Despre cele trei puteri ale sufletului

[tot-Laurentiu]

Mă îndoiesc ca Părintele Ioan de la Rarău să fi scris în cartea sa despre rugăciune despre cele 7 chakre. Despre ce carte vorbeşti ? La ce editură a apărut această carte? Lasă un link, ceva...

În Tradiţia Ortodoxă şi Teologia Ortodoxă nu există şi nu au existat nici un fel de chakre...

Cele 7 chakre sunt o concepţie filozofică dintr-un amestec dintre hinduism, budism tibetan şi budism indian, care este întâlnită la adepţii new-age. Aceştia consideră că dupa deschiderea si echilibrarea celor 7 chackre se formeaza Yin şi Yang...

Chakra (derivat din sancrită cakram = roată, disc) este un cuvânt din sanscrită dat în mod tradiţional obiectelor sub formă de disc (inclusiv soarelui) şi care, de asemenea, se află pe drapelul Indiei. În prezent termenul este mai bine cunoscut pentru a desemna aşa-numitele "centre spirituale" sau "puncte de joncţiune ale canalelor de energie ("nada")" provenite din Kundalinî yoga, care ar fi amplasate în corpul uman. Conform acestei concepţii rătăcite, ar exista 7 chakre principale şi mii de chakre secundare. Această concepţie se găseşte în aşa-numitele upanişade şi în mod special în Yoga Chudamani Upanishad şi Yoga Shikha Upanishad.

În concluzie este o rătăcire new-age-istă care nu are nici o legătură cu Tradiţia şi Teologia Ortodoxă şi nici cu rugăciunea ortodoxă. Dacă cineva doreşte să se roage ortodox nu are nevoie de nici un fel de "chakra"!!!

Aici poate fi citit un studiul al Mitropolitului Hierotheos Vlachos despre rugăciunea ortodoxă, rugăciunea minţii în inimă (partea 1 şi partea 2) şi aici poate fi citit, de asemenea, un studiu al Sfantului Ignatie Briancianinov despre formele rugăciunii înşelate (partea 1 şi partea 2).

ÎPS Hierotheos Vlachos spune că "prin rugăciunea raiţonală neîncetată, pentru început, şi prin strădania de întoarcere a miniţi-nous în inimă găsim Harul dumnezeiesc al Botezului care există în inimă. Potrivit învăţăturii Sfântului Diadoh al Foticeii, prin sfântul Botez Harul lui Dumnezeu intră în adâncul inimii si nu se pierde niciodată. Prin săvârşirea păcatului este doar acoperit acest Har. Prin urmare, aşa cum spune Sfântul Grigorie Sinaitul, pe de o parte, prin ţinerea poruncilor lui Hristos, iar pe de alta prin rugăciune găsim Harul lui Dumnezeu care de la sfântul Botez se află în inimă. Ca un burghiu, mintea intră în lăuntrul inimii şi de acolo se revarsă Harul si copleseste întregul om. Prin urmare, rugăciunea nu este un instrument omenesc, nici nu se săvârşeşte prin eforturi omeneşti, nici nu este o stare psihologică. Nu se ajunge la ea prin eforturi omeneşti, pentru că întoarcerea miniţi-nous în inimă se face prin lucrarea dumnezeiescului Har, iar nu prin strădaniile omului, nici într-o atmosferă antropocentrică".
"Această descoperire a inimii şi, mai mult încă, a Harului care se află în lăuntrul ei, are multe urmări. Omul dobândeşte o simţire curată a existenţei dumnezeiescului Har. Contemporanii folosesc pentru exprimarea acestui fapt cuvântul trăire. Însă Păriniţi Bisericii folosesc o expresie care cred că redă mai bine realităţile. Vorbesc despre existenţa dumnezeiescului Har în noi în simţire şi înştiinţare. Sufletul dobândeşte înştiinţare, iar trupul simţire a existenţei lui Dumnezeu". Continuarea aici

[Teodosie]

Normal ca nu chackrele sunt din cartea parintelui ci restul cu sufletul inima duhul ... .

http://www.emag.ro/rugaciunea-lui-ii.../pd/EKLH50BBM/

[adam000]

În prealabil postat de tot-Laurentiu

rugăciunea nu este un instrument omenesc, nici nu se săvârşeşte prin eforturi omeneşti, nici nu este o stare psihologică. Nu se ajunge la ea prin eforturi omeneşti, pentru că întoarcerea miniţi-nous în inimă se face prin lucrarea dumnezeiescului Har, iar nu prin strădaniile omului, nici într-o atmosferă antropocentrică".
"Această descoperire a inimii şi, mai mult încă, a Harului care se află în lăuntrul ei, are multe urmări. Omul dobândeşte o simţire curată a existenţei dumnezeiescului Har. Contemporanii folosesc pentru exprimarea acestui fapt cuvântul trăire. Însă Păriniţi Bisericii folosesc o expresie care cred că redă mai bine realităţile. Vorbesc despre existenţa dumnezeiescului Har în noi în simţire şi înştiinţare. Sufletul dobândeşte înştiinţare, iar trupul simţire a existenţei lui Dumnezeu". Continuarea aici

Multumesc mult pt acest link! Iata intradevar o scriere ziditoare!

