Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Sentimentul „nu pot să trăiesc fără acest om” sau „nu pot fi fericit(ă) fără acest om” este un semn al dependenței. Dragostea este libertate. Oamenii pot să fie împreună sau nu, se pot chiar despărții pentru totdeauna, dar cel care iubește se simte bine în urma faptului că cel iubit pur și simplu există.
Omul dependent se așteaptă ca „dragostea” lui să-l facă fericit. În realitate, nimeni în afară de tine însuți nu te poate face fericit sau nefericit. De fapt, omul dependent nu-și găsește fericirea în relația de cuplu. În cea mai mare parte a timpului îl chinuie neliniștea, temerile, îndoielile, gelozia, ciuda față de omul „iubit”. După cum îl arată numele, el depinde de fiecare privire a celui „iubit”, de fiecare cuvânt, de tonul lui. La scurtă vreme după începutul relației, acesta începe să-i aducă celui dependent mai ales suferințe. Cea mai mare parte a timpului este deprimat, sănătatea i se deteriorează, are mai puțin spor la muncă.
Cel mai neplăcut moment din viața celui dependent e pregustarea întâlnirii, pregustare care seamănă cu euforia alcoolicului care savurează apropierea momentului când va pune gura pe băutură - însă această euforie se închide aproape întotdeauna printr-o dezamăgire. Doza de „iubire” pretinsă de dependent crește în mod constant, iar „donatorul” nu este capabil să o mărească la nesfârșit. El începe să limiteze „doza”, iar în cele din urmă scapă cu fuga de această pseudodragoste...
(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată : taina dragostei înainte și după căsătorie, Traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2012, pp. 10-11)

[cristiboss56]

Dacă nu vă este somn, nu dormiți. Nu vă lăsați apăsați de gânduri privitoare la somn și la grabnica lui venire. Deseori omul suferă nu din pricina insomniei, ci a temerilor legate de aceasta. Necesitățile individuale de odihnă și somn diferă de la un om la altul. Important este să ne cunoaștem pe noi înșine și să hotărâm singuri de cât timp avem nevoie pentru somn. Unul are neapărată nevoie să doarmă noaptea opt ore, altuia îi sunt îndeajuns șase. Dacă, de pildă, îl vom pune pe fiecare din aceștia în situația celuilalt, primul va suferi de lipsa somnului, altul se va chinui din pricina somnului prelungit. În ziua de astăzi trebuie să fim foarte precauți când privim diversele emisiuni TV. Conținutul programelor TV abundă în tot felul de netrebnicii: scene de violență, groază, etc. Ce somn sănătos să mai ai după ce vezi așa ceva? La fel și în privința muzicii. Nu puteți dormi? Nu vă necăjiți. Liniștiți-vă, rugați-vă, respirați aer proaspăt, beți o înghițitură de apă sfințită. Dacă problemele cu somnul nu sunt legate de o boală serioasă, în ziua următoare somnul va fi negreșit mai adânc și mai prelungit.
(Dr. Dimitri Avdeev, Nervozitatea- cauze, manifestări, remedii duhovnicești, Editura Sophia, București 2008, p.120-122)

[cristiboss56]

Domnul este pretutindeni şi pretutindeni este Unul singur şi Acelaşi. Nici un loc nu ne apropie de El şi nici un loc nu ne depărtează de El.
- A merge la Athos nu este rău dacă nu există obstacole acasă. Iar dacă există, atunci puteţi sta acasă. Dumnezeu este accesibil peste tot. Şi nu este mai aproape de Athos decât de Elatma [scrisoarea îi este adresată unui locuitor din Elatma]. Faceţi tot ceea ce vă cere sufletul...

- Domnul este pretutindeni şi pretutindeni este Unul singur şi Acelaşi. Nici un loc nu ne apropie de El şi nici un loc nu ne depărtează de El. Dacă El şi acolo se apropie de dumneavoastră şi dumneavoastră simţiţi acest lucru, pentru ce să umblaţi în toate părţile? Lucrul acesta se va asemăna cu fuga de Domnul... Îl căutaţi pe Domnul?! Căutaţi-L, dar numai în dumneavoastră. El nu este departe de nimeni. Domnul este aproape de toţi cei ce-L cheamă sincer. Găsiţi un loc în inimă şi acolo discutaţi cu El. Aceasta să fie camera de primire a Domnului. Oricine îl întâmpină pe Domnul - acolo îl întâmpină. Şi alt loc El nu a desemnat pentru întâlnirea cu sufletul.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, Galați, p. 74)

