Sfintii Zilei

[cristiboss56]

Credinţa, Nădejdea şi Dragostea - fiicele Înţelepciunii



La 17 septembrie, calendarul ortodox pomeneşte pe Sfânta Muceniţă Sofia, dimpreună cu fiicele sale: Pistis, Elpis şi Agapis. Acestea au vieţuit în Italia şi au pătimit moarte martirică în timpul împărăţiei lui Adrian (117-138). Sofia, care în traducere din limba greacă înseamnă „înţelepciune“, le-a botezat pe fetele sale cu numele celor trei virtuţi teologice: Pistis, care se tâlcuieşte „Credinţă“, Elpis, adică „Nădejde“, şi Agapis, care înseamnă „Dragoste“. Pentru credinţa lor creştină, au fost martirizate în anul 137, când Pistis avea doisprezece ani, Elpis era de zece ani, iar Agapis avea nouă ani.
Detalii despre soţul Sofiei şi tatăl celor trei fiice sunt destul de puţine, undele scrieri menţionând numele Filandru, un senator roman din Mediolanum, mort în anii tinereţii. Rămasă văduvă curând după naşterea celor trei fiice, Sofia le-a crescut în înţelepciunea cea creştină, cu frică de Dumnezeu, sporindu-le în faptă numele ce le purtau. Averea rămasă de pe urma soţului său a împărţit-o săracilor şi, împreună cu Pistis, Elpis şi Agapis, a plecat spre Roma. Într-o vreme în care însuşi numele de creştin în Imperiul Roman însemna chinuri şi pedeapsa cu moartea, Sofia şi fiicele sale nu-şi ascundeau credinţa în Hristos, ci mărturiseau deschis în faţa tuturor. Auzind prefectul provinciei, Antioh, despre această familie creştină, le-a denunţat împăratului Adrian. Şi au fost chemate în faţa împăratului, pentru a fi judecate, acuzate fiind de delictul de a fi creştin. Aduse de ostaşi în faţa scaunului imperial, Sofia îşi povăţuia tinerele fecioare să nu se lepede de Hristos, chiar cu preţul vieţii. Şi s-au rugat împreună lui Dumnezeu să le întărească, ştiind că vor primi tortură şi moarte pentru credinţa lor.

Aduse în faţa chinuitorilor, păreau a merge la un ospăţ



Când au ajuns în faţa împăratului, toată lumea prezentă era uimită de hotărârea lor. Însuşi împăratul se minuna de puterea credinţei lor, în special a copilelor, la o vârstă atât de fragedă. Crezând că acest lucru se datorează doar faptului că erau împreună şi se întăreau una pe cealaltă, a decis să le interogheze separat. Din chipurile lor părea că merg la un ospăţ, cu feţe luminoase, cu inimi îmbărbătate şi cu ochi veseli, departe de imaginea unui om ce se îndreaptă spre tortură. Chemând pe fiecare în parte, începând cu Sofia, împăratul Adrian le-a poruncit să aducă jertfe Artemisei, zeiţa vânătorii. Cele patru muceniţe au rămas neînduplecate. Văzând înţelepciunea lor, împăratul nu a vrut să le piardă şi a amânat judecata cu trei zile, în speranţa că acel răgaz le va face să apostazieze. Timp de trei zile, le-a trimis în casa unei femei pe nume Palladia, sub pază, timp în care Sofia mai mult şi-a întărit fiicele în credinţa în Hristos.

