc de ape, nu-l mai mustră nimeni că de ce e ud.
Am văzut că se bucură, pe drept cuvânt, toți când le dovedești că toate păcatele mărturisite, fie chiar grozave, nu se mai au în vedere nici la vămi, nici la marea Judecată de apoi, lucru întărit și de spusele Sfântului Ioan Gură de Aur.
Trebuie convins cu blândețe și cu un ton intim că va fi neapărat silit să se oprească de la ele pe viitor; și să fie înțeles, spun la mulți, că e zadarnică spovedania dacă patima nu cedează în inima lor pe viitor. Am văzut că este cu efect, spunându-le: „Frate, sau sora, știi cum ești frăția ta? La fel cu acela care a furat de nouă ori, dar spune să-i dezleg zece, că fură la noapte iar!"
În fine, nu trebuie scăpate fel de fel de prezentări ale realităților morții și apoi că până atunci vor fi eliberați de duhurile rele și rebele și Harul lui Dumnezeu îi va salva neîntrerupt în lupta vieții lor. Ce nebunie e a se lipi de ceea ce trece atât de repede! Se cade oare să îndurăm atâtea griji pentru a ne pregăti regrete atât de amare?
Trebuie să-i amintim, când este lângă tine, venit cu inima mai pregătită spre ușurare și folosință, că vom muri în curând, adică vom merge la casa veșniciei noastre (Ecles. 12, 5). Să le spunem credincioșilor ce vin la spovedanie, cu iubire și deschis, că timpul, lumea și toate lucrurile vremelnice vor dispare ca o fantomă și nu ne va mai rămâne altceva decât veșnicia: „Onorurile fug, aurul te părăsește, trupul putrezește; singură veșnicia rămâne!" Va fi bună sau va fi îngrozitoare? O, clipă înfricoșată! A mă înfățișa la judecata lui Dumnezeu, singur în prezența Lui, a fi întrebat și examinat din toată viața mea de un Dumnezeu care nu va mai fi Dumnezeul milei, ci al dreptății. Aud din gura Lui asupra sorții mele pe toată veșnicia: Ori Raiul celor buni, ori iadul celor răi și neîngrijiți! Aceasta trebuie să știu: Când și cum voi muri eu!
Dragostea, înțelegerea, blândețea și harul Duhului Sfânt să stăpânească atmosfera de la spovedit; și simți că pleacă cu o inimă de miel, chiar dacă s-a considerat în viața lui un leu neînfricat!

Așa am dorit și așa am căutat să procedez și am avut multe bucurii și nădejdi și roadele le las în voia Dreptului Judecător.



(Extras din Ne vorbește părintele Arsenie)

[cristiboss56]

Link
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p2221.htm

1. La intrebarea:"De ce ingaduie Dumnezeu ca oamenii drepti si virtuosi sa sufere boli grele?", Batranul Epifanie raspundea:"Pentru a se curati de micile radacini ale patimilor si pentru a primi o coroana mai mare in Cer.Daca Dumnezeu a ingaduit ca Fiul Sau prea-iubit sa sufere si sa moara pe Cruce, ce-am putea zice noi oamenii care, oricat de sfinti am fi, avem povara si intinaciunea pacatelor?"Batranul adauga cateva lucruri importante si utile pentru toti:"Suferintele ne purifica.Omul este cu adevarat el insusi in suferinta;in bucurie se schimba, devine altul.Dar in suferinta, el devine realmente el insusi:se apropie de Dumnezeu, isi resimte slabiciunea sa.In glorie si bucurie el se crede buricul lumii, centrul universului, daca vreti.Eu si nu altul!In mijlocul suferintelor si chinurilor, dimpotriva, isi da seama ca este o furnica neinsemnata in univers, ca depinde absolut de Creator si Ii cere ajutorul si ocrotirea.Noi toti care am trecut prin suferinte sufletesti si trupesti, stim bine ca nu ne-am rugat niciodata asa bine ca atunci cand zaceam in patul suferintelor sau cand eram incercati in sufletul nostru.Dimpotriva, cand totul merge bine, uitam de rugaciune, de post si de multe alte lucruri .Iata de ce ingaduie Dumnezeu suferinta".