[cristiboss56]

sursa: http://orthodoxwayoflife.blogspot.ro



În astfel de momente ne întrebăm unde este Dumnezeu şi de ce îngăduie să li se întâmple astfel de necazuri oamenilor „buni”.
Hai să fim sinceri, indiferent dacă eşti ortodox sau eşti de altă religie viaţa îţi rezervă şi necazuri. În astfel de momente ne întrebăm unde este Dumnezeu şi de ce îngăduie să li se întâmple astfel de necazuri oamenilor „buni”. Filozoful David Hume spunea odată că problema răului în lume este subiectul pe care cei mai mulţi filozofi îl atârnă în cui şi uită de el. Şi se pare că şi atunci când se năpustesc asupra noastră necazurile şi bolile parcă am agăţa şi noi credinţa într-un cui şi am lăsa-o acolo uitată.
Sfânta Scriptură ne oferă un exemplu în Epistola a II-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: „Căci nu voim, fraţilor, ca voi să nu ştiţi de necazul nostru, care ni s-a făcut în Asia, că peste măsură, peste puteri, am fost îngreuiaţi, încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă” ( II Corinteni 1, 8). Ne întrebăm poate de ce Dumnezeu a îngăduit ca ucenicii Săi să treacă prin aceste necazuri ajungând să zică că nu mai nădăjduiau să mai scape cu viaţă? Şi faptul că au fost închişi câteva zile în închisoare. Nu e prea mult?
Pentru filozofi, Cartea lui Iov nu a răspuns niciodată pe tema naturii şi originii răului. Dreptul Iov nu a suferit doar pierderi materiale şi boli trupeşti grave ci lovitura cea mai grea pentru Iov a fost pierderea celor 7 copii într-o singură noapte. Foarte întristat şi necăjit şi stând pe un morman de cenuşă Iov este vizitat şi consolat de prietenii săi. Prietenii săi îl atrag într-o discuţie teologică şi îi spun lui Iov că Dumnezeu sigur la pedepsit pentru păcatele lui. Iov însă dezaprobă afirmaţiile prietenilor săi şi spune că el este nevinovat şi nu merită un asemenea tratament. La sfârşitul Cărţii lui Iov Dumnezeu se înfăţişează înaintea lui Iov şi am putea crede că în sfârşit avem un răspuns la necazurile pe care le-a suferit Iov de-a lungul vieţii sale.
Dumnezeu însă îl întreabă pe Iov dacă atunci când a creat universul i-a cerut vreun sfat lui Iov, unde să pună stelele şi mările. Iov răspunde că nu ar fi putut să-L sfătuiască la crearea universului deoarece el nici nu exista. Dumnezeu încheie prin a-i spune lui Iov că nici dacă i-ar explica natura răului şi a suferinţei nu ar putea înţelege. Apoi Iov spune un lucru interesant: „Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă” (Iov 42, 5-6).
Acest răspuns pe care Iov îl dă lui Dumnezeu poate nu îi mulţumeşte pe filozofi, dar pe creştinii ortodocşi cu siguranţă îi mulţumeşte. Faptul că Dumnezeu s-a înfăţişat înaintea lui Iov a rezolvat toate problemele şi necazurile acestuia. Atunci când Îl avem în inimile noastre pe Dumnezeu vom oferi o semnificaţie mai profundă necazurilor, bolilor şi relelor încercări din viaţa noastră.
Dumnezeu este întotdeauna alături de noi, chiar şi atunci când disperăm şi nu mai avem putere, El este Cel care dă sens mormanului de cenuşă pe care ne aflăm în acea perioadă a vieţii noastre.

[cristiboss56]

Eram în lanţurile robiei – a venit Slobozitorul şi a rupt legăturile noastre… Apropiaţi toate acestea de inima voastră şi primiţi-le cu simţămintele voastre – şi atunci nu vă veţi putea ţine să nu strigaţi: “Slavă Ţie, Doamne, că S-a născut Hristos!”.