Pătimirea Sfintei Pistis - credinţa în Hristos biruieşte chinurile trupeşti



A treia zi, Pistis, care avea doisprezece ani, a fost adusă prima la judecată. Ademenită cu promisiunile împăratului, care-i făgăduia că-i va fi însuşi ca un tată, aceasta s-a întărit în credinţa în care mama ei o crescuse, refuzând a cinsti alte zeităţi păgâne. Înfuriat, împăratul a poruncit să fie bătută cu toiege şi să i se taie sânii, din care în loc de sânge, în chip minunat, a curs lapte. La multe alte chinuri a fost supusă tânăra fecioară, însă Dumnezeu o întărea pentru credinţa ei. Văzând acestea, împăratul a poruncit să i se taie capul, sentinţă primită cu bucurie, atât de ea, cât şi de mama şi surorile sale, căci avea să fie prima dintre ele ce devenea mireasă a Domnului Hristos, Mirele ceresc. Şi tăindu-i-se capul, mama sa i-a îmbrăţişat trupul, însă nu se tânguia, ci slăvea pe Domnul, căci dragostea pentru Dumnezeu biruia durerea maicii pentru fii.

Mucenicia fericitei Elpis - nădejdea în Dumnezeu, scut în faţa chinuitorilor



Elpis, care avea zece ani, a fost adusă următoarea. Asemenea surorii sale, a fost îndemnată de împărat să se închine zeiţei Artemisa, având exemplu chinurile la care putea fi supusă. A răspuns că îşi urmează sora, căci din aceeaşi mamă s-a născut, cu acelaşi lapte s-a hrănit, în acelaşi botez a primit credinţa creştină şi cu aceleaşi învăţături a fost crescută. Mărturisind pe Hristos la fel de hotărât ca sora sa, a fost bătută, aruncată în foc, spânzurată apoi cufundată într-o căldare cu smoală topită, dar pe toate pătimindu-le, cu putere de la Dumnezeu a fost întărită. Văzând că toate aceste torturi mai mult o întăresc, împăratul Adrian a osândit-o şi pe ea la tăiere. Asemenea surorii sale, a primit cu bucurie această veste, căci avea să i se adauge în ceata drepţilor ce au mărturisit pe Hristos în faţa prigonitorilor. Îmbrăţişându-şi mama şi întârind pe sora sa cea mică, şi-a plecat capul sub tăişul sabiei.

[cristiboss56]

Martiriul fecioarei Agapis - sacrificiu suprem din dragoste pentru Hristos



Urmând la judecată Agapis, împăratul n-a reuşit să o înduplece a renunţa la credinţa creştină, nici cu ameninţări, nici cu făgăduirea bunătăţilor pământeşti. În zadar au fost vorbele împăratului în faţa mezinei în vârstă de doar nouă ani. A fost întinsă pe roată şi bătută cu toiege, dar credinţa nu şi-a lepădat-o. Apoi au pregătit chinuitorii un cuptor încins, în care nu a mai aşteptat să fie aruncată, ci a intrat singură, şi umbla şi binecuvânta pe Dumnezeu în mijlocul focului. Ieşind şi de acolo mai întărită, la alte chinuri groaznice a fost supusă, primind a muri de ascuţişul sabiei, asemenea surorilor ei. Şi bucurându-se, şi-a îmbrăţişat fericita mamă, care în chip minunat a avut puterea de a-şi privi toate cele trei fiice pătimind moarte mucenicească, pentru viaţa cea veşnică împreună cu sfinţii.

Sfânta Muceniţă Sofia - martiriul inimii



Pentru a-i intensifica suferinţa, împăratul a lăsat-o pe Sofia în viaţă, crezând că îşi va petrece restul zilelor tânguindu-se şi plângându-şi cele trei fiice. Aceasta, luând trupurile fecioarelor Pistis, Elpis şi Agapis, le-a împodobit şi le-a pus în racle frumoase, îngropându-le pe un deal, în afara cetăţii. Însăşi stând trei zile lângă mormântul lor şi rugându-se, a adormit întru Domnul şi a fost îngropată de creştini alături de fiicele sale. Şi s-a învrednicit şi ea de cununa mucenicească, deşi n-a suferit cu trupul, căci cu inima mult a pătimit pentru credinţa sa întru Hristos.