2. Batranul Ioil din Kalamata definea astfel sensul suferintelor:"Necazurile ingaduite de Dumnezeu au ca tinta curatirea celor drepti de pe pamant si rasplatirea lor in cer.In actuala viata, curatirea omului prin necazuri este evidenta:fara suferinte omul nu se poate curati.Necazurile smeresc, detaseaza de lucrurile lumesti;intaresc caracterul, purifica gandurile si ofera o adevarata slava celor ce le suporta.Cand cel drept este bolnav, el se ridica cu usurinta spre cer;daca este calomniat, el se detaseaza foarte usor de creature si-L cauta pe Hristos, Mantuitorul sau.Cand are probleme banesti, devine foarte smerit si se roaga lui Dumnezeu cu mai multa fervoare.Omul este asemenea unei marmore frumoase, care are nevoie de a fi ciolplita cu dalta necazurilor trimise de Dumnezeu".

3. Batranul Eusebiu zicea:"Toti ar trebui sa stie ca Dumnezeu nu ingaduie incercari mai mari decat pot fi suportate si gandul acesta le va da curaj.Aceasta certitudine le va da putere, indurand cu curaj necazurile, caci ea le va inspira convingerea ca Dumnezeu ingaduie incercarile din dragoste, ca El ii va izbavi si-i va face sa se foloseasca mult de ele".

4. Batranul Ieronim spunea despre suferinta:"Ii multumesc lui Hristos cand imi da ocazia sa sufar.Atunci imi aduc aminte de suferintele pe care El le-a indurat pentru noi si uit de ale mele.Suferintele si chinuruile sunt lucruri minunate si profitabile.Eu consider ca un dar al lui Dumnezeu.Multi L-au cunoscut pe Dumnezeu trecand prin suferinte".

5. Suferinta cere rabdare pentru a produce roade duhovnicesti.Batranul Porfirie sublinia:"Bolile ne sunt folositoare cand le suportam fara cartire, rugandu-L pe Dumnezeu sa ne ierte pacatele si preamarindu-I numele".

6. Batranul Iosif ii sfatuia astfel pe fii sai duhovnicesti:"Nu va temeti de boli, chiar daca veti suferi toata viata!Daca Dumnezeu este prezent peste tot, de ce va tulburati?<<in El traim si ne miscam si suntem>>(Fapte 17, 28).Noi suferim in bratele Sale.Noi respiram in Dumnezeu, ne imbracam in Dumnezeu.Ori incotro ne-am intoarce, oriunde am privi.Dumnezeu este acolo: in Cer, pe pamant, in adancimi, in paduri, in pietre, in sufletul si inima noastra.Oare nu vede El ca sunteti bolnavi, ca suferiti?Incredintati-I Lui suferintele si veti gasi mangaierea si tamaduirea sufletului si trupului".

7. Batranul Eusebiu, scriindu-le fratilor sai duhovnicesti, ii invata cum sa infrunte ispitele:"Eu stiu ca suferintele si ispitele nu va vor lipsi niciodata.Ispitele, chinurile, suferintele, bolile si saracia contribuie la reinnoirea si imbunatatirea duhovniceasca a celor ce vor sa-I placa lui Dumnezeu.Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, suportati-le cu rabdare si curaj".(din Cuvintele Batranilor, de Parintele Dionysios Tatsis).