Mi-ar placea sa gasesc mai multe astfel de referinte pe acest forum!

[leonte]

"Linistindu-se batranul in chilia sa, a venit un conducator de ostasi, caci avea o fiica bantuita de diavol, iar dupa ce a batut indelung la usa chiliei, s-a aratat batranul numai putin, zicandu-i aceluia. -Omule, ce ma tot strigi, sant si eu om ca si tine; daca ai credinta, roaga-te lui Dumnezeu si fiica ta se va tamadui." - Sf Antonie cel Mare - 17 Ian.

"Cand stati de va rugati, sa credeti ca ati si primit cele ce voiti sa cereti si le veti avea." Xc.Hc.

Fiecare poate sa inteleaga ce vrea... Daca are sau nu credinta cea dreapta in aceasta se cunoaste:

Marcu 16
16. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.
17. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi,
18. Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.

[tot-Laurentiu]

Pustiirea firii omenești în Adam

Omul dintâi, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, avea toată făptura sa întoarsă spre Dumnezeu, care se răsfrângea într-însul ca soarele într-un bob de rouă. Mintea, pofta şi iuţimea, sau cugetarea, iubirea şi voinţa, erau unite întreolaltă în aceeaşi vedere sau contemplare a lui Dumnezeu. Iar trupul, deşi pământ, neavând în sine poftă pătimaşă, întovărăşea - aşa-zicand - contemplarea aceasta. Asta era temelia cea străveche, în care omul avea să crească de la chip la asemănare cu Dumnezeu.

Protivnicul a dat primul război cu Adam în Rai şi prin el, cu noi, cu toţi, întrucât toţi eram în Adam. E primul război pierdut de om, înfrângerea lui insă o repetă întreg neamul omenesc, mii de ani de-a rândul; iar ceea ce a făcut Adam facem şi noi fiecare. E limpede că la mijloc a fost o neascultare, o încovoiere a unei meniri, date omului de Dumnezeu.

Iată cercul vicios pe care-l strângeau cu putere, asupra firii omeneşti. Domniile şi Stăpâniile intunericului, îmbrăcându-se pe ascuns în simţirea cea după fire şi povârnind-o spre o lucrare contra firii şi contra ascultării de Dumnezeu. Iată cum, printr-un sfat rău, îngerii căzuţi au surpat raiul virtuţii din fire. Vom vedea la vreme, că deodată cu acesta, au stins şi lumina cunoaşterii.

Iată aşa a întors Adam firea omenească de la calea scurtă a desăvârşirii, înfundând-o în hăţişul ascultării străine, ceea ce i-a adus scoaterea din Rai în lumea aceasta."Necaz mare se făcu la tot omul şi jug greu apasă de atunci pe fiii lui Adam." Căci mare sfărâmare făcu ucigaşul, băgând în zidire puhoiul pustiirii morţii şi toată tragedia istoriei.

Iată, şi cu alte cuvinte, pustiirea ce se făcu firii omeneşti. Căderea firii în ispită e tot una cu o sfărâmare, care l-a făcut pe om bucăţi. Astfel mintea i-a fost amăgită de mândrie şi slavă deşartă, crezând ispititorului, că va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul; simţirea sau dragostea i s-a întors spre trup, care s-a aprins de poftă pătimaşă; voinţa sau iuţimea în spaimă şi ruşine s-a întors şi, văzându-se gol, s-a ascuns de Dumnezeu. Iar când l-a strigat Dumnezeu pe nume,nu L-a mai văzut, ci numai L-a auzit, de vreme ce vederea conştiinţei sale era întoarsă acum de la Dumnezeu la sine, căci s-a văzut gol.