Închipuiţi-vă mai limpede ce a săvârşit Domnul pentru noi, şi veţi vedea cât de firesc e să strigăm aşa acum. Ca să ne fie mai uşor, să luăm exemplul următor: Unui om închis în temniţă şi ferecat în lanţuri împăratul i-a făgăduit libertatea… Întemniţatul aşteptă o zi, două, aşteaptă luni şi ani… nu vede împlinirea făgăduinţei, dar nu-şi pierde nădejdea, crezând în cuvântul împăratului. În cele din urmă, au apărut semen că se apropie vremea; atenţia i se încordează; aude zgomotul celor ce se apropie venind din oraşul plin de veselie; gratiile cad şi intră izbăvitorul… “Slavă Ţie, Doamne!” – izbucneşte întemniţatul. “A venit sfârşitul robiei mele, în curând voi vedea lumina lui Dumnezeu!”
Alt exemplu: un bolnav acoperit de răni şi paralizat de toate mădularele, a încercat toate doctoriile şi a schimbat mulţi doctori; răbdarea i-a ajuns la capăt, şi a ajuns gata să se lase pradă amarei deznădăjduiri. I se spune: “Mai e un doctor, unul foarte iscusit, îi vindecă pe toţi tocmai de boli cum e a ta; l-am rugat, şi a promis că o să vină”. Bolnavul crede, prinde nădejde şi îl aşteaptă pe cel făgăduit… Trece un ceas, trec două, trec mai multe – neliniştea începe iarăşi să-i roadă sufletul… De-abia pe seară vine cineva… se apropie… s-a deschis uşa – şi intră cel dorit… “Slavă Ţie, Doamne!” – strigă bolnavul.
Încă un exemplu: cerul se acoperă cu nori ameninţători; întunericul a acoperit faţa pământului; tunetul cutremură temeliile munţilor şi fulgerele despică cerul de la un cap la altul: toţi se înfricoşează, de parcă a venit sfârşitul lumii. După aceea, când furtuna a trecut şi cerul s-a înseninat, fiecare, oftând cu uşurare, spune: “Slavă Ţie, Doamne!” Apropiaţi de voi aceste pilde, şi veţi vedea că în ele este înfăţişată toată istoria noastră. Norul ameninţător al mâniei lui Dumnezeu era asupra noastră – a venir Domnul-Împăcătorul şi a risipit norul acesta. Eram acoperiţi de rănile păcatelor şi patimilor – a venit Doctorul sufletelor şi ne-a tămăduit… Eram în lanţurile robiei – a venit Slobozitorul şi a rupt legăturile noastre… Apropiaţi toate acestea de inima voastră şi primiţi-le cu simţămintele voastre – şi atunci nu vă veţi putea ţine să nu strigaţi: “Slavă Ţie, Doamne, că S-a născut Hristos!”.
Nu încerc să vă insuflu prin cuvintele mele această bucurie: ea este mai presus de orişice cuvânt.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 89-90)

[cristiboss56]

În societatea și cultura în care trăim și care sunt necruțătoare și competitive, cuvintele mele vor putea să-ți pară imposibil de pus în practică. Și totuși, dacă într-adevăr ai suferit sau suferi, dacă ai atins fundul prăpastiei, tocmai tu mă poți înțelege.

Ceea ce va rămâne într-adevăr din noi e ceea ce am dat și nu ceea ce am primit. Am avut totul de la Dumnezeu, în momentul în care ne-am născut. Nu avem nevoie de nimic altceva.

Rugăciunea pe care o spun în fiecare zi, atunci când mă trezesc este: Dumnezeule, ajută-mă să te aleg, să fiu cu Tine în orice întâmplare pe care o trăiesc, mică și neînsemnată. Numai astfel pot transforma suferința în semnificație, înfrângerile în creștere. Numai așa reușesc să dăruiesc bucurie, veselie, seninătate, înțelepciune și tărie acelora pe care îi întâlnesc. Se simte, se vede atunci când pe dinăuntru ești senin, bucuros, când inima îți râde chiar în mijlocul unor suferințe sfâșietoare. Chiar și fără a vorbi. Pare că, în mod misterios, în aer se răspândesc valurile emise de inima ta veselă. Nu spun că poți să-ți schimbi viața, însă pe tine însuți, da!

Viața poate fi teribilă și fantastică, blândă și amară, ușoară și grea, dar așa e ea. Putem însă să ne schimbăm stare de spirit, atitudinea noastră de viață. Putem să creăm în noi o stare de seninătate. Putem deveni niște persoane simpatice, nu plictisitoare. Bucuroase. Care știu să izbucnească în râs din inimă. Care știu să se elibereze de amărăciunea pe care o țineau în ei de multă vreme.

(Valerio Albisetti, Să râdem cu inima – o metodă simplă pentru a trăi mai senin, Editura Pauline, p. 23)

"Pomenirea răului are puterea de a readuce la viaţă păcatele dispărute".

Sfântul Ioan Gură de Aur

Sper că nu am postat pe un topic greşit...
Mi se pare potrivit să ne aducem aminte de acest sfat al Sfântului Ioan Gură de Aur, căci uneori suntem înclinaţi să rememorăm prea mult răul sau păcatele trecutului...