[cristiboss56]

Din ziua de astăzi începe Triodul. Iată, începe să adie a post! Trebuie să ne pregătim de întâmpinarea lui - şi nu doar de întâmpinare, ci mai ales pentru scopul în vederea căruia a fost rânduit Postul: pentru pocăinţă şi îndreptarea vieţii celei neîndreptate. Şi iată că auziţi cântarea umilicioasă: „uşile pocăinţei deschide-mi, Dătătorule de viaţă!”
Uşile pocăinţei deschide-mi mie! - Dar cine le-a închis? Ele au fost deschise prin cruce: stau şi vor sta deschise pentru toţi oamenii, atâta vreme cât va dăinui lumea, şi pentru fiecare dintre noi, atâta vreme cât mai este suflare de viaţă în nările noastre.
Bun; uşile milostivirii lui Dumnezeu sunt deschise - şi cine le-a închis? Să ştiţi că la aceste uşi se ajunge prin altele - uşile îndurerării şi frângerii inimii. Trebuie să trecem mai întâi prin acestea ca să ajungem la uşile milostivirii. Îndurerează-te şi frânge-ţi inima, şi Domnul te va primi!
„Frânge-ti inima”- iar inima nu se frânge: „îndurerează-te”- dar ea nu vrea să se îndurereze. Şi iată că omul este zăvorât în sine prin împietrirea inimii - şi neavând putere să se biruie pe sine, strigă către Milostivul Dumnezeu: „uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!” Uşa ta este întotdeauna deschisă, Doamne; a mea, însă, este închisă, şi nu am pe unde să ies! Deschide-mi mie, prin această frângere, uşa inimii mele împietrite, ca să ies la Tine şi să intru prin ușile milostivirii Tale!
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Predici la Triod, Editura Sophia, 2002, p. 11)

[cristiboss56]

Spovedania este o Sfântă Taină a Bisericii noastre în care cei care se spovedesc, adică cei care-şi mărturisesc păcatele, cei care-şi recunosc păcatele, cei care-şi mărturisesc păcatele ca păcate, primesc iertarea păcatelor pentru dorinţa lor de a fi iertaţi şi de a avea o viaţă mai bună, pentru silinţa lor de a părăsi păcatul, pentru că Sfânta Taină a spovedaniei sau a mărturisirii se mai numeşte şi Sfânta Taină a pocăinţei, pocăinţa fiind părăsirea păcatelor. Vă rog să reţineţi. De câte ori auziţi de pocăinţă să vă gândiţi că pocăinţa este părăsirea păcatelor. Cine nu părăseşte păcatele, cine vrea să păcătuiască şi pe mai departe, acela nu se pocăieşte, şi cine nu se pocăieşte nu poate primi iertarea păcatelor. Pocăinţa se face cu faţa spre viitor nu cu faţa spre trecut. Noi nu ne-ntoarcem faţa spre trecut când ne pocăim. Dacă pocăinţa ar fi o întoarcere cu faţa spre trecut - şi trecutul este irecuperabil, adică noi nu putem schimba trecutul nici în afară de noi nici în noi, numai Dumnezeu mai poate schimba din cele ce le-am făcut noi -, în cazul acesta, dacă pocăinţa ar fi cu faţa spre trecut, ar fi o încremenire cu faţa spre trecut şi n-ar avea nici un rost. Sunt puţini aceia care se gândesc că pocăinţa este de fapt o lucrare cu faţa spre viitor în înţelesul de a înlătura păcatul din clipa de faţă înainte, din clipa spovedaniei pe mai departe. Pocăinţa presupune întotdeauna şi hotărârea de a nu mai face păcatele.
*Arhimandrit Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei

[cristiboss56]

