Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Fraţii mei,
Mai întâi, e dreptul vostru să alegeţi ce anume iubiţi şi ce nu. Aici se vede clar că Dumnezeu este Iubire, pentru că, deşi ne iubeşte şi ne-a dăruit libertatea, totuşi nu se răzbună pe noi şi ne aşteaptă, asemeni unui părinte care-şi iubeşte fiii. Câtă vreme trăim, avem timp să înţelegem că este nefiresc să nu iubim Iubirea.
Apoi, celor dintre voi care cred că Dumnezeu nu merită iubirea lor, datorită unor necazuri sau nedreptăţi din viaţă, le spun că niciodată Dumnezeu n-a dorit răul cuiva. Căci Iubirea nu poate dori răul asupra celui iubit. Aşa cum nici noi n-am face rău celor ce-i iubim. Dimpotrivă. El Însuşi suferă cu fiecare suferinţă de-a noastră, cu fiecare nedreptate ce ni se face, cu fiecare faptă rea pe care o săvârşim, pentru că noi înşine suntem făcuţi după chipul Său. Prin urmare ar fi ilogic ca El să dorească răul a ceva ce este al Său. Dacă n-a ezitat să se răstignească pentru noi pe Cruce, cum oare ne-ar dori răul?
De aceea, cred că mulţi dintre voi Îl iubiţi pe Dumnezeu undeva, în adâncul vostru, dar nu iubiţi Biserica, probabil din pricina greşelilor clerului. De aceea, aş vrea să vă explic mai bine legătura dintre Hristos şi Biserică.
Chiar Hristos şi-a dorit o Biserică, motiv pentru care îşi alege Apostoli, pe care îi trimite la propovăduire, aceştia rânduind mai departe episcopi, preoţi şi diaconi. Ar fi greşit să înţelegem însă că Biserica este formată numai din cler. Ea este alcătuită şi din credincioşi. Practic, Biserica este o mare familie, care urmează lui Hristos-Dumnezeu, în speranţa desăvârşirii veşnice. Astfel, Biserica are Cap pe Hristos, dar Trupul ei este alcătuit din marea familie a clerului şi a credincioşilor. Nici unii nu pot exista fără alţii.
Acum, să discutăm despre greşelile clerului. Acestea nu afectează cu nimic sfinţenia Bisericii, căci ea vine de la Capul ei, Hristos. Este şi motivul pentru care oricine se poate sfinţi şi îndrepta în Biserica lui Hristos. Dacă sfinţenia ar porni de la cler, atunci ar fi o problemă. Însă nu clerul este generatorul sfinţeniei, ci Dumnezeu. Altfel, trădarea lui Iuda ar fi distrus existenţa Bisericii încă dinainte de naşterea ei. Prin urmare, greşelile clericilor nu pot fi atribuite Bisericii, pentru că ar însemna să le atribuim direct lui Hristos. Ceea ce este absurd.
În schimb, clerul nu are decât trei mari roluri, după cum Hristos l-a întemeiat: transmite sfinţenia lui Hristos oamenilor, îi îndrumă pe aceştia către Hristos şi administrează partea văzută a Bisericii, în comuniune cu credincioşii. Fiecare din aceste trei mari roluri se împlineşte prin multe activităţi ale clerului. Ei bine, aici este zona unde clerul poate greşi. De aceea, toţi sfinţii şi clericii îmbunătăţiţi ne îndrumă să căutăm pe acei clerici care ne pot folosi sufleteşte şi ne pot fi părinţi sufleteşti. Criteriul de alegere ne este furnizat chiar de Hristos, când spune că omul se poate cunoaşte după roadele lui.
Am spus de părinţi sufleteşti. Aici apare un alt motiv de supărare a unora dintre voi pe Biserică, deoarece susţineţi că omul se poate desăvârşi singur, neavând nevoie de Biserică. Sau mai spuneţi că nu Biserica stabileşte adevărul.
Permiteţi-mi să vă spun că acestea sunt păreri aparent frumoase, dar copilăroase. De ce?
Cu toţii ştim că cel mai complicat lucru din viaţă este să faci o alegere. De aceea, libertatea este pe cât de frumoasă, pe atât de delicată. Subiectivismul din noi ne poate fi cel mai mare duşman, alături de manipularea celor ce ne sunt potrivnici. Este şi motivul pentru care toţi înţelepţii spun că orice alegere ar trebui să se facă în foarte mare cunoştinţă de cauză. Iar aceasta presupune cunoaştere, pe care trebuie să o primim de undeva. Cea mai bună cunoaştere nu poate veni decât de la Dumnezeu, prin Biserica Sa. El însuşi spune că viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Ea are rolul şi capacitatea de a ne furniza datele necesare unor alegeri bune şi înţelepte, ferite de pericolul subiectivismului sau al manipulării.
