Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, o mică rugăciune...

Ea cată la frate, gata mereu să-i sară în ajutor. Fii blând şi bun cu toţi, ne îndeamnă Părintele Serghie, că toţi sunt în nevoi, bolnavi cu toţii. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deşi ne pare că le merge bine, de stai să cugeţi ce i-a fost hărăzit omului să fie, şi ce-a ajuns, nu poţi decât să plângi de mila lor, şi-a ta. Pe lânga asta, sunt necazurile vieţii: citeşte numai ziarul, şi-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin şi suferinţă. N-au, oare, toţi aceşti oameni nefericiţi nevoie de mila şi bunătatea ta?

Fiecare om pe care Domnul ţi l-a scos în cale să simtă că ţi-e drag, că-i vrei binele şi ai dorinţa vie de a-l ajuta. Să simtă, adică, toţi iubirea ta.

Şi cum să nu-i iubeşti pe toţi, când sunt cu toţii de mare preţ în ochii lui Dumnezeu! Când fiecare, cum spune Dostoievski, mărunt şi neînsemnat cum e, are o soartă măreaţă şi zguduitoare, vrednic de luat în seamă şi de plâns. Că pentru toţi, până la unul, S-a întrupat şi S-a jert*fit Hristos. Părintele Serghie spune sus şi tare că niciodată nu-i preţuim pe oameni aşa cum se cuvine, şi de aceea pe cei ce par că sunt mai de necinste, pe aceia cu mai multă cinste să-i întâmpinăm (cf. 1 Cor. 12, 23).

Să-ţi pese de fiecare om, ajută-l, doreşte-i mântuirea. Cu gingăşie însă să-l ajuţi. Nu-i ţine predici, că nu-i sunt de folos nici lui, nici ţie. Nici sfat nu da de nu ţi s-a cerut. De faci vreun bine, fă-l cu duh smerit. Să-ţi fie pildă adânca smerenie cu care Sfântul Serafim de Sarov îi întâmpina pe cei ce veneau la el, mic ori mare. (…)

Mai înainte de a le vorbi oamenilor de Dumnezeu, roagă-l, pe Duhul Stant să te lumineze cum şi ce să spui. Şi întotdeauna, cu rugăciune pentru cel de lângă tine, caută şi află cuvântul potrivit.

Că rugăciunea unelteşte iubirea de oameni, o ţine vie, o sporeşte şi o arată.

Rugăciunea iţi deschide ochii, ca să-l vezi pe cel de lângă tine şi să-i cunoşti nevoia.

Din milă, vine ruga, iar din rugă, mila.

Îndoit folos ai pururea din rugăciunea pentru frate; pe tine te blagosloveşte cu sporul de iubire, pe celălalt, cu mângâierea celor cerute pentru el. Şi nu-i mai mare dar ca darul rugăciunii. Dă-l mai întâi celui ce-i ştii nevoia şi necazul. Dar ţine minte că nu e om să n-aibă trebuinţă de rugăciunea şi de iubirea ta.

Iar nevoia pe care o are fiecare, ţi-o arată rugăciunea. Ea iţi şopteşte şi de-i bine să-i vorbeşti şi cum, ori de-i mai bine să păstrezi tăcerea şi să stai deoparte.

(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura Părintelui Serghie, Editura Sophia, pp. 97-99)

[cristiboss56]

SMERENIA ESTE UNEALTA MEA!



