Sfintii Zilei

Minunata icoana a Sfintei Ana de la Manastirea Bistrita, judetul Neamt, m-a mangaiat adesea. De cate ori am ocazia, intru si ma inchin, apoi imi continui calatoria. De aceea, azi am cautat-o sa o postez. Am gasit-o alaturi de un comentariu pe care il postez partial:








,,Icoana Sfintei Ana a fost dăruită la 26 iulie 1401 domnitorului Alexandru cel Bun și soției sale, Ana, de către împăratul bizantin Manuel și Irina (sau Ana) Paleologu, în semn de împăcare a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol cu Biserica Moldovei, și ca unul din semnele de recunoaștere a Mitropoliei Moldovei de către aceasta, împreună cu Icoana Maicii Domnului de la Neamț. Icoana Sfintei Ana a fost donată apoi, în 1402, mănăstirii Bistrița, unde se află până astăzi. Este una dintre Icoanele purtate frecvent în procesiune, prin toată Moldova, cunoscută pentru combaterea secetei. De aceea s-a și deteriorat, întrucât de multe ori ploaia râvnită de credincioși surprindea Icoana pe câmp, în timpul rugăciunii.

Într-adevăr, la Icoană se petrec felurite minuni: vindecări, alungări de duhuri necurate, izbăvire din primejdii de moarte, ocrotirea mănăstirii de cutremure și distrugere, ocrotirea domnitorilor credincioși (spre exemplu, salvarea lui Petru Rareș), păzitoarea moldovenilor credincioși în luptele cu turcii, tătarii, polonii. Deși Icoana se află într-o mănăstire, e considerată protectoare în mod special pentru mireni: mame, copii, țărani, în toate momentele importante ale vieții lor și mai ales în cele... grele. Copii vindecați de boli grave, familii reîmpăcate după rugăciune, deși se aflaseră în prag de divorț, și continuându-și viața în armonie, vindecarea alcoolismului și a sterilității - sunt numai câteva din minunile punctate în legătură cu Sfânta Icoană. Aici, la Icoana Sfintei Ana, s-au rugat pentru a avea copii Maria Enescu, mama lui George Enescu, și Emilia Porumbescu, mama lui Ciprian Porumbescu.
În cazul demonizaților, procedura care se făcea din vechime era următoarea: trei Sfinte Masluri, spovedanie, 3 zile de post, Împărtășanie, molitfele Sfântului Vasile cel Mare – toate rugăciunile fiind săvârșite înaintea Icoanei. La final, cei mai mulți dintre cei aduși se vindecau. "


Sursa:

http://mirelasova.over-blog.com/arti...-81848942.html

[sophia]

Eu consider acesta sarbatoare ca fiind a familiei.
Ioachim si Ana reprezinta modelul de familie in general. Si as spune pentru cea
fara copii, in particular.
La fel si familia sfintilor Zaharia si Elisabeta.
Nu am inteles insa de ce nu este trecuta in calendar sarbatoare cu rosu (asta de azi).

Chiar ma intreb: exista sarbatoare pentru mama, pentru tata separat. De ce nu exista o sarbatoare a familiei mai bine?

Si eu m-am rugat lor (pentru copil) si ma rog in continuare ca fiind ocrotitori ai familiei.

Predica Parintelui Arsenie Boca la Înălţarea Sfintei Cruci


<<O! Într-una din cântările Bisericii, alcătuită după Psalmii lui David, preamărim pe Dumnezeu în cuvintele: “Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru; înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este”. O altă cântare bisericească, preamărind crucea zice: “Acum vedem aşternutul unde au stătut picioarele Tale Stăpâne…” Astăzi cu adevărat cuvântul cel de Dumnezeu grăitor al lui David a luat sfârşit, că iată arătat ne închinăm şi aşternutului preacuratelor Tale picioare.