Biserica ne pune la dispoziţie această cunoaştere nu stabilind ce este adevărul (cum bine spun unii), căci nici nu poate, ci propovăduind Cineeste Adevărul, care este Hristos, după cum El însuşi se autodefineşte (Calea, Adevărul şi Viaţa). Mai mult, logica ne spune că nu pot fi mai multe Adevăruri, după cum nu pot fi mai mulţi Hristoşi. De aceea, nici nu pot fi mai multe Biserici ci doar Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Altfel, dacă mergem pe ideea că fiecare om are adevărul său, ar însemna să avem o anarhie totală, cu 7 miliarde şi ceva de adevăruri. Adevărul nu-l stabileşte majoritatea, numărul, rasa, culoarea, sexul sau orice altceva ce ar veni din partea omului. Din contră, pentru a se evita acest haos, fiecare om este înzestrat ontologic cu o matrice sufletească a Adevărului, numită conştiinţă. Din păcate, ea poate fi pervertită, motiv pentru care unii ajung să numească răul bine şi binele rău.
Tocmai de aceea, Biserica procedează asemenea unui părinte cu copilul său. El, deşi ar face doar ceea ce îi place, trebuie să fie educat şi îndrumat să facă ceea ce trebuie şi îi este cu adevărat de folos. Ştim cu toţii că asta presupune, la un moment dat, chiar şi nemulţumirea sau supărarea copilului, dar aceasta se datorează doar faptului că un copil încă nu înţelege pe deplin existenţa umană. Cam la fel este situaţia şi când vine vorba de creşterea noastră duhovnicească: câtă vreme suntem necunoscători ai Adevărului, nu tot ceea ce ni se pare că e bun pentru noi este cu adevărat bun.
Acesta este, de fapt, şi motivul pentru care toţi greşim, fie clerici sau credincioşi. Din fericire, Dumnezeu nu doreşte să ne pedepsească, ci să ne îndreptăm, punându-se la dispoziţie prin Biserica Sa. Chiar şi atunci când Biserica a anatematizat pe cineva, pronunţându-se în plenitudinea ei, nu a făcut-o cu bucurie, ci cu durere, doar pentru ca acela să-şi dea seama de eroarea în care se află şi să se îndrepte. De altfel, nimeni din Biserică, cler sau credincios, nu are puterea de a osândi pe cineva, ci doar de a-l mustra spre a-l îndrepta, desigur cu duhul blândeţii.
Dar ştiu din propria-mi experienţă, că în viaţă cel mai greu este să te împaci nu cu Dumnezeu sau cu Biserica, ci cu propria ta părere. De asta se spune că cel mai mare duşman al tău poţi fi tu însuţi. Uneori, ne vine foarte greu să recunoaştem că tot ceea de am crezut că este bun, adevărat sau frumos, este de fapt nociv, fals sau iluzoriu. Dar nu este imposibil de făcut acest pas. De ce?
Pentru că, în esenţă, orice greşeală este doar o lucrare greşită a virtuţii dragostei, a darului iubirii, a chemării la sfinţenie. Aşa apar patima, fanatismul, indolenţa, ura (o iubire inversă adică) şi toate celelalte. Dacă veţi studia cu atenţie toate cele pe care Dumnezeu le numeşte rele, veţi vedea că există un numitor comun: iubire eşuată. În sens biblic o spun, adică iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşa ajungem de ne facem rău nouă înşine, celor din jur şi chiar mediului natural.
Din fericire, dragostea, iubirea, sfinţenia pot fi regăsite, atâta vreme cât trăim şi ne dorim aceasta. Pentru a ne ajuta, Însuşi Dumnezeu îşi începe misiunea Sa printre oameni, după cum vedem în Evanghelia de azi, doar cu un scurt îndemn: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”
Pocăinţa nu este decât revenirea la iubirea autentică.
Alegerea vă aparţine, dragii mei fraţi.

