Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult?

De aceea şi tu, frate, dacă ai căzut din pricina necazurilor sau a slăbiciunii, nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult? Am mai căzut o dată în mocirlă, dar nu-i nimic, mă duc să mă spovedesc, mă pocăiesc pentru toate şi apoi mă depărtez de păcat. Pentru numele Domnului, frate, nu asculta! E limpede ca lumina zilei că vine de la diavolul care caută să te piardă. Dacă ai păcătuit odată, n-o mai face şi a doua oară, nu zăbovi şi nu mai răbda să te vezi în mocirlă, ci fă cum zice Scriptura: „Nu întârzia să te întorci la Domnul şi nu amâna de pe o zi pe alta” (Înţelepciunea lui Iisus Sirah 5, 7).
Scoală şi du-te la duhovnic să te spovedeşti, căci, cu cât rana este mai proaspătă, cu atât mai uşor se vindecă şi cu cât se învecheşte, cu atât mai greu se tămăduieşte, cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Rana ta este uşor de tămăduit cât este încă proaspătă şi caldă. Dar cele învechite, neîngrijite şi învârtoşate, sunt greu de vindecat...”
Dacă nu găseşti timp acum pentru spovedanie, arată-I lui Dumnezeu că te căieşti fără a mai aştepta vremea spovedaniei şi străduieşte-te să te împaci cu El dovedind străpungere şi zdrobirea inimii şi arătându-I că te căieşti cât poţi. Nu dormi nici o noapte mulţumit dacă n-ai căzut în faţa Lui şi nu I-ai cerut iertare spunându-I cât de tare te căieşti, aceasta până ce vei merge la duhovnic. Este o îndrăzneală de neiertat să n-o faci ştiind că oricând eşti osândit la moarte, să stai chiar şi o clipă într-un păcat de moarte şi să atârni de o aţă, care este viaţa ta, deasupra adâncului tuturor relelor, adică deasupra iadului.
(Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre metanie – pocăintă, Editura Panaghia, p. 49-50)

[cristiboss56]

Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi. Însă întoarcerea spre Dumnezeu cu nădejde, chemarea Lui în ajutor nu este încă totul, căci multe în viaţa noastră depind de noi înşine. Cât de des spunem: Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi inimă curată, dă-mi cuvântul cel drept!...? Iar când apare posibilitatea să acţionăm potrivit cu propria rugăciune, după porunca inimii noastre, nu ne ajunge curajul să purcedem prin faptă la ceea ce cerem de la Dumnezeu. Şi atunci pocăinţa noastră, avântul sufletesc rămân sterile. Pocăinţa trebuie să înceapă anume de la această nădejde în dragostea lui Dumnezeu, dimpreună cu nevoinţa, o nevoinţă dusă cu bărbăţie, în care ne obligăm să trăim aşa cum trebuie şi nu cum am trăit până acum. Fără asta Dumnezeu nu ne va mântui; după cum spune Hristos: nu oricine spune Doamne, Doamne va intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci doar cei ce vor aduce roadele ei. Iar pe acestea le cunoaştem cu toţii: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, înfrânarea, smerenia- toate aceste roade minunate pot încă de pe acum transforma pământul în rai. dacă am putea să le rodim asemenea unui copac roditor...

(Antonie Mitropolitul Surojului, Bucuria pocăintei, Editura Marineasa, p. 39-40)

[cristiboss56]

Duhovnicul meu îmi spunea altă dată tot aşa, că piedicile pentru rugăciunea inimii ne vin din două laturi: din dreapta şi din stânga. Dacă vrăjmaşul nu reuşeşte să ne abată de la rugăciune prin gânduri deşarte sau prin dorinţe vinovate, el ne aduce în minte amintiri plăcute şi ne insuflă cugetări frumoase, pentru ca măcar cu atât să ne împiedice de la rugăciunea care-i este nesuferită. Aceasta se cheamă „furare din partea dreaptă”, când sufletul uită convorbirea cu Dumnezeu, pentru ca să se dădea la convorbiri plăcute cu sine sau cu alte creaturi. Fă ceva pentru Dumnezeu de valoarea unui ban, El te va răsplăti cu un galben. Dacă tu nu vei face nimic altceva decât să-ţi pui în gând să mergi la Tatăl, El de îndată îţi iese în întâmpinare. Tu vei rosti un cuvânt scurt si uscat zicând: „Primeşte-mă! Miluieşte-mă” în timp ce El te va îmbrăţişa şi te va săruta. Iată câtă dragoste are Tatăl ceresc pentru noi, nevrednicii!
(Pelerinul rus, Ed. Bunavestire, Bacău, 2008, p. 62)

[cristiboss56]

Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învățătură. Prin ispite se dobândește virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduința lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre. Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toți avem egoism, dar aici e vorba de egoismul care și-a făcut locaș înlăuntrul nostru și nu vrem în nici un fel să-l dăm afară și atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre. Atunci două lucruri se pot întâmpla: ori te smerești și Dumnezeu te iartă, ori, datorită marelui păcat al egoismului, te faci și mai rău și atunci se ajunge la sinucideri, ieșiri din monahism etc. De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite. (Părintele Efrem Anthonitul, Credintă și mântuire, Editura Bunavestire, p. 18)

[cristiboss56]

sursa: http://orthodoxwayoflife.blogspot.ro

Trebuie să ne folosim de libertatea oferită de Dumnezeu părăsind păcatul şi mulţumindu-i în fiecare zi lui Dumnezeu şi pentru cele bune dar şi pentru cele rele.