Deci până la răstignirea Domnului pe cruce, crucea era lemnul morţii celei mai de ocară. Prin Sfintele Sale patimi, Iisus a schimbat ocara în slavă, încât Apostolul Pavel nu găsea alt cuvânt în care să se laude decât în Crucea Domnului, mustrând pe cei ce sunt vrăjmaşii crucii.
Deci lemnul crucii a fost prevestit prin prooroci, prin Moise şi prin David. Prin proorocul David ne porunceşte să ne închinăm Crucii, aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este.
Oare de ce zice despre Cruce că e aşternut numai al picioarelor Lui? – Fiindcă Iisus S-a răstignit pe Cruce nu cu fiinţa Sa dumnezeiască, ci cu firea omenească, Adam cel nou, ceea ce în graiul profetului e tot una cu picioarele Lui Dumnezeu.


Să lămurim ceva şi din înţelesul crucii ca suferinţă.
Suferinţa, necazurile, încercările sunt cea mai necunoscută cruce, deşi fiecare are de dus câte una. Mai toţi se roagă lui Dumnezeu să-i scape de cruce. Nu e bine aşa. E semn că oamenii nu-i cunosc rostul şi nu-i cunosc pe sfinţi. Iată de pildă ce spune Marcu Ascetul, că prin aceasta se cunoaşte dacă o are cineva, dacă primeşte cu bucurie necazurile. Tot acest sfânt ne spune despre crucea încercărilor, că pentru trei pricini vin asupra noastră:

1. ca pedeapsă pentru păcatele făcute (“pedeapsă” în graiul bătrânilor înseamnă învăţare de minte);
2. pentru ferirea de cele ce altfel le-am face; şi
3. pentru întărirea virtuţii. “Să nu spui că se poate câştiga virtutea fără necazuri: căci virtutea necercată în necazuri nu e întărită!” (Filocalia I, p. 236.66).

Cea mai grea încercare a vieţii e necazul morţii. Cum stăm faţă de o asemenea încercare? Ar trebui să stăm şi mai liniştiţi ca faţă de cruce; fiindcă Mântuitorul prin moartea Sa, a schimbat nu numai rostul crucii din ocară în slavă, ci a schimbat şi rostul morţii şi l-a făcut bun. Până la Iisus moartea era o pedeapsă dată firii omeneşti, plată a păcatului. De la înfrângerea morţii, prin învierea Omului nou, moartea cea mai grea încercare a vieţii acesteia, s-a schimbat în moarte a păcatului şi a izbăvirii firii omeneşti. Aşa ne învaţă Sf. Maxim Mărturisitorul.


Iată de ce prăznuind Crucea vorbim de înviere şi a morţii omorâre.
Acestea sunt cunoştinţe duhovniceşti care dau curaj vieţii acesteia, îi dau înţeles şi o linişte cu atât mai mare cu cât e mai învolburată marea societăţii omeneşti.
Iată pe ce temelie stăm, în praznicul Înălţării, când zicem: “Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”...>>
Sâmbăta, 14 septembrie 1949 Ziua Crucii

Sursa:http://www.ortodoxiatinerilor.ro/pre...r-arsenie-boca

[glykys]

După patima cea de bună voie a Domnului nostru Iisus Hristos, după Învierea şi după Înălţarea Lui la ceruri, era în Cezareea Palestinei un sutaş, anume Corneliu, de neam din Tracia. Acesta fiind în întunericul necredinţei, avea lucrările luminii şi, deşi era păgân, a vieţuit ca un creştin, şi pe Hristos, pe care nu-l ştia, prin milostenii îl cinstea. Vieţuind în mijlocul lumii celei rele, s-a făcut bun, precum mărturiseşte de dânsul Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, în faptele Apostolilor, zicând: "Un bărbat oarecare era în Cezareea, anume Corneliu, sutaş, din cetatea care se cheamă Italia; fiind cucernic şi temător de Dumnezeu, cu toată casa sa, făcea milostenii multe la săraci, şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna" (Fapte 10,1-2). Deci, n-a trecut cu vederea Dumnezeu aceste fapte bune ale lui, ci a binevoit a-l lumina pe el cu lumina credinţei şi a-l aduce în cunoştinţa adevărului, că lucrările lui cele bune să nu se acopere de întunericul necredinţei. Acest bărbat temător de Dumnezeu, rugându-se lui Dumnezeu în casa sa, într-una din zile, a văzut că i s-a arătat lui îngerul lui Dumnezeu, spunându-i că rugăciunile şi milosteniile lui au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi poruncindu-i să trimită în Ioppi după Simon, care se chiamă Petru, şi de la dânsul ceea ce va auzi, aceea să facă. Iar el, îndată a trimis cu rugăminte să cheme pe Petru. Deci, mergând trimişii la Ioppi, s-a suit Petru în casa de sus, ca să se roage în ceasul al şaselea din zi şi fiind foarte flămând, a avut o vedenie care îl îndemna să nu se îngreţoşeze a merge la acel bărbat de alt neam din cei netăiaţi împrejur, pentru că nu se amestecau evreii cu alte neamuri, ci se îngreţoşau de dânşii. Vedenia lui Petru a fost astfel: Un vas oare-care ca o masă de pânză, legată în patru colţuri, se pogora de trei ori din cer, şi un glas îi poruncea lui Petru că cele ce se află în vas, cele cu patru picioare de pe pământ şi fiarele şi târâtoarele, precum şi păsările să le junghie şi să le mănânce. Lepădându-se Petru, a zis că niciodată n-a mâncat ce este necurat. Atunci, glasul din cer i-a zis: "Cele ce Dumnezeu le-a curăţit, tu nu le spurca" (Fapte 10,15). Această vedenie era semnul întoarcerii la Creştinism al lui Corneliu şi al celorlalte neamuri. Foamea lui Petru a însemnat foamea cea scrisă de Proorocul Amos: "Nu foame de pâine, nici sete de apă, ci foame de auzirea cuvântului Domnului" (Amos 8,11). Şi o foame că aceea era în casa lui Corneliu şi a tuturor limbilor. Că precum do-rea Petru acea pâine trupească, aşa doreau aceia pe cea sufletească. Vasul cel de patru colţuri legat închipuia biserica Lui care prin patru Evanghelişti s-a întărit în credinţă.Continuarea - http://www.doxologia.ro/viata-sfant/...rneliu-sutasul

[cristiboss56]

Credinţa, Nădejdea şi Dragostea - fiicele Înţelepciunii



La 17 septembrie, calendarul ortodox pomeneşte pe Sfânta Muceniţă Sofia, dimpreună cu fiicele sale: Pistis, Elpis şi Agapis. Acestea au vieţuit în Italia şi au pătimit moarte martirică în timpul împărăţiei lui Adrian (117-138). Sofia, care în traducere din limba greacă înseamnă „înţelepciune“, le-a botezat pe fetele sale cu numele celor trei virtuţi teologice: Pistis, care se tâlcuieşte „Credinţă“, Elpis, adică „Nădejde“, şi Agapis, care înseamnă „Dragoste“. Pentru credinţa lor creştină, au fost martirizate în anul 137, când Pistis avea doisprezece ani, Elpis era de zece ani, iar Agapis avea nouă ani.
Detalii despre soţul Sofiei şi tatăl celor trei fiice sunt destul de puţine, undele scrieri menţionând numele Filandru, un senator roman din Mediolanum, mort în anii tinereţii. Rămasă văduvă curând după naşterea celor trei fiice, Sofia le-a crescut în înţelepciunea cea creştină, cu frică de Dumnezeu, sporindu-le în faptă numele ce le purtau. Averea rămasă de pe urma soţului său a împărţit-o săracilor şi, împreună cu Pistis, Elpis şi Agapis, a plecat spre Roma. Într-o vreme în care însuşi numele de creştin în Imperiul Roman însemna chinuri şi pedeapsa cu moartea, Sofia şi fiicele sale nu-şi ascundeau credinţa în Hristos, ci mărturiseau deschis în faţa tuturor. Auzind prefectul provinciei, Antioh, despre această familie creştină, le-a denunţat împăratului Adrian. Şi au fost chemate în faţa împăratului, pentru a fi judecate, acuzate fiind de delictul de a fi creştin. Aduse de ostaşi în faţa scaunului imperial, Sofia îşi povăţuia tinerele fecioare să nu se lepede de Hristos, chiar cu preţul vieţii. Şi s-au rugat împreună lui Dumnezeu să le întărească, ştiind că vor primi tortură şi moarte pentru credinţa lor.

Aduse în faţa chinuitorilor, păreau a merge la un ospăţ



Când au ajuns în faţa împăratului, toată lumea prezentă era uimită de hotărârea lor. Însuşi împăratul se minuna de puterea credinţei lor, în special a copilelor, la o vârstă atât de fragedă. Crezând că acest lucru se datorează doar faptului că erau împreună şi se întăreau una pe cealaltă, a decis să le interogheze separat. Din chipurile lor părea că merg la un ospăţ, cu feţe luminoase, cu inimi îmbărbătate şi cu ochi veseli, departe de imaginea unui om ce se îndreaptă spre tortură. Chemând pe fiecare în parte, începând cu Sofia, împăratul Adrian le-a poruncit să aducă jertfe Artemisei, zeiţa vânătorii. Cele patru muceniţe au rămas neînduplecate. Văzând înţelepciunea lor, împăratul nu a vrut să le piardă şi a amânat judecata cu trei zile, în speranţa că acel răgaz le va face să apostazieze. Timp de trei zile, le-a trimis în casa unei femei pe nume Palladia, sub pază, timp în care Sofia mai mult şi-a întărit fiicele în credinţa în Hristos.

Pătimirea Sfintei Pistis - credinţa în Hristos biruieşte chinurile trupeşti



A treia zi, Pistis, care avea doisprezece ani, a fost adusă prima la judecată. Ademenită cu promisiunile împăratului, care-i făgăduia că-i va fi însuşi ca un tată, aceasta s-a întărit în credinţa în care mama ei o crescuse, refuzând a cinsti alte zeităţi păgâne. Înfuriat, împăratul a poruncit să fie bătută cu toiege şi să i se taie sânii, din care în loc de sânge, în chip minunat, a curs lapte. La multe alte chinuri a fost supusă tânăra fecioară, însă Dumnezeu o întărea pentru credinţa ei. Văzând acestea, împăratul a poruncit să i se taie capul, sentinţă primită cu bucurie, atât de ea, cât şi de mama şi surorile sale, căci avea să fie prima dintre ele ce devenea mireasă a Domnului Hristos, Mirele ceresc. Şi tăindu-i-se capul, mama sa i-a îmbrăţişat trupul, însă nu se tânguia, ci slăvea pe Domnul, căci dragostea pentru Dumnezeu biruia durerea maicii pentru fii.

Mucenicia fericitei Elpis - nădejdea în Dumnezeu, scut în faţa chinuitorilor



Elpis, care avea zece ani, a fost adusă următoarea. Asemenea surorii sale, a fost îndemnată de împărat să se închine zeiţei Artemisa, având exemplu chinurile la care putea fi supusă. A răspuns că îşi urmează sora, căci din aceeaşi mamă s-a născut, cu acelaşi lapte s-a hrănit, în acelaşi botez a primit credinţa creştină şi cu aceleaşi învăţături a fost crescută. Mărturisind pe Hristos la fel de hotărât ca sora sa, a fost bătută, aruncată în foc, spânzurată apoi cufundată într-o căldare cu smoală topită, dar pe toate pătimindu-le, cu putere de la Dumnezeu a fost întărită. Văzând că toate aceste torturi mai mult o întăresc, împăratul Adrian a osândit-o şi pe ea la tăiere. Asemenea surorii sale, a primit cu bucurie această veste, căci avea să i se adauge în ceata drepţilor ce au mărturisit pe Hristos în faţa prigonitorilor. Îmbrăţişându-şi mama şi întârind pe sora sa cea mică, şi-a plecat capul sub tăişul sabiei.

[cristiboss56]

Martiriul fecioarei Agapis - sacrificiu suprem din dragoste pentru Hristos



Urmând la judecată Agapis, împăratul n-a reuşit să o înduplece a renunţa la credinţa creştină, nici cu ameninţări, nici cu făgăduirea bunătăţilor pământeşti. În zadar au fost vorbele împăratului în faţa mezinei în vârstă de doar nouă ani. A fost întinsă pe roată şi bătută cu toiege, dar credinţa nu şi-a lepădat-o. Apoi au pregătit chinuitorii un cuptor încins, în care nu a mai aşteptat să fie aruncată, ci a intrat singură, şi umbla şi binecuvânta pe Dumnezeu în mijlocul focului. Ieşind şi de acolo mai întărită, la alte chinuri groaznice a fost supusă, primind a muri de ascuţişul sabiei, asemenea surorilor ei. Şi bucurându-se, şi-a îmbrăţişat fericita mamă, care în chip minunat a avut puterea de a-şi privi toate cele trei fiice pătimind moarte mucenicească, pentru viaţa cea veşnică împreună cu sfinţii.

Sfânta Muceniţă Sofia - martiriul inimii



Pentru a-i intensifica suferinţa, împăratul a lăsat-o pe Sofia în viaţă, crezând că îşi va petrece restul zilelor tânguindu-se şi plângându-şi cele trei fiice. Aceasta, luând trupurile fecioarelor Pistis, Elpis şi Agapis, le-a împodobit şi le-a pus în racle frumoase, îngropându-le pe un deal, în afara cetăţii. Însăşi stând trei zile lângă mormântul lor şi rugându-se, a adormit întru Domnul şi a fost îngropată de creştini alături de fiicele sale. Şi s-a învrednicit şi ea de cununa mucenicească, deşi n-a suferit cu trupul, căci cu inima mult a pătimit pentru credinţa sa întru Hristos.

Cinstirea Sfintei Sofia şi a fiicelor ei: Pistis, Elpis şi Agapis
Mormintele Sfintei Sofia şi a fiicelor sale Pistis, Elpis şi Agapis au fost localizate pe drumul roman Via Aurelia. Deasupra acestor morminte s-a ridicat Biserica „Sfântul Mucenic Pangratie“, devenită loc de pelerinaj pentru creştini. Moaştele Sfintei Sofia au fost mutate, pentru prima data, de pe Via Aurelia în Biserica „Santa Giulia“ din Brescia. Ansa, soţia lui Desiderius, ultimul rege al longobarzilor, a dăruit aceste sfinte relicve călugăriţelor benedictine de la Mănăstirea „Santa Giulia“. În timpul Revoluţiei Franceze, moaştele Sfintei Sofia şi ale altor sfinţi au fost mutate în Biserica „Sfintei Agata“, din acelaşi oraş, Brescia. Un document din 3 aprilie 1799 consfinţeşte o nouă strămutare a sfintelor relicve din Biserica „Sfânta Sofia“ în Virle Treponti. Moaştele Sfintelor Pistis şi Elpis au fost aduse în Franţa, în racle de argint, şi înainte de Revoluţia Franceză au fost venerate în Catedrala Notre Dame de Visau, dioceza Cahors.

[cristiboss56]

SFÂNTUL MARE MUCENIC EUSTATIE

SFÂNTUL MARE MUCENIC EUSTATIE, ca cel asemenea lui Iov a răbdat în ispite, încununându-şi viaţa plină de pătimiri cu darul muceniciei, să mijlocească la Hristos împreună cu soţia şi fiii săi, scoaterea noastră din focul patimilor stricătoare de suflet şi aşezarea pe cărarea răbdării lucrătoare prin care ne mântuim sufletele.



SFÂNTUL PROOROC IONA


SFÂNTUL PROOROC IONA a arătat lumii cartea pocăinţei şi s-a învrednicit el însuşi a fi carte a înţelepciunii Cuvântului mai înainte de venirea Sa cu Trupul pe pământ. Cu ale sale rugăciuni, Domnul să ne întărească a lucra faptele pocăinţei şi să ne învrednicească de cununa slavei pentru împodobirea locaşului sufletului nostru cu podoabele virtuţilor.