[cristiboss56]

Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bucură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos. Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe.


(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, p. 91)

[cristiboss56]

.

Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari: înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea...



Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari: înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruinţa, răbdarea şi cele asemenea, cari ne ajută să ne împotrivim şi să luptăm împotriva celor rele. Având la îndemână puterile acestea şi punându-le la lucru, socotim că nimic nu ni se mai întâmplă neplăcut, dureros sau nesuferit. Credem atunci că toate-s omeneşti şi se biruesc de virtuţile noastre. Nu se gândesc la aceasta însă cei neînţelegători; de aceea ei nici nu pricep că toate ni se fac spre bine şi precum se cuvine pentru folosul nostru, ca să strălucească virtuţile noastre şi să ne încununăm de la Dumnezeu.



(Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia vol 1, Editura Dacia Traiana, Sibiu, 1947, p. 4)

[cristiboss56]

Pe toți cei ce nu-și infrâneaza inima lor de la dorințele materiale care nu sunt absolut necesare - nici nu încape cuvânt pentru dorintele trupești - și nu își adună mintea în inimă, ca să le dea împreună cu sufletul lui Dumnezeu, îi așteaptă îndoită nefericire. (...)Trebuie să evităm lucrurile lumești, ca să nu ne răpească inima și să ne folosim de cele simple, numai pentru a ne sluji de ele. Să ne îngrijim însă să fie sobre. Dacă doresc să folosesc un lucru frumos, înseamnă că dau toată inima mea frumuseții și pentru Dumnezeu nu rămâne nici o bucățică. Treci pe undeva și vezi o casă cu marmură, cu o înfățișare frumoasă, cu sculpturi, etc. Te minunezi de pietre, de cărămizi și iți lași inima ta acolo. Sau vezi într-un magazin niște rame frumoase pentru ochelarii tăi și le dorești. Dacă nu le cumperi, iți lași inima ta în magazin. Dacă le cumperi, iți atârni inima de ramele ce le porți. În special femeile sunt furate ușor. Puține sunt acelea care nu-și vând inima celor deșarte. Vreau să spun că diavolul le fură bogația inimii lor cu toate cele lumești, colorate, strălucitoare. Una are nevoie de o farfurie? Va căuta să afle o farfurie cu flori. Ca și cum s-ar acri mâncarea dacă farfuria nu are flori. Unele femei duhovnicești sunt mișcate de lucruri părute serioase, de un vultur cu două capete, de pildă. Iar după aceea întreabă: „De ce nu ne mișcă cele duhovnicești? „Cum să te miște, dacă inima ta e împrăștiată în dulapuri, între farfurii? (...)
- Părinte, adică și aceste dorințe simple sunt păcătoase?
- Aceste dorințe, oricât de nepăcătoase ar fi, sunt mai rele decât cele păcătoase. Pentru că o dorință păcătoasă îl va zgudui pe om cândva și îl va mustra conștiința, și așa va face o încercare de întoarcere, se va pocăi, va spune: „am greșit, Dumnezeul meu”. În timp ce aceste dorințe, cele „bune”, nu-l neliniștesc. Crede că merge bine. „Iubesc binele, iubesc frumosul. De altfel și Dumnezeu le-a făcut pe toate frumoase”, spune el. Da, dar dragostea lui nu merge la Ziditor, ci merge la zidire. De aceea e bine să tăiem orice dorință.
Când cineva face ceva pentru Hristos și jertfește ceea ce iubește, făcând ceva ce nu-i place - oricât de bun ar fi ceea ce-i place - atunci Dumnezeu îi dă mai mare odihnă. (...)
Iar ca să dobândim Harul dumnezeiesc, trebuie să tăiem toate dorințele, chiar și bune de ar fi; să ne tăiem voia. Atunci omul se smerește, iar când se va smeri, va veni Harul dumnezeiesc.
Când inima va fi nemulțumită lumește, atunci se va bucura duhovnicește. Pe cât poate fiecare, să învețe să evite mângaierea lumească, să aibă lucrare duhovnicească lăuntrică, ca astfel să dobândească mangâierea dumnezeiască.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 69-71)

[cristiboss56]