Vin la mine la spovedit oameni care se spovedesc din an în an şi la toţi le spun că nu e destul. Nu e destul să te spovedeşti odată pe an. Nu ştiu ce le-aş putea spune acelora care se spovedesc şi mai rar decât odată pe an. De obicei când vine cineva la mine, totdeauna îi spun că trebuie să se spovedească cel puţin în toate cele patru Posturi. Se întâmplă însă că vin unii care s-au spovedit anul trecut, de pildă în Postul Paştilor, şi zic: când te-ai spovedit ultima dată? - aceasta-i întrebarea generală pe care o pun totdeauna. Şi îmi spune: "Anul trecut în Postul Paştilor". Şi zic: la cine te-ai spovedit? Zice: "La dumneavoastră". Măi frate, dar nu ţi-am spus eu - că eu ştiu, că le spun la toţi - să te spovedeşti mai des decât odată pe an? "Mi-aţi spus părinte, dar acuma ce să fac, a trecut anul şi nu m-am spovedit". Şi la aceştia aşa le spun, că dacă tot aşa fac şi în anul viitor, atunci la mine să nu mai vină, pentru că eu nu sunt dispus să mă ocup de oameni care sunt nepăsători faţă de lucrurile lui Dumnezeu. De obicei întreb: de ce nu te spovedeşti? Unii spun că nu au timp, sunt puţini aceia care recunosc că din neglijenţă. Mai zic: nu te spovedeşti pentru că nu ai păcate sau nu crezi în eficacitatea spovedaniei? Spun: "Ba da părinte, am păcate". Atunci de ce le tragi un an de zile după tine ca să te spovedeşti numai în Postul Paştilor? Pe unii îi mai întreb că dacă într-un an nu ar fi Paşti şi Postul Paştilor, s-ar mai spovedi în anul acela? Bineînţeles că la aceasta oamenii răspund: "Părinte, nu m-am gândit la asta". Şi atunci le spun eu că m-am gândit eu pentru ei şi că în anul acela nu s-ar spovedi. Dacă se spovedesc numai în Postul Paştilor cum să te spovedeşti într-un an în care nu e Postul Paştilor?



*Arhimandrit Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei

[cristiboss56]

Pentru cei care au credinţă, împărtăşania este spre iertarea păcatelor, iar pentru cei ce se împărtășesc cu necredință, este spre muncă şi pedeapsă.



Pentru cei care cu credinţă, în chip vrednic, se împărtăşesc, împărtăşania este spre iertarea păcatelor, spre viaţa veşnică, spre păzirea sufletului și a trupului; dar pentru cei care se împărtăşesc cu necredinţă în chip nevrednic, este spre muncă şi pedeapsă, după cum şi moartea Domnului pentru cei care cred a devenit viaţă şi nestricăciune spre desfătarea fericirii veşnice, iar celor necredincioşi și ucigătorilor Domnului, muncă şi pedeapsă veşnică.



(Sf. Ioan Damaschin, Expunerea credinței ortodoxe, Cap. XIII, Despre Sfintele și Prea Curatele Taine ale Domnului, p. 145)

[cristiboss56]

Optimismul şi pesimismul sunt două moduri diferite de a aprecia viaţa. Conform aprecierii optimiste, viaţa este un mare dar, în timp ce după gândirea pesimistă, viaţa este un mare rău. Foarte mulţi cred că diferenţa dintre optimism şi pesimism este mică, aşa cum este între un om cu ochii albaştri şi altul cu ochii negri. Mulţi cred că, pur şi simplu, un om este optimist, iar altul pesimist. Însă nu este aşa. Optimism înseamnă fericire, iar pesimism înseamnă nenorocire. Pentru om, cea mai mare fericire nu este sănătatea, bogăţia, prietenii sau slava. Cea mai mare fericire pentru om este să fie optimist. Pe de altă parte, cea mai mare nenorocire pentru om nu este boala, sărăcia, singurătatea, părăsirea, nedreptatea sau oricare altă greutate sau pierdere. Cea mai mare nenorocire pentru om este să fie pesimist. Pentru că, în timp ce optimismul constituie imn de viaţă, pesimismul constituie imn de moarte. Refrenul primului imn este: „Merită să trăieşti!”, în timp ce refrenul celui de-al doilea este: „Nu merită să trăieşti!”. A trăi înseamnă să gândeşti, să simţi, să munceşti. Optimistul repetă: „Merită să gândeşti, merită să simţi, merită să munceşti”.