Cinstirea Sfintei Sofia şi a fiicelor ei: Pistis, Elpis şi Agapis
Mormintele Sfintei Sofia şi a fiicelor sale Pistis, Elpis şi Agapis au fost localizate pe drumul roman Via Aurelia. Deasupra acestor morminte s-a ridicat Biserica „Sfântul Mucenic Pangratie“, devenită loc de pelerinaj pentru creştini. Moaştele Sfintei Sofia au fost mutate, pentru prima data, de pe Via Aurelia în Biserica „Santa Giulia“ din Brescia. Ansa, soţia lui Desiderius, ultimul rege al longobarzilor, a dăruit aceste sfinte relicve călugăriţelor benedictine de la Mănăstirea „Santa Giulia“. În timpul Revoluţiei Franceze, moaştele Sfintei Sofia şi ale altor sfinţi au fost mutate în Biserica „Sfintei Agata“, din acelaşi oraş, Brescia. Un document din 3 aprilie 1799 consfinţeşte o nouă strămutare a sfintelor relicve din Biserica „Sfânta Sofia“ în Virle Treponti. Moaştele Sfintelor Pistis şi Elpis au fost aduse în Franţa, în racle de argint, şi înainte de Revoluţia Franceză au fost venerate în Catedrala Notre Dame de Visau, dioceza Cahors.

[cristiboss56]

SFÂNTUL MARE MUCENIC EUSTATIE

SFÂNTUL MARE MUCENIC EUSTATIE, ca cel asemenea lui Iov a răbdat în ispite, încununându-şi viaţa plină de pătimiri cu darul muceniciei, să mijlocească la Hristos împreună cu soţia şi fiii săi, scoaterea noastră din focul patimilor stricătoare de suflet şi aşezarea pe cărarea răbdării lucrătoare prin care ne mântuim sufletele.



SFÂNTUL PROOROC IONA


SFÂNTUL PROOROC IONA a arătat lumii cartea pocăinţei şi s-a învrednicit el însuşi a fi carte a înţelepciunii Cuvântului mai înainte de venirea Sa cu Trupul pe pământ. Cu ale sale rugăciuni, Domnul să ne întărească a lucra faptele pocăinţei şi să ne învrednicească de cununa slavei pentru împodobirea locaşului sufletului nostru cu podoabele virtuţilor.

[cristiboss56]

Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) !



Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită - pe lângă părinţi - din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică.
Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând - avea doar patru ani - ca atunci "când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul". Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că "dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc."
De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa - împlinise 19 ani - Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă categoric: "Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci."
Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase.
Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă.
În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa .
Această a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat radical.
Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul Munte Athos (unde trimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut in ispită.
Puţin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte.
Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale: Muntele Athos. "Grădina Maicii Domnului", citadela monahismului răsăritean şi oaza spiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu.
În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a "Sfântului Mucenic Pantelimon" (Russikon). Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi ascultarea - fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"



Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte - ca un dar nepreţuit - rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare.
Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice.
După 6 luni de sfâşieri lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu - fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad.
Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul "Sfântului Ilie" şi abia şopteşte "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.
Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie sufletul ("nu puteţi înţelege durerea mea" spunea Siluan).
Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul.
În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile.
Păstrându-şi "ascultarea" de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai adânc în rugăciune.
Începe o lungă perioadă (15 ani !) de alternări continue între vizite ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice.



După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea şi necredinţa. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului: "Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor".
"Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit".
Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu:
"Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui."
Începând din acel moment sufletul său a înţeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie - acest flagel al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe; mândria - această adevărată sămânţă a morţii care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o suferinţă încă şi mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înţelept pe marginea adâncului, "şi nu deznădăjduieşte".
Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte - Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi.
În această stare, Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Puţin câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită de lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru "întreg Adamul" - iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.
Aceeaşi iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ţi aşterne în scris experienţa interioară, extraordinara sa viaţă duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii săi monahi. În această perioadă a vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.
Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid, senin şi cufundat în rugăciune, se stinge uşor - fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva - între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.
Prin Viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanităţii strivite de absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde. Probabil - cum spunea Părintele Sofronie (Saharov) într-una din cărţile sale - ultimul...
"Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: "Miluieşte-mă!". Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: "Eşti neînduplecat!" Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă..."

[cristiboss56]

Doamne, îndreptează-ne, precum o mamă duioasă îşi îndreptează copiii săi mici.
Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria mântuirii Tale şi puterea ajutorului Tău.
Dă uşurare sufletelor chinuite ale poporului Tău şi pe noi, pe toţi, ne învaţă prin Duhul Sfânt, să Te cunoaştem pe Tine.
Se chinuieşte sufletul omenesc pe pământ, Doamne, şi nu poate să se întărească cu mintea întru Tine, pentru că nu Te cunoaşte pe Tine, nici bunătatea Ta.
Mintea noastră este întunecată de grijile lumeşti şi nu putem pricepe bunătatea dragostei Tale. Tu ne luminează.
Milostivirii Tale toate îî sunt cu putinţă.
Tu ai spus în Sfânta Evanghelie, că morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia. Aşa fă acum: ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău şi să învie, întru bucurie.

SFÂNTUL SILUAN ATHONITUL, podoaba monahilor, frumuseţea prea luminată a Athosului, luceafărul rugăciunii pururea veghetor în noaptea acestei lumi, trandafirul cel dumnezeiesc al gingăşiei, cămara cea împodobită cu miresmele smereniei adevărate, izvorul tainelor Duhului,prietenul cel minunat al Cuvântului, scara iubirii cereşti, limanul celor înviforaţi de multe ispite, cartea în care S-a odihnit Cuvântul, palatul înţelegător al Soarelui, cel împodobit cu miresmele rugăciunii neîncetate, văzătorul celor nevăzute, făclia veşnic aprinsă a iubirii, luminând cămările inimilor credincioşilor, stâlpul cel nebiruit al înţelepciunii Cuvântului, ca cel ce s-a îmbrăcat cu veşmântul Duhului şi s-a făcut propovăduitor al tainelor Fiului, însuşi împărtăşindu-se de moştenirea cerească a Părintelui, s-a răstignit pe crucea iubirii de oameni pentru întreaga lume prin nevoinţa neîncetată a rugăciunii, prin care cerea aducerea la Tatăl a tuturor fiilor celor rătăciţi pe căile întunecate ale păcatelor, luminându-i cu făclia Duhului iubitor. Acesta a înţeles cu adevărat chemarea înaltă la nevoinţa odihnitoare a iubirii şi unindu-se cu Hristos s-a făcut purtător al gândurilor Sale dumnezeieşti, pe care descoperindu-le prin scrierile sale, ne-a luminat nouă calea mântuirii, arătându-ne înălţimea iubirii de oameni a Stăpânului. Însufleţit de râvna cea curată pentru Dumnezeu a aprins în cămara inimii candela rugăciunii neîncetate şi şi-a înveşmântat sufletul cu suspinurile mijlocirii pentru întreaga lume. Pentru aceasta, a şi primit de la Hristos mărturiile iubirii Sale de oameni şi a fost numărat încă de pe pământ cu Sfinţii. Acesta prin testamentul cuvintelor sale a aprins făclia nădejdii în inimile întristate, a tămăduit cu untdelemnul iubirii izvorât din cuvintele sale sufletele rănite de păcat, ne-a întărit în nădejdea că nimic nu opreşte iubirea de oameni a Stăpânului spre a dărui harul Său inimilor ce glăsuiesc către El cu gânduri smerite. Acesta a împodobit în chip minunat muntele Athosului, fiind ca un sfeşnic ascuns în chilia sa de privirile oamenilor, dar cercetat pururea de lumina razei Duhului Sfânt. Acesta, curăţindu-şi cartea sufletului de toate însemnările păcatelor cu lacrimile pocăinţei, s-a învrednicit a purta cuvintele luminate ale Duhului, scrise de mâna dumnezeiască spre întărirea celor ce vor căuta să se apropie de Cuvântul Cel nescris. Acesta, urmând iubirii de oameni a lui Dumnezeu, neîncetat s-a rugat ca toată lumea să se mântuiască şi să cunoască pe Ziditorul Său, lăsându-ne nouă pilda rugăciunii pentru toţi oamenii, ca un testament prin care ne facem şi noi moştenitori testamentului Părintelui Care a gătit fiilor Săi iubitori lăcaşuri în Împărăţia cerurilor. Ca cei ce suntem cu totul străini de nevoinţa rugăciunii şi de covârşitoarele daruri care izvorăsc din aceasta, mai bine este a iubi tăcerea şi de a ne arăta cu umilinţă neputinţa de a înţelege pe acest luceafăr al rugăciunii care împodobeşte în chip minunat cerul Bisericii lui Hristos. Dar, pentru a nu lăsa lipsit de laude pe Cel Ce pururea în inima lui a adus laude Ziditorului şi a făcut bucurie Tatălui, aflându-se el vrednic de împodobirea cu razele Duhului şi vrednic cercetărilor iubitoare ale Cuvântului, ştiind îngăduinţa şi iubirea de oameni a Sfântului, să nu ne lenevim a-i cere ajutorul şi a-i aduce după datorie cuvenita mulţumire prin cântări de laudă. Prin ale sale rugăciuni neîncetate, Domnul să aprindă şi în inima noastră întunecată făclia smereniei şi a iubirii, care să mişte întreaga noastră fiinţă spre nevoinţele iubirii adevărate faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ca toţi să ne mântuim sub acelaşi acoperământ al iubirii dumnezeieşti. Amin.

[cristiboss56]

A trăit în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379-395). Era fiul preotului Ioan de la Biserica din Corint şi nepotul episcopului Petru din acelaşi oraş. La vârsta de 18 ani s-a dus la Ierusalim şi de aici la Mănăstirea Sfântului Eftimie cel Mare, care călugărindu-l l-a trimis la Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan. A stat în pustie împreună cu Sfântul Gherasim timp de nouă ani, până când Sfântul Gherasim a trecut la Domnul, iar Chiriac s-a întors în Mănăstirea Sfântului Eftimie, unde stareţ era acum Ilie. Aici a stat timp de zece ani, după care, datorită neînţelegerilor dintre călugării Mănăstirii Sfântului Eftimie şi cei ai Mănăstirii lui Teodosie, se retrage la Mănăstirea Suchiei, întemeiată de cuviosul Hariton. Aici petrece 30 de ani, iar la vârsta de 70 de ani, dorind o viaţă mai aspră s-a retras în pustiul Hutafa. Din acest moment Sfântul Chiriac primeşte darul facerii de minuni de la Bunul Dumnezeu, însă după ce numărul credincioşilor care veneau la el pentru folos duhovnicesc s-a înmulţit, s-a retras în pustia Susachim. La vârsta de 107 ani, călugării de la Mănăstirea Hariton au venit la Sfântul Chiriac rugându-l şi convingându-l să vină într-o peşteră mai aproape de mănăstire pentru a şti când va muri. A mai trăit încă doi ani, iar la vârsta de 109 ani a trecut la Domnul în peştera de lângă Mănăstirea Hariton.

[sophia]

Astazi 1 octombrie sarbatorim "Acoperamantul Maicii Domnului".
Are cineva vreo icoana cu asa ceva? Icoana de pe site mi se pare foarte ciudata.

http://www.crestinortodox.ro/calenda...ui-121432.html

Si mai serbam ceva ce n-am stiut pana azi:

http://www.crestinortodox.ro/religie...ie-126270.html