Biserica si Psihologia

[cezar_ioan]

În prealabil postat de antoniap:
"Iisus ne invata sa ne luam crucea (vietii) si sa-L urmam, sfintii ne invata sa obtinem maximum de avantaje duhovnicesti din orice ispita. Psihologul ne invata sa incercam cumva sa evitam crucea, sa fugim de ea. Aici e loc de comentarii."


Într-adevăr, e de discutat. Pe un topic aparte.
Deocamdată spun doar că am întâlnit de multe ori această perspectivă, acest mod de interpretare a raportului dintre Hristos Domnul şi ... psiholog.
Raportul e din capul locului comic (prin amestecarea diferenţelor de nivel - între Dumnezeu şi pământeanul din domeniul psi) şi totodată generator de variate confuzii.

O astfel de perspectivă îşi are rădăcinile, cred, în lipsa de cunoştinţe a oamenilor cu privire la profesiile psi. În ţara noastră circulă multe mituri legate de psiholog: ba că e un fel de dumnezeu, ba că are puteri magice, ba că e un om foarte inteligent şi omniştient, ba că nu are defecte ori probleme personale, ba că îţi citeşte gândurile, ba că e viclean, ba că e manipulator (şi este, uneori! în sens terapeutic, însă, precum doctorul sau părintele, în unele situaţii), ba că e adversar al Bisericii etc.
Sursa majoră a acestei reprezentări eronate o constituie, cred, insuficienta şi incorecta popularizare a serviciilor psi de către psihologi. Ce se face acum în şcoli şi mai ales în media e mai degrabă generator de confuzii, decât de clarificare.
Poate, cu anii, s-or mai schimba lucrurile.

O altă posibilă sursă a confuziei poate fi, însă, chiar neînţelegerea, fie şi la nivel bazal, a Dumnezeirii. Nu se poate să Îl cunoşti pe Dumnezeu, fie şi din auzite şi totodată să mai crezi că psihologii sunt o echipă/formaţie/breaslă specializată în a-L concura, ori contrazice, în mod programatic, pe Dumnezeu.