Vei afla ușor într-un om lucrările parțiale ale multor altor virtuți, dar căutând în el mireasma smereniei, abia dacă o vei găsi. De aceea, este nevoie de multă smerenie pentru a dobândi acest lucru.”
Dacă-i analizezi pe oameni, la toți vei găsi cu ușurință unele virtuți sau unele nevoințe duhovnicești. Dacă vei căuta însă mireasma smereniei, abia de o vei găsi. Câte fapte bune avem fiecare dintre noi! Dar smerenie, câti avem?
De aceea este nevoie de multă smerenie. Varianta corectă este “silință” în loc de smerenie. Ca să dobândești smerenia, e nevoie să-ți zdrobești sinele, sa-l jertfești. Să te smerești înaintea oamenilor. E nevoie să-ti pui în acțiune existența ta cu silire, să o iei în serios și să spui: “Gata, smerenia este unealta mea!” Când vei face aceasta, smerenia va deveni proprietatea ta.
(Arhim. Emilianos Simonopetritul – Cuvânt despre trezvie. Tâlcuire la Sfântul Isihie)



Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredințează că suntem mai păcătoși decât toți oamenii și nevrednici de mila lui Dumnezeu. Cand ne defaimăm pe noi înșine nu avem smerenie, ci atunci cand altul ne ocarăște și ne defaimă, încă în public, iar noi răbdam și zicem: «Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască, pentru păcatele mele», aceasta este smerenia adevarată. De mare ajutor pe calea mântuirii ne sunt smerita cugetare și smerenia, care spala păcatele și biruiesc diavolul”.

Smerenia în faţa Domnului şi a omului este taina tainelor, cu care poţi străbate calea până la Tatăl nostru Cel din ceruri. Smerenia este floarea cea mai gingaşă, dar şi greu de atins. Prin ea Îl putem cunoaşte pe Iisus. Sufletul meu aleargă după Iisus, dar mai întâi va trebui să ajungă la cunoaşterea adevăratei smerenii.
Calea cea bună a smereniei este calea pe care ne-ai arătat-o Tu, Iisuse, şi sufletul meu doreşte să Te urmeze, fiindcă aşa ştiu că voi împlini voia Ta! Fără ajutorul Tău însă, ştiu că nu voi putea. Dar eu mă rog Ție, Iisuse, ajută-mă să ajung şi eu aşa cum ai zis: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”.
După Sfântul Isaac Sirul smerenia este haina lui Dumnezeu care S-a smerit, îmbrăcându-Se în trupul nostru muritor. Iar ce este ea anume, auzim pe acelaşi mare sfânt al liniştii, zicând: Smerenia este o putere tainică pe care o primesc sfinţii desăvârşiţi, după desăvârşirea întregii lor vieţuiri. Această putere nu se va da decât numai celor desăvârşiţi în virtute, prin puterea harului, atât cât încape în hotarul firii.”

[Leoaica]

"Odată, cum mergeam cu sfântul prin piaţa oraşului, văd la dreapta mea un om care aştepta ceva. Veneau după el mulţi săraci cerându-i ajutor. Iar el, facându-se că-i alungă, le punea repede în mână milostenia sa. Aşa se ascundea de oameni. Cum l-am văzut, l-am tras de mână pe cuviosul şi i-am spus despre virtutea acestui om. Iar el, mi-a zis: „Este mare înaintea lui Dumnezeu. Îl cunosc, pentru că de mai multe ori m-am întâlnit cu el”. Apoi, după câteva zile iarăşi l-am întrebat despre această virtute şi el mi-a povestit această străină minune:
Eram copil cam de 12 ani, mi-a zis el, şi m-am dus la biserica Sfântului Apostol Toma să mă rog. Aici am găsit un preot învăţând poporul şi, între altele, a vorbit şi despre milostenie. Zicea că cel ce dă milostenie la săraci este ca şi cum ar pune în mâna Domnului ceea ce dăruieşte. Când am auzit acest cuvânt m-am minunat şi am judecat pe omul lui Dumnezeu, zicând că este mincinos. Pentru că, gândeam, de vreme ce Domnul este în ceruri de-a dreapta Tatălui, cum poate să fie pe pământ ca să ia ceea ce dăm la săraci.
Deci, pe când mergeam şi mă gândeam la cele auzite, văd din întâmplare un sărac zdrenţăros, care avea deasupra capului lui, o, minune, chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Şi cum mergea săracul, s-a întâlnit cu un om milostiv, care i-a dat o bucată de pâine. Dar când acel iubitor de săraci a întins mâna sa către cerşetor, a întins şi Domnul din icoană mâna Sa, a luat pâinea şi a mulţumit, apoi a dat-o săracului. Însă nici acesta, nici cel milostiv nu au văzut ceva. M-am minunat şi am crezut. De aici ştiu că cel ce dăruieşte fraţilor celor nevoiaşi, pune darul său cu adevărat în mâinile lui Hristos. Această icoană a lui Hristos o văd deasupra tuturor săracilor şi de aceea mă străduiesc să fac cât pot milostenie, care atât de mult îi place Domnului."

