Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Nu este nevoie neapărată să mergi până la capătul lumii pentru a îndeplini dorinţa cuiva, dar să ierţi poţi. Mai ales, ştiind că în schimbul acestei iertări primeşti iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele vieţii tale. Dar, mai presus de aceasta, ştiind că prin puterea de a ierta te asemeni cu Dumnezeu.
Cum să ierţi un om rău? Cum să ierţi un om care te necăjeşte? Aducându-ţi aminte de Dumnezeu. Aducându-i aminte de Cel care a murit pentru el. Aducându-ţi aminte că şi tu ai nenumărate datorii. Aducându-ţi aminte de oamenii dragi ţie, de felul în care te porţi cu ei. Cu toate că vedem copii care-şi urăsc părinţii, părinţi care-şi urăsc copiii şi aşa mai departe. Cât de departe suntem de chemarea lui Hristos!
Puterea de a ierta este proprie celor care se apropie încet de despătimire, care au început să iasă cu încetul din această lume. Care sunt pricinile pentru care urâm un om, pentru care ne supărăm pe el? Are mai mulţi bani? Ne-a păcălit într-o afacere? A mers în locul nostru într-o călătorie care se oferea de la locul de muncă şi aşa mai departe. Toate acestea vin din alipirea noastră de cele materiale, de cele pământeşti şi trecătoare.
În măsura în care ne desprindem de ele şi ne îndreptăm mintea către Dumnezeu, către viaţa veşnică, ştiind că toate sunt deşertăciune, iertăm uşor. Ştim că „deşertăciune este tot omul” şi „în deşert se tulbură tot pământeanul”, cum ne spune prorocul David. Aşa că este timpul să ne adâncim în noi, pentru că poruncile Mântuitorului, deşi sunt atât de simple, par simple, cer foarte multă profunzime de la noi. Nu complexitate, cer o profunzime care ne uimeşte prin simplitatea ei. Ni se cere ca gândul nostru să fie pururea întors către noi şi către Dumnezeu, să nu se mai alipească de cele trecătoare. Pentru că aşa făcând vom şti să descoperim în ceilalţi chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă. Şi dacă Dumnezeu a murit pentru noi „pe când noi încă eram păcătoşi”, cum spune Apostolul Pavel, cine suntem noi ca să-l judecăm pe aproapele nostru? Acestea avându-le în minte, vom căpăta şi îndrăzneala necesară pentru rugăciune şi pentru această îndrăzneală vom primi de la Dumnezeu și răspunsul cererii noastre.
(Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, p. 74-76)

[cristiboss56]

sursa: Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004.

Avem, așadar, o așteptare tainică, plină de neliniște, și o anumită nerăbdare. Când vom avea această trăire a unei tainice așteptări plină de neliniște, atunci vom înainta și vom avea încă și mai mult desfătarea tăcută, ceea ce numim pregustarea venirii Duhului Sfânt și recunoașterea prezenței lui Dumnezeu.