Cuvântul lui Dumnezeu este optimist. Îmbrăţişez acest adevăr. Optimismul constituie aureola învăţăturii şi a istoriei creştine. Optimist a fost Întemeietorul Creştinismului, Cel mai optimist dintre toţi optimiştii lumii. Nu a fost optimist numai în clipele de bucurie ale vieţii Sale: precum atunci când a participat la nunta din Cana Galileii, sau când i-au fost aruncate înainte flori la intrarea în Ierusalim, sau când privea în pace câmpul cu crini înfloriţi, sau când sub lumina stelelor călătorea cu corabia pe lacul Ghenizaret împreună cu cei care-L adorau. Aşadar, a fost optimist nu doar în astfel de momente. A rămas optimist şi atunci când a fost părăsit de toţi şi a căzut la rugăciune către Dumnezeu Tatăl în acea noapte dezolantă de dinaintea Sfintelor Sale Pătimiri. A rămas optimist şi atunci când a fost plimbat de la Irod la Pilat, fiind huiduit şi batjocorit. Şi atunci când I-au rănit cinstitul cap cu coroana de spini şi când a părăsit Ierusalimul sub povara crucii. Ierusalimul care s-a despărţit de El cu batjocură, cu blesteme, dar şi cu ecoul lacrimilor neputincioase ale femeilor care-L însoţeau. Şi, în cele din urmă, când paharul amărăciunii s-a umplut şi a intrat în istorie cuvântul Golgota, iarăşi a rămas optimist.

Optimişti au fost şi martirii creştini. Şi dacă martirii şi marii mucenici au fost optimişti, de ce voi să fiţi pesimişti? Au fost optimişti toţi cei care s-au luptat cu fiarele în arenele romane pentru a-i da prilej de distracţie Cezarului. Optimişti au fost cei care au fost arşi cu smoală în pieţe spre satisfacţia Cezarului şi a metreselor lui. Optimişti au fost cei legaţi pe roată şi zdrobiţi şi cei care au fost îngropaţi de vii. Optimişti erau cei care au fost nedreptăţiţi, care n-au cunoscut egalitatea şi libertatea publică, nici iubirea de oameni… Noi de ce am fi pesimişti? De ce să devenim pesimişti?

(Sfântul Nicolae Velimirovici)

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Scărarul despre importanţa Tainei Spovedaniei

Dezgoleşte-ţi, dezgolește-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina. A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!

Mergi la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul, şi cu gândul, ca un osândit, plecându-te spre pământ şi dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului şi judecătorului ca ale lui Hristos.

(Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.4, cap. 56, în Filocalia, vol. IX, p. 110,111)

[cristiboss56]

Postirea este pierzătoarea demonilor. Domnul ne-a spus că prin postire şi rugăciune iese tot neamul de demoni. Sfântul Duh nu se sălăşluieşte în stomacul plin, nu-l umbreşte pe acesta. Orice creştin care doreşte să vieţuiască creştineşte, trebuie să pună drept temelie postirea, rugăciunea şi trezvia, şi atunci ajunge la marea măsură a virtuţii.

Boala este o postire fără de voie. Bolnavul îşi va împlini postirea prin răbdare şi mulţumire, căci nu poate în alt fel, din pricina bolii.

Când puterea lui Hristos ne umbreşte, atunci suntem foarte puternici. Când postirea se însoţeşte, se întăreşte, se înconjoară cu celelalte - cu rugăciunea, cu meditaţia, cu trezvia, cu mersul la biserică, cu mărturisirea, cu Sfânta Împărtăşanie, cu faptele bune şi cu milostenia - atunci întregeşte frumuseţea pregătirii sufletului.

Bolnavul va cunoaşte nemărginirea iubirii lui Hristos faţă de om. Va vedea că Hristos, ca Dumnezeu pe pământ, Şi-a petrecut viaţa în chip martiric, ca să ne ajute pe noi, cei nepăsători, să ne luptăm. Dacă Hristos a suferit, noi, ucenicii Săi, vom alege altă cale?

(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, traducere Părintele Victor Manolache, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, pp. 109-110)