Deci, când să-şi recunoască greşeala, mintea îi era slăbită, inima rănită cu iubirea de sine, încât cunoaşterea lui decăzută scoase vinovat pe Dumnezeu pentru pustiirea sa. Aşa luă strămoşul plata neascultării, şi fu scos afară din fericirea vederii lui Dumnezeu, şi alungat în lumea aceasta şi îmbrăcat în haine de piele. De atunci firea noastră în îndoita învrăjbire se află:

Învrăjbirea aceasta ne urmăreşte ca o lege de pedeapsă dată firii; ea întunecă chipul nostru cel după Dumnezeu. Dar sufletul nu s-a întunecat de tot, căci a mai rămas conştiinţa, ca o stea ce nu s-a stins de pe Cerul Raiului, şi mereu ne aduce aminte de obârşia noastră dumnezeiască şi ne îmbie o refacere. De la învrăjbirea aceasta vine toată tulburarea şi războiul celor două legi, adică al legii cu fărădelegea, de care se plângea şi Sfântul Pavel că se osteau într-însul. Aşa se face că împătrit greşim: împotriva lui Dumnezeu, împotriva noastră înşine, împotriva aproapelui şi împotriva firii întregi. Adică păcatul sau decăderea firii ne-a făcut să pierdem: pacea cu Dumnezeu, pacea dinlăuntrul nostru, pacea cu oamenii şi pacea cu toată firea. Ne-am sălbătăcit în toate părţile, cât aproape "să se teamă" şi Dumnezeu de noi. Iată de ce şi fiarele fug de om.

După fire și împotriva firii

Puterile sufletului: mintea, iubirea şi voinţa, după orânduirea cea străveche, îşi aveau lucrarea şi ţinta către Dumnezeu. Această tindere spre Dumnezeu a sufletului era lucrarea cea după fire; şi pe temeiul stăruinţei în această tindere, urma să creştem de la chip la asemănare.

Aşa eram în sfatul, în ascultarea şi vederea lui Dumnezeu. "în urma păcatului, cel viclean a ţintuit puterile sufletului incă de la început de firea celor văzute" şi nu mai era cine să înţeleagă şi să caute pe Dumnezeu", întrucât toţi cei părtaşi de firea omenească îşi mărgineau puterea raţiunii şi a minţii la înfăţişarea lucrurilor sensibile şi nu mai aveau nici o înţelegere pentru cele mai presus de simţuri."

De la neascultare încoace, puterile sufletului, nemaifiind unite în Dumnezeu, ci învrăjbite şi aprinse de gânduri ce se contrazic, nu mai lucrează după fire, ci lucrează cel mai adesea, dacă nu aproape totdeauna, contra firii. După cuvântul Sfinţilor: toată strădania diavolului aceasta era şi este ca să desfacă dragostea sufletului nostru de Dumnezeu şi s-o lege de orice altceva, afară de Dumnezeu.

Drept aceea vrăjmaşul, ca să-şi ajungă ţinta fărădelegii, îmbie sufletului ispita întâi, cea prin plăcere, aducându-i momeli plăcute la vedere şi bune la gustare, potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului, în parte; iar pe trup îl împinge să le împlinească cu lucrul şi să le facă tot mereu. Vrea vicleanul, ca pe nişte lipsiţi de bucuria vederii lui Dumnezeu, pe care ne-a furat-o, să ne mângâie, învăţându-ne să iubim plăcerea simţurilor, bine ştiind vicleanul, că asta stinge iubirea de Dumnezeu şi întunecă mintea de la vederea Lui. Că nu Dumnezeu este cel ce nu ne mai iubeşte şi nu ne mai vede, ci noi suntem cei ce nu-L mai iubim şi nu-L mai vedem, căci între noi şi El e zidul păcatului, iar dincoace de zid, noi: o grămadă de cioburi mereu zdrobindu-ne de zid şi în tot mai mare sfărâmare aflându-ne.

Ascultarea cea străină a încovoiat dragostea noastră spre lumea aceasta şi spre trup. Iuţimea sau voinţa, care, după fire, aveau rostul să îndrepte spre Dumnezeu ca un arc dragostea, iar către diavol mânia, ca pe o săgeată, a aprins-o contra firii şi a transformat-o în ură, încât fiara de om, ca fulgerele zvârle săgeţile în obrazul fraţilor şi în faţa Sfântului Dumnezeu, blestemând şi dând dracului pe toate şi chiar pe sine însuşi.

Iar pe biata minte, de unde - după fire - avea să fie oglindirea sau răsfrângerea lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu în om, locul Său cel sfânt, fie că o întunecă afumând-o cu mândria, fie că o aprinde să stea împotriva adevărului, sau într-alte chipuri o sfărâmă şi pune într-însa urâciunea pustiirii sau idolul (ideea fixă a) păcatului.