(Un episcop ascet, Viața și învâțâturile Sfântului Ierarh Nifon, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 79)

www.doxologia.ro

[Leoaica]

1. Să ai un canon zilnic de rugăciune; nu însă foarte mare, ca să-l săvârșești, în pofida tuturor treburilor tale;
2. În timpul liber, să te adâncești în sensurile rugăciunilor canonului tău, înțelegând fiecare cuvânt, trăind fiecare frază și pregătindu-ți inima pe măsură, încât la vremea rugăciunii să le înțelegi lesne;
3. Fără îndoială, la ceasul rugăciunii mintea ta va zburda și se va încurca cu alte treburi. De fiecare dată când îți dai seama că se întâmplă aceasta, să readuci gândirea ta la obiectul rugăciunii. Să repeți citirea iară și iară, până când o vei face cu atenție și simțire. În acest fel vei constrânge mintea să se concentreze la rugăciune, până când, cu timpul și cu nevoința continuă, se va izbăvi de rătăcire și lâncezeală;
4. Dacă vreun cuvânt sau vreo frază a rugăciunii mișcă puternic sufletul tău, să nu înaintezi mai jos. Rămâi acolo, cu atenția gândului și cu trezvia inimii! Hrănește sufletul tău cu gândurile bune și cu sentimentele sfinte pe care le produce acest cuvânt sau frază. Nu te sili să lepezi o asemenea stare binecuvântată. Ține-o până când va pleca ea singură! Este semnul că duhul rugăciunii s-a arătat lucrător în tine. Și, în același timp, este mijlocul cel mai eficient pentru statornicia acestui duh în inima ta.

(Sf. Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească, editura Egumenița, p. 45)

www.doxologia.ro

[cristiboss56]