Avem, așadar, o așteptare tainică, plină de neliniște, și o anumită nerăbdare. Când vom avea această trăire a unei tainice așteptări plină de neliniște, atunci vom înainta și vom avea încă și mai mult desfătarea tăcută, ceea ce numim pregustarea venirii Duhului Sfânt și recunoașterea prezenței lui Dumnezeu.
Fiți atenți, ca să înțelegeți. Să explicăm aceste lucruri în mod palpabil, părinții mei, nu este simplu. Trebuie ca sufletele noastre să ceară și să devină ceea ce spunea Domnul: „cereți și vi se va da vouă, bateți și vi se va deschide”. Dacă voi Îl veți striga, El va fi aflat. Ceea ce nu înțelegem acum, vom înțelege. Ni le va spune Însuși Duhul Sfânt. Nimeni nu poate să fie învățător, fără numai Hristos: „Învață-ne pe noi cum trebuie să ne rugăm”. Orice învățător este un glas sărac, care poate doar să ne facă să spunem: „A, acesta nu înțelege nimic și nu știe nimic: „Mă voi duce de-a dreptul la Hristos!” Numai acest sens poate să-l aibă cineva care ne vorbește despre rugăciune. Oricare altul este demagog , înșelător. Poate doar să ne facă să înțelegem că nu e în stare să ne învețe nimic, ca să ne silească să spunem: „Duhule, unde ești, ca în final Tu să mă înveți”!
Ca să revin. Și când am înțeles că Duhul cel Sfânt suflă aproape și că, mai mult decât atât, în loc să sufle aproape, eu pot să îl aduc înlăuntrul meu și să devină reînvierea existenței mele, replăsmuirea vieții mele, a sufletului meu, atunci începe această tainică așteptare plină de neliniște.
Când începe această așteptare nerăbdătoare a Duhului, încep și eu să gust semnele prevestitoare ale venirii lui. Fiindcă știu, ceea ce voi cere îmi va da. Și de vreme ce îmi va da, deja am, voi spune imediat în sinea mea. Ceva mă încredințează de acest lucru. Deja aveți, ceea ce cereți, zice. Înainte de a lua, ați primit.
De aceea am o desfătare tăcută, am o tăcută pregustare a darurilor pe care le voi primi, ba încă și o tăcută pregustare a împărăției cerurilor. De ce? Cum se leagă între ele aceste două lucruri? Fiindcă Dumnezeu este în ceruri, iar eu sunt aici, și, prin urmare, desfătarea pe care o voi avea, această desfătare prevestitoare, trebuie să fie, să zicem, un chip al pre-introducerii mele în sânurile Împărăției cerurilor. Va trebui să fie un preludiu al ecourilor și al glasurilor îngerești care există și se aud acolo sus. Și prin urmare, încep să conștientizez aici jos, ce este raiul, ce este Împărăția cerurilor. Și cum mă voi ruga la Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu este acolo și eu nici nu-L văd, nici nu-L aud? Va trebui să aflu unde este și să știu ce este acel lucru întru care este Dumnezeu.
Încep, așadar, să am o înainte-percepție a tainelor Împărăției cerurilor. Ce este cerul și ce sunt sălașurile care sunt acolo? Ce este soarele dreptății? Ce sunt sfinții? Cum sunt sfinții? Cum este Hristos înlăuntrul sfinților? Și cum este aici jos Sfânta Treime? Aici jos, totuși , e? – Iar eu sunt încă aici –. De departe încep norii cumva să se risipească și văd! Iată, luna. Aici trebuie să fie o pasăre, colo trebuie să fie steaua aceea.
Încep acum să înțeleg și sufletul meu începe să se încălzească de la tainele care încep să se descopere cumva înaintea mea. Și atunci, iubiții mei, începe o nouă – ca să o numim așa – perioadă a vieții mele duhovnicești, desfătarea în tăcere sau în tăcere desfătarea, adică acum este cu totul altceva. Nu tăcerea de care vorbeam mai înainte. Aici este o tăcere mai duhovnicească. Este o tăcere a duhului meu – mai înainte era o tăcere a puterilor mele sufletești, a sufletului meu – iar acum este una a lumii mele duhovnicești, este una a ochilor sufletului meu. Este zăvorârea, în care stau așa, ca să-L văd.
Fiindcă acum mă aflu încă și mai mult înaintea ușilor cerului, am o desfătare, o bucurare, simt o căldură plăcută, o atmosferă caldă și tac, ca să aud glasul Lui. Acum însă tace, cum spuneam, duhul meu, același duh care va striga: „Avva Părinte”! Tac, acum; prin urmare, mă bucur. Simt înlăuntrul meu o căldură, chiar trupească. Simt o odihnă, simt o tihnă. Am o dispoziție pentru rugăciune. Totuși nu vreau să mă rog, vreau să Îl aștept pe Dumnezeu.
(Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004)

[cristiboss56]

Sursa: Extras din Sfantul Nectarie de Eghina, Morala creștină, carte în curs de tipărire la Editura Doxologia



Omul este cu adevărat o ființă superioară. Numai el cercetează cerul și adâncul cerului și Îl caută pe Creatorul lui, numai el are doruri nesfârșite, numai el trăiește pentru o lume ideală, numai el are cugete morale și simțiri și sentimente morale, numai el caută cunoașterea ființelor, numai el își consemnează propria istorie, numai el își imortalizează numele, numai el își caută misiunea, numai el trăiește pentru nemurire, numai el trăiește ca să se înalțe la Dumnezeu cu Care se silește să se unească.

1. Despre menirea omului ca ființă rațională.
Dumnezeu, creându-l pe om din propria Lui bunătate, a intenționat să întemeieze pe pământ Împărăția iubirii și a libertății, care trebuia să devină libertate morală prin dreapta întrebuințare a puterilor lui morale, cunoscătoare și voitoare, ca să devină omul chip al lui Dumnezeu. Și cu adevărat așa trebuia să fie omul, fiindcă numai niște ființe libere moral puteau să restaureze pe pământ Împărăția iubirii și a libertății. Dacă omul nu ar fi fost o ființă inteligentă și independentă, ci una necugetătoare și roabă din punct de vedere moral, dependentă de firea și de nevoile ei, ar fi fost un animal irațional precum celelalte animale și nu ar fi avut nici o menire, s-ar fi învârtit în cercul vicios al instinctului în care nu ar exista nici un progres și nici o dezvoltare a duhului, nici vreun fenomen al desăvârșirii morale și ar sfârși ca un animal irațional fără menire, fără misiune. Dar nu se întâmplă aceasta, fiindcă viața umanității mărturisește că omul este o ființă rațională și independentă și este destinat să devină liber moral, dezvoltat intelectual și moral, având drept învățător în viața lui când dumnezeiasca descoperire, când descoperirea firii, adică simțirea lui morală și istoria neamului omenesc.
Omul este cu adevărat o ființă superioară. Numai el cercetează cerul și adâncul cerului și Îl caută pe Creatorul lui, numai el are doruri nesfârșite, numai el trăiește pentru o lume ideală, numai el are cugete morale și simțiri și sentimente morale, numai el caută cunoașterea ființelor, numai el își consemnează propria istorie, numai el își imortalizează numele, numai el își caută misiunea, numai el trăiește pentru nemurire, numai el trăiește ca să se înalțe la Dumnezeu cu Care se silește să se unească.
2. Că menirea omului este să contribuie la restaurarea pe pământ a Împărăției iubirii și libertății.
Fiindcă sensul personalității este indisolubil legat de comuniunea și iubirea reciprocă, înseamnă că omul este menit să promoveze Împărăția iubirii și a libertății și să contribuie la restaurarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Există Împărăția lui Dumnezeu acolo unde ființe raționale, ca ființe libere din punct de vedere moral, au relații între ele, sunt legate între ele prin iubire frățească și Îl au pe Dumnezeu împărățind în mijlocul lor, Îl cunosc pe El, Îl iubesc și Îl slujesc, fac voia Lui „ce este bun, plăcut și desăvârșit”, se supun Lui ca Unui Împărat și Dumnezeu al lor. Pentru această lucrare, omul este potrivit prin fire, creat fiind după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a înzestrat pe el cu diferite puteri duhovnicești și i-a dat un trup înzestrat cu diferite avantaje și desăvârșită îndemânare pentru activitățile lui. Prin duhul lui se înrudește cu lumea duhurilor, își înalță cugetul la Dumnezeu și vorbește cu El și se face prin această împărtășire duhovnicească părtaș celui mai înalt Bine, pe care este chemat să îl înfăptuiască în comuniunea celor asemenea lui. Prin puterile lui duhovnicești omul se arată împărat al făpturii și supune sub picioarele lui întreaga creație.
Prin duhul lui, devine capabil de împlinirea oricărui gând, iar îndemânarea trupului lui arată această îndemânare capabilă de împlinirea tuturor gândurilor lui. Dumnezeu îi dă toate mijloacele spre binele vocației lui morale și a scopului lui moral.
Din acestea se arată înalta menire a omului, superioritatea lui în creația Împărăției celei vii și vocația lui morală care transpare nu numai în lucrările duhului, ci și în cele ale trupului.
În afară de poziția verticală a trupului, însuși chipul omului îl mărturisește pe el stăpân al firii, având cea mai înaltă misiune. Numai în unitatea sufletului lui rațional cu un asemenea trup putea omul să folosească cuvântul, acest dar minunat al dumnezeiescului Creator pentru exprimarea propriilor cugete și a inspirațiilor care-i vin lui prin Duhul Sfânt. Printre organele trupului, mâna este cea care propovăduiește în chip minunat înalta lui menire, arătându-se potrivită cu felurita lucrare liberă pentru slujirea cugetelor și voirilor omului. De aceea omul creând, dând formă, ordonând toate după voia lui, își pune pecetea domniei lui și întemeiază regatul stăpânirii lui al cărui împărat moral se arată.
(Extras din Sfantul Nectarie de Eghina, Morala creștină, carte în curs de tipărire la Editura Doxologia)

[cristiboss56]

„Nimeni nu este atât de bun şi milostiv — spune Sfântul Marcu Ascetul — precum este Domnul, însă El nu iartă păcatele acelora care nu se pocăiesc" şi „noi vom fi judecaţi nu pentru mulţimea fărădelegilor, ci pentru că nu voim să ne pocăim".



Sfânta Taină a Spovedaniei poate fi numită, pe drept cuvânt, „leac uitat". Lumea întreagă zace cufundată în rău. Fiecare dintre noi s-a molipsit de ucigătoarea boală numită păcat. Poate fi, oare, vindecată această boală?! Leacul există! Şi este unul minunat! Dacă îl primeşti te însănătoşeşti! Însă noi nu întindem mâinile spre el ca să ne vindecăm şi să ne împăcăm conştiinţa. De ce, oare? Pentru că l-am uitat şi l-am nesocotit.
„De ce, dar, să muriţi, o, casă a lui Israel?" — strigă cu durere Sfântul Proroc Iezechiel. De ce, creştini, să muriţi în păcatele voastre?—strigă cu durere şi mai mare către noi Răscumpărătorul nostru Iisus Hristos. Oare nu se află pentru noi izbăvire din moarte? De ce să aduceţi voi bucurie vrăjmaşului mântuirii voastre—satana? Oare nu am pus Eu în Biserica Mea pocăinţa cea mult lucrătoare? „Eu nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă păcătosul din calea lui şi să fíe viu. Întoarceţi-vă cu dinadinsul din calea voastră cea rea! (Iezechiel 33, 11) Aveţi în dar Pocăinţa, acest „bun veşnic”, iar ea lucrează cu aceeaşi putere în toată vremea vieţii şi împotriva tuturor păcatelor: curăţă orice păcat, mântuieşte pe toţi cei care aleargă la Dumnezeu, chiar dacă o fac în ultimele clipe dinaintea morţii.
Pentru bolile pământeşti există medicamente pământeşti. Pentru cea mai gravă dintre boli, păcatul, există Atotputernicul Doctor Ceresc şi leacuri cereşti. Acest Doctor este Iisus Hristos.
Pentru că fiecare păcat este o încălcare a legii sfinte a lui Dumnezeu, numai Acesta în minunata Sa Atotputernicie poate ierta păcatele. El poate face ca toate păcatele să se şteargă ca şi cum n-ar fi existat. „Chiar dacă păcatele noastre vor fi cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face", (Isaia 1,18), făgăduieşte El. Însă, pentru ca toate acestea să se împlinească, se cere de la noi un singur lucru — să ne pocăim sincer.
„Nimeni nu este atât de bun şi milostiv — spune Sfântul Marcu Ascetul — precum este Domnul, însă El nu iartă păcatele acelora care nu se pocăiesc" şi „noi vom fi judecaţi nu pentru mulţimea fărădelegilor, ci pentru că nu voim să ne pocăim".
Astfel, Domnul, în atotputernicia Sa, poate ierta păcatele omeneşti. Însă luaţi aminte cât de greu este de dobândit milostivirea dumnezeiască! Dumnezeu a încredinţat unor oameni — apostolii şi urmaşii acestora, episcopii şi preoţii puterea de a ierta păcatele!
De ce a făcut Dumnezeu astfel? Pentru a face pocăinţa şi, prin urmare, şi iertarea păcatelor mult mai apropiate, mai uşoare şi mai neîndoielnice! „Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute." (Ioan 20, 22-23). „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer." (Matei 18,18)
(Arhimandritul Serafm Alexiev, Leacul uitat- Sfânta Taină a Spovedaniei, Ed. Sofia, Bucurști 2007, p.29-31)

[cristiboss56]

Ne învârtim în fiecare zi în murdărie şi în răutate, murdăria morală acoperă întreaga lume cu o pulbere neagră, ca un linţoliu compact; ea pătrunde pretutindeni, bântuie peste tot cu o forţă teribilă. Noi, credincioşii, suntem chemaţi să rămânem curaţi în mijlocul acestei murdării.
Îmi amintesc de o istorioară pe care am citit-o cândva, în care era vorba de o mină de cărbuni. La gura minei, unde nu se găsea decât un strat compact de pulbere neagră, creştea o floare albă ca zăpada, pe care praful n-o atinsese deloc. Uitându-se miraţi la această floare, refuzând să-şi creadă ochilor, trecătorii nu erau în stare să-şi explice această stranie apariţie. Un miner a încercat să presare pe floare puţin praf de cărbune, dar nu s-a prins de ea niciun firicel; avea impresia că o forţă venită din lăuntrul ei respingea praful, petalele florii rămânând imaculate ca şi mai înainte, în mijlocul pulberii negre. Acele fragile petale păreau să aibă calitatea de a rămâne neatinse de tot ceea ce se afla în jurul lor.
Ne învârtim în fiecare zi în murdărie şi în răutate, murdăria morală acoperă întreaga lume cu o pulbere neagră, ca un linţoliu compact; ea pătrunde pretutindeni, bântuie peste tot cu o forţă teribilă. Noi, credincioşii, suntem chemaţi să rămânem curaţi în mijlocul acestei murdării.
Sufletul spălat de Hristos nu trebuie să se atingă de nicio necurăţie. Albit de Domnul şi aflat sub sfânta Sa pază, el trebuie să rămână curat, asemenea acelei flori, chiar şi în toiul beznei de nepătruns a răului lumii. Harul lui Dumnezeu poate săvârşi această minune. El poate apăra sufletul omului de orice necurăţie, îl poate face să rămână curat, neatins, în mijlocul lumii păcătoase, devorată de vicii, şi nu îngăduie puterilor întunericului să-l ia în stăpânire.
(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 124)

[cristiboss56]

Hristos este bucuria, lumina cea adevărată, fericirea. Hristos este nădejdea noastră. Legătura cu Hristos este iubire, este dragoste, este înflăcărare, este dorinţă arzătoare după cele dumnezeieşti. Hristos este totul. El este iubirea noastră, El este dragostea noastră. Dragostea lui Hristos este o dragoste ce nu se poate pierde. De acolo izvorăşte bucuria. Bucuria este Hristos Însuşi. Este o bucurie ce te face alt om. Este o nebunie duhovnicească, dar în Hristos. Acest vin duhovnicesc te îmbată precum vinul cel curat. Aşa cum spune David: „Uns-ai cu untdelemn capul meu, şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic” (Psalmul 22, 5). Vinul duhovnicesc este curat, adevărat, foarte tare, şi când îl bei, te îmbată. Această beţie dumnezeiască este darul lui Dumnezeu ce se dă „celor curaţi cu inima”.
Postiţi cât puteţi, faceţi câte metanii puteţi, desfătaţi-vă de câte privegheri puteţi, numai să fiţi bucuroşi. Să aveţi bucuria lui Hristos. Este bucuria care ţine veşnic, care poartă într-însa veşnica fericire. Este bucuria Domnului nostru, care aduce liniştea cea neclătinată, bucuria cea liniştită şi liniştea cea fericită. Este bucuria cea plină de tot harul, care covârşeşte orice bucurie. Hristos voieşte şi simte mulţumire dacă răspândeşte bucuria, dacă îi îmbogăţeşte pe cei credincioşi ai Săi cu bucurie. Mă rog ca bucuria noastră să fie deplină (I Ioan 1, 4). Aceasta este religia noastră. Într-acolo trebuie să mergem. Hristos este Raiul, copiii mei. Ce este Raiul? Este Hristos. Raiul începe de aici. Este exact acelaşi lucru: cei care îl trăiesc aici pe pământ pe Hristos, trăiesc Raiul… Această bucurie este darul lui Hristos. În această bucurie Îl vom cunoaşte pe Hristos.
(Părintele Porfirie, Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 163-164)

[cristiboss56]

Când omul are Dragostea, pe Hristos, chiar şi mut să fie, se poate înţelege cu milioane de oameni, de orice neam şi vârstă, căci fiecare vârstă îşi are limba ei. Pune doi oameni care nu au dragoste între ei să stea unul lângă celălalt şi să nu vorbească. Pune şi alţi doi care au dragoste între ei să stea unul lângă celălalt şi să nu vorbească nici ei.
- Gheronda, cum comunică oamenii duhovniceşte de departe?
- Scriu vreo scrisoare, fie prin telegraf, fie prin semnale morse.
- Cum adică?
- Pentru ca să existe comunicare duhovnicească între oameni, trebuie ca ei să lucreze pe aceeaşi frecvenţă. Acest lucru nu pot să-l prindă oamenii de ştiinţă. Îţi aminteşti de acea întâmplare pe care o povestesc în Părinţi aghioriți? Într-o zi un monah urma să meargă în vizită la un părinte din Kapsala şi se gândea: „Ce să-i duc, oare, de binecuvântare?”. A făcut rost, aşadar, de doi peşti şi i-a curăţat ca să i-i ducă. Între timp, celălalt primise înştiinţare de la Dumnezeu despre vizita lui şi se gândea: „Acum că va veni, cu ce să-l omenesc?”. Şi, pe când fratele curăţa peştele, a venit deodată un corb, i-a luat un peşte şi l-a dus la celălalt călugăr din Kapsala, care se afla la o distanţă de cinci ore şi jumătate de mers. Înţelegeţi? Unul se gândea cum să-l odihnească pe celălalt şi atunci corbul a făcut pe intermediarul.
Când omul are Dragostea, pe Hristos, chiar şi mut să fie, se poate înţelege cu milioane de oameni, de orice neam şi vârstă, căci fiecare vârstă îşi are limba ei. Pune doi oameni care nu au dragoste între ei să stea unul lângă celălalt şi să nu vorbească. Pune şi alţi doi care au dragoste între ei să stea unul lângă celălalt şi să nu vorbească nici ei. Cum se vor simţi unii şi cum se vor simţi ceilalţi? Nici primii să nu vorbească, nici ceilalţi. însă aceştia din urmă vor vorbi cu „tăcerea”, fiindcă va exista comunicare între ei. Dimpotrivă, ceilalţi nu vor putea comunica, fiindcă între ei va exista „izolaţie”. Când nu există dragoste, se poate ca doi oameni să se afle aproape unul de celălalt, dar totuşi să fie depărtaţi.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuti, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 228)