Este bine ca icoanele pe care le punem în chilie şi sfinţii pe care îi chemăm să aibă legătură cu viaţa noastră: vreo întâmplare, vreo boală, vreo iluminare, vreo amintire vie, vreo trăire lăuntrică sau exterioară, sufletească sau trupească, să ne fi legat de ei. Dacă nu avem aşa ceva, cel puţin s-o dorim. E şi asta ceva şi se poate să ne dea ceva. Port, de exemplu, numele Sfântului Nicodim. Sfântul Nicodim nu-mi vorbeşte, dar este Sfântul meu. O să-l chem, o să-l pun în chilie la mine. Îl citesc pe Sfântul Grigorie Teologul, pe Sfântul Grigorie Palama şi mă impresionează. Îl citesc pe Marele Vasilie si îmi vorbeşte. Pe aceşti sfinţi îi voi chema la mine în chilie şi-i voi lăsa să vorbească neîncetat în sufletul meu.
După ce-i chem pe sfinţi, îi pun pe fiecare la locul său. Aici, sfântul pe care-l iubesc cel mai mult, acolo, sfântul pe care-mi place să-l văd mai des cu ochii sufletului sau ai trupului meu. În faţa mea, pe cel care am experienţa că îmi dă tot ce-i cer, aşadar şi acum, dacă-i cer ceva, îmi va da. Dacă astăzi mă simt greoi, dacă văd cerul întunecat, ştiu din experienţă că acest sfânt mă va ajuta. Şi, într-adevăr, dacă găsim "butonul" unui sfânt, ne încredinţăm că sfântul ni le rezolvă pe toate, ne introduce în viaţa sa şi intră şi înlăuntrul nostru. Fiecare sfânt poate să aibă ceva să ne dea. Dacă cineva este sărac în viaţa sa, adică cu minte puţină, va avea puţini sfinţi. Altul poate să aibă mulţi sau să ia câţi vrea. Ajunge să ştie să încheie legături cu sfinţii citindu-le şi recitindu-le viaţa.
(Arhimandrit Emilianos Simonepetritul, Cuvânt despre ascultare şi priveghere, Editura Sf. Nectarie, pp. 66-67)

[cristiboss56]

Purcezând la rugăciune dimineaţa ori seara, stai puţintel în picioare, sau şezi, sau umblă, şi străduieşte-te în acest răstimp să-ţi trezeşti gândul, rupându-l de toate cele pământeşti. După aceea, gândeşte-te cine este Cel Căruia I te adresezi în rugăciune şi cine eşti tu, care urmează să începi acum, şi stârneşte-ţi în suflet starea corespunzătoare – de stare înaintea lui Dumnezeu pătrunsă de frică evlavioasă şi defăimare de sine. Asta este toată esenţa pregătirii: a sta înaintea lui Dumnezeu. Pregătire mică, însă de mare însemnătate.
Aici se pune începutul rugăciunii, iar începutul este jumătate de lucrare. După ce ai dobândit această aşezare lăuntrică, stai înaintea icoanei şi, după ce vei fi făcut câteva metanii, zi rugăciunile începătoare: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie… Împărate Ceresc şi aşa mai departe. Spune-le fără grabă, pătrunzând în miezul fiecărui cuvânt, aducând înţelesul lui la inimă şi făcând totodată metanii. În asta constă de fapt supunerea plăcută lui Dumnezeu şi roditoare a rugăciunilor. Am zis să pătrunzi în miezul fiecărui cuvânt şi să aduci înţelesul lui la inimă. Asta înseamnă să înţelegi ceea ce spui şi să simţi ceea ce înţelegi. De alte reguli nu-i nevoie. Aceste două principii (a înţelege şi a simţi), dacă sunt împlinite cum se cuvine, împodobesc cu preţ deplin orice rugăciune şi îi împărtăşesc toată lucrarea cea roditoare.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 153-154)

[cristiboss56]

Părintele Paisie, zăcând ultimii săi ani în pat, cu un picior rupt, fără vedere, din cauza unei duble cataracte la ochi, şi aproape surd, la vârsta lui de peste 90 de ani, ori de câte ori avea câte o tulburare sau durere sau mâhnire, el se ruga şi plângea, zicând în taină: „Iar am supărat pe Dumnezeu!” Apoi striga încet cu lacrimi: „Iartă-mă, Doamne, că mult Te-am supărat! Măicuţa Domnului, nu mă lăsa că nu mai am nici o putere! Încotro s-apuc şi unde să mă duc? Te aştept, Iisuse bun, Te aştept aici, plângând în drum!...”
Ucenicul vâzând durerea părintelui, plângea şi el de mila lui. Dar bătrânul nu ştia că este în chilie. Apoi iar se însenina la faţă, se însemna de trei ori cu Sfânta Cruce, îşi ştergea lacrimile cu un prosop şi continua să se roage în taină cu rugăciunea inimii, clătinându-şi uşor capul între perne.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 101)