Pocăinţa este cea mai importantă şi mai urgentă necesitate a vieţii noastre, iar amânarea ei este o uneltire a diavolului, cu care uşor ne poate înşela. Uităm faptul că numai prezentul ne aparţine şi că pentru viitor nu putem fi siguri, noi nu ştim ceasul morţii şi de aceea trebuie să luăm acum hotărârea de a pune început de pocăinţă.
Unul din multele mijloace pe care diavolul le foloseşte, pentru a ne împiedica de la Taina Mărturisirii este neîncrederea în discreţia duhovnicului. Multora le creează teama că duhovnicul le va vădi păcatele. Dar aceasta este înşelare, deoarece duhovnicii sunt legaţi cu legăminte înfricoşătoare înaintea lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când sunt ameninţaţi cu moartea, nu au dreptul să arate, şi nici nu arată, niciodată nimic din cele pe care le spovedesc înaintea lor cei care se apropie de Taina Mărturisirii. Mai ales femeile obişnuiesc adeseori să-şi spună păcatele, „în mod confidenţial” prietenelor şi rudelor lor, iar atunci când cele destăinuite de ele sunt divulgate şi altora, ele presupun că au fost divulgate de către duhovnic.
Ultima şi cea mai puternică armă a diavolului, pe care acesta o foloseşte mai ales împotriva celor care au săvârşit păcate mari, este deznădejdea. Ascunde în chip viclean, nemăsurata milostivire a lui Dumnezeu şi nesfârşita Lui dragoste pentru noi, arătându-ni-L numai Drept Judecător.
Diavolul vrea încă să ascundă de noi faptul că patimile noastre se pot preschimba în virtuţi cu harul lui Dumnezeu, pe care Acesta îl dăruieşte fiecărui om care se smereşte şi se pocăieşte cu adevărat. Deznădejdea este hulă împotriva lui Dumnezeu, deoarece tăgăduieşte dragostea Lui, iubirea Lui de oameni şi mila Lui; ea tăgăduieşte încă şi făgăduinţele Lui. Dacă ar fi fost posibilă curăţirea sufletului nostru numai prin propriile noastre puteri, atunci, pe dreptate, ar fi trebuit ca toţi să fim cuprinşi de deznădejde.
Acum, însă, când Dumnezeu cere de la noi numai hotărârea şi străduinţa de a trăi în acord cu voia Lui, nici un gând de deznădejde nu trebuie să ne tulbure. Trebuie să spunem şi aceasta că, este un mare păcat, ce are nevoie de spovedanie, faptul de a nu chema pe duhovnic atunci când avem rude care sunt pe moarte, îndreptăţindu-ne pe noi înşine şi spunând că nu facem aceasta pentru a nu-i înfricoşa. Şi astfel îi lăsăm în timpul ieşirii sufletului lor pradă fricii pricinuită de prezența demonilor, de vreme ce pleacă din această viaţă nepregătiţi.
(Arhim. Atanasie Anastasiu, Povățuire către pocăință, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 109-111)

[cristiboss56]

"Din bărbat lipseşte ceva... femeia lipseşte de undeva..."


Deşi se naşte neputincios, omul este destinat să ajungă la o anumită maturitate, este rânduit să atingă deplinătatea.
Bărbatul, în mersul său spre întregire, spre deplinătate, ajunge într-un anumit punct, în care simte cu tărie că îi lipseşte ceva. Femeia, de cealaltă parte, simte că lipseşte de undeva. De aceea şi diferă atât de mult psihologia genului feminin, de psihologia genului masculin.
Aşadar, datorită acestei completări, în final, omul se întregeşte, ajunge la întregire, la deplinătate, în cadrul căsătoriei. Bărbatul găseşte ceea ce îi lipseşte, iar femeia îşi găseşte locul de unde lipseşte. Aceasta, însă, nu se întâmplă la modul absolut.
Omul se întregeşte prin căsătorie numai atunci când căsătoria se încheie şi cu Dumnezeu.
(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Adolescenţa, fecioria, căsătoria, Editura Bizantină, Bucureşti 2010, p. 175)

[cristiboss56]

Nu poți iubi fără a suferi. Cea mai mare durere este a iubi până în sfarşit. Hristos atâta a iubit, încât S-a dat unei morţi cumplite. Tot astfel şi sfinţii. Raiul şi iadul cer întotdeauna acest preţ. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe cât se poate de adânci şi de vii.

A urma lui Hristos urcând pe Golgotha. Acest urcuş nu este altceva decât lupta ce a dus-o Hristos în dragostea Sa pentru lumea întreagă. Când lupta se desfăşoară doar în planul lumii şi al patimilor, oamenii se istovesc şi îmbătrânesc foarte repede. În schimb, atunci când suferinţele vin de la lupta împotriva patimilor în Duhul lui Hristos, oamenii renasc.

Cum să ne îndreptăm către Dumnezeu? Atunci când tindem încordat către acest singur ţel, tot restul devine izvor de suferinţă, de dureri. Ci purtăm această cruce în tăcere.

Iată paradoxul vieţii creştine: alegând suferinţa lui Hristos pentru lume, avem simţământul de a fi mai aproape de El şi de viaţa vecinică.

(Arhimandritul Sofronie, Din Viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, pag.23)