"Când raţiunea e fără minte, iar mânia aprinsă şi pofta neraţională, ajunge stăpână pe suflet neştiinţa, pofta de asuprire şi desfrâul. Din acestea se naşte deprinderea păcatului cu fapta, împletită cu diferitele plăceri ale simţurilor".

Tot ce-i de prisos şi peste trebuinţa firească e necumpătare. Iar aceasta e calea diavolului spre suflet. Dar tot pe ea se întoarce acela cu ruşine în ţara lui, când firea e povăţuită de înfrânare. Sau iarăşi, calea e formată din afectele (dorinţele) naturale, care atunci când sunt împlinite peste trebuinţă aduc pe diavol în suflet, iar când sunt împlinite potrivit cu trebuinţa îl întorc prin ele în ţara lui. Iar ţara acestuia e obişnuinţa şi confuzia învârtoşată a viciului, în care trăieşte totdeauna şi la care duce pe cei biruiţi de iubirea celor materiale."

Aşa se înscăunează vrăjmaşul în mintea care nu-şi păzeşte porţile dorinţelor, şi aşa de tare o strâmba contra firii, încât zice răului bine şi binelui rău; întunericului lumină şi luminii întuneric; cuminţeniei nebunie şi nebuniei inţelepciune, cu care scorneşte apoi că nu e Dumnezeu, ci numai natură, iar dacă e vorba să fie vreun "Dumnezeu", omu-i "Dumnezeu".

Iat-o pe biata minte înşelată desăvârşit şi pe diavol rânjind biruitor, că a izbutit să pună minciuna lui în mintea omului, aşa cum l-a asigurat când l-a scos afară din Rai, făgăduindu-i că, mâncând din pomul oprit, va fi: "Ca Dumnezeu cunoscând binele şi răul".

- De unde să mai cunoască! Iată ce e o minte îndrăcita: din bună, nebună, care socoteşte minciuna adevăr şi adevărul minciună şi azvârle cu spurcăciuni în Dumnezeu, bucurie făcând dracilor. Iată o minte legată cumplit, târâtă în robie străină şi pierzându-şi darul de mare cinste de la Dumnezeu: al libertăţii voinţei şi al dreptei socoteli.

Iar trupul cel hotărât după fire să împlinească cu lucrul sfatul lui Dumnezeu şi sfatul dreptei socoteli, împlineşte sfatul fărădelegii, robind patimilor contra firii, care-l spurcă, îl tâlhăresc de vlagă, îl strică cu bolile şi cu totul îl fac neputincios spre ostenelile suirii de la chip la asemănare.

Iată hăţişul de patimi şi fărădelegi în care războiul vrăjmaşului cufundă sufletul celor ce iubesc lucrurile lui şi nu le pasă de Dumnezeu:



Iată şi treptele căderii, în număr de 12, pe care alunecă puterile noastre în fiecare din acest hăţiş de patimi şi păcate:



Deci dacă lucrurile ar fi mers fără nici o împiedecare, după planul ucigaş al vrăjmaşului, de mult viaţa oamenilor s-ar fi făcut iad desăvârşit, înnebunindu-se, îndrăcindu-se şi omorându-se unii pe alţii şi pe ei înşişi.

(Părintele Arsenie Boca - Cărarea Împărăției)

Sursa

[tot-Laurentiu]

Îndeobşte, Părinţii spun că sufletul omenesc are trei "puteri".1
Pe treapta cea mai de jos (care nu este întotdeauna clar distinsă, ci e adesea socotită parte a treptei următoare) se află puterea vegetativă sau vitală, pe care o are orice făptură vie: om, animal ori plantă.2 Cu ajutorul acestei puteri fiinţa vie se hrăneşte, creşte şi se reproduce.3 Ea este izvorul vieţii organismelor, asigurând în special funcţionarea organelor vitale.4 Facultăţile vitale corespunzătoare sufletului vegetativ scapă controlului voinţei umane, ele "lucrând fie că vrem ori nu".5
Pe cea de-a doua treaptă stă puterea animală, comună oamenilor şi animalelor.6 Împreună cu puterea vegetativă, ea constituie partea iraţională a sufletului. Se mai numeşte şi apetitivă (puterea de a pofti)7 şi pasională.8 Pe lângă capacitatea de a avea senzaţii şi percepţii9, ea mai are încă alte două facultăţi: irascibilitatea sau ardoarea (thumos) " din care se nasc toate formele de agresivitate, dar şi voinţa în forma sa combativă10 - şi concupiscenţa11 (epithumetikon), aceasta din urmă cuprinzând dorinţa, afectivitatea şi pornirile impulsive.12 De ea este legată şi imaginaţia13, sub forma ei elementară, reproductivă.
La om, lucrarea acestor facultăţi poate fi controlată prin facultăţile părţii raţionale a sufletului.14
Pe cea de-a treia treaptă se află "puterea raţională"5 Principalele facultăţi ale acestei puteri sunt raţiunea şi, pe o treaptă mai înaltă, duhul (pneuma) sau intelectul (nous16), care este principiul conştiinţei (în sens psihologic şi în sens moral) şi al capacităţii de autodeterminare a omului (autexousia), aşadar polul superior al voinţei sale17 şi principiul libertăţii sale.18. Nous este totodată principiul tuturor funcţiilor intelectuale, în primul rând inteligenţa intuitivă (nous-ul propriu-zis), facultatea contemplaţiei (theoria) şi izvorul a toată cunoaşterea, iar în al doilea rând al raţiunii (logos), şi a tot ceea ce izvorăşte din inteligenţă19: gândirea (ennoia, dianoia), reflecţia (dianoia), puterea de judecată (krisis), discernământul (diakrisis), vorbirea interioară (endiathetos logos), de unde provin limajul şi memoria. (Jean Claude Larchet)