„Scopul libertăţii umane nu este în libertatea însăşi, nici în om, ci în Dumnezeu. Dându-i libertate omului Dumnezeu i-a lăsat o parte din puterea Sa dumnezeiască, dar cu scopul ca omul însuşi să o folosească cum trebuie şi să o aducă Lui ca pe cea mai bună jertfă”. (Sfântul Teofan Zăvorâtul)
Deseori ne gândim la libertate doar din punct de vedere politic, libertatea politică, sau la libertatea de a face tot ce ne dorim. Libertatea politică este bună doar dacă ne încurajează să-l căutăm pe Dumnezeu. Propriul ego bazat pe libertate nu este bun niciodată. Noi trebuie să căutăm mereu să arătăm celor din jur dragoste şi să îndeplinim poruncile lui Dumnezeu, dar să fie o alegere liberă. Când îl avem pe Dumnezeu în viaţa noastră şi când devenim membri participanţi ai Bisericii Sale atunci găsim adevărata libertate, când acţionăm conform voinţei lui Dumnezeu.
Atunci nu ne mai apasă nimic. Mântuitorul Iisus Hristos a zis: „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.
Ei însă i-au răspuns: Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veţi fi liberi? Iisus le-a răspuns : Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului”. (Ioan 8, 31-34)
Asemenea spune și Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani: „Căci atunci, când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine; pentru că sfârşitul acelora este moartea. Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică”. (6, 20-22)
Arhiepiscopul Dimitrie scria: „Înţelesul cel mai profund şi esenţial pe care îl dă Biserica libertăţii este simplu-eliberarea faţă de păcat şi de consecinţele lui. Hristos i-a dat omului o libertate care nu-i poate fi luată de nimeni, indiferent de circumstanţele vieţii, chiar dacă Biserica a avut de suferit în perioadele de prigoană a creştinătăţii. Au fost 3 secole întregi de persecuţie a Bisericii de către Imperiul Roman şi majoritatea martirilor au fost martori şi totodată avocaţi ai libertăţii lor în Hristos.
În secolul al XXI-lea restricţiile şi persecuţiile asupra creştinilor sunt mai grele şi mai severe decât în alte timpuri; perioada comunistă oricât a încercat nu a reuşit să stingă lumina adevărului creştin, nu a reuşit să distrugă libertatea creştină”.
Trebuie să ne folosim de libertatea oferită de Dumnezeu părăsind păcatul şi mulţumindu-i în fiecare zi lui Dumnezeu şi pentru cele bune dar şi pentru cele rele.

[cristiboss56]

Calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung, ca să-i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai pierdut vederea şi nici urechea nu înţelege chemarea cuvântului ce-şi are obârşia dincolo de vorbe, Dumnezeu Milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le rânduieşte o chemare mai tare, chemarea care ustură, necazurile.
Necazurile vieţii însă iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care îngăduie Dumnezeu s-o gustăm spre înţelepţirea noastră.

(Părintele Arsenie Boca, Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 120-121)

[cristiboss56]

Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele și murdările din mare sunt aruncate afară; marea se curățește și devine liniștită. Prin ispite se face curățirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhovnicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduința Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de ață.
Harul experienței de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine și se face din mulțumire și fericire; căci acest har pleacă peste puțin timp, pe când harul experienței rămâne toată viața omului.
Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învățătură.
Prin ispite se dobândește virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduința lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre.
Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toți avem egoism, dar aici este vorba de egoismul care și-a făcut locaș înlăuntrul nostru și nu vrem în nici un fel să-l dăm afară și atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre.
Atunci două lucruri se pot întâmpla:
- ori te smerești și Dumnezeu te iartă, ori,
- datorită marelui păcat al egosimului, te faci și mai rău și atunci se ajunge la sinucideri, ieșiri din monahism etc.
De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.
Judecarea este egoism; nu vezi greșelile tale, ci pe ale celuilalt.
Un părinte ce avea darul înainte-vederii a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah.
Un avva s-a mântuit și numele i-a fost scris în cartea vieții întrucât nu i-a judecat pe frații ce se purtau necuvincios.
Un alt avva a fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea apropelui.
Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.
Mi-a spus părintele meu:
,,Din ispitele mari am primit har mare, am simțit harul, l-am atins.
De aceea trebuie să avem răbdare și să îndurăm cu nădejde ispitele”.

,,Despre credință și mântuire”- Efrem Athonitul – Ed. Egumenița