Continuarea

Toate puterile sufleteşti ale omului ar trebui să fie direcţionate către Dumnezeu. După cădere, aceste puteri s-au pervertit, şi se mişcă diferit faţă de rostul pentru care au fost create. Astfel, de la funcţionarea firească au eşuat în anti-funcţionare. De pildă, voinţa este pofta firii, numită voinţa firească, care ar trebui ca prin liberă alegere să se mişte către Dumnezeu. Însă, prin lucrarea diavolului, această mişcare şi-a schimbat mersul şi a devenit voinţă opinantă, prin care se săvârşesc păcatele. Schimbarea mersului, pervertirea voinţei fireşti în voinţă opinantă şi săvârşirea păcatelor înseamnă boală. (ÎPS Ierotheos Vlachos)

Sursa

- Gheronda, daţi-mi binecuvântare ca sa-mi adun mintea.

- Ma rog să ţi se adune mintea în inima. Dar ce înţelegem când spunem "inima"? Inima nu este un urcior, înlăuntrul căruia vom baga mintea, ci inima este ceea ce simţim. Prin urmare, atunci când spunem "sa se adune mintea în inima", înţelegem să se adune în dragoste, în bunătate, în dorinţa arzătoare, în acea tresăltare, în acel ceva dulce... De vreme ce Dumnezeu este Dragoste şi inima are dragoste, dacă este curăţită, atunci omul are înlăuntrul sau pe Dumnezeu. "Sa iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toate inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău...(Matei 22, 37; Marcu 12, 30; Luca 10, 27). Sa-L iubeşti cu toată fiinţa ta. Daca mintea se va îndulci de dragostea şi bunătatea inimii, când va rosti "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă", se va cutremura în întregime.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugăciune”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2013

Cum si în ce chip se face mintea lucratoare?
Asa precum au spus Sfintii Parinti: mintea sa pazeasca luarea aminte deasupra inimii si nimic sa nu gândeasca sau sa cugete atunci, ci numai cuvintele rugaciunii sa le tina (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma), ca sa se scufunde mintea în adâncul inimii, iar nu în partea poftitoare. Ca singura lucrare neînselatoare a celor ce au început de curând aceasta rugaciune este sa înceapa a o savârsi cu mintea în inima. Dar mult uneltitorul, zavistnicul si vicleanul diavol se sileste în tot chipul sa însele pe cei ce au început de curând rugaciunea. Înca mai ales în doua chipuri se straduieste a-i însela, adica sa le vrajeasca mintea prin naluciri si sa-i faca sa desfrâneze prin partea poftitoare. Iar pe cei de la mijloc si pe cei desavârsiti voieste ca prin neascultare sa-i arunce în prapastia parerii de sine si a mândriei. Drept aceea, ca sa nu fii înselat, tine foarte tare ascultarea si smerenia si nu numai ca nu vei fi înselat, ci si toate maiestririle si mrejele vrajmasului le vei sfarâma si toate taberele viclenilor draci, pe goana le vei pune cu puterea lui Hristos.
Daca vei simti durere, miscare sau fierbinteala de-a dreapta, în piept, sub piept, sub inima, la cap, la frunte, între ochi, la urechi, la mâna, la spate, ori la picioare, nicidecum la unele ca acestea sa te gândesti, ci numai la cuvintele rugaciunii sa priveasca inima ta, deasupra inimii, unde ti-am aratat. Caci cum zice Sfântul Diadoh, pe cât se lucreaza poruncile si darul se înmulteste.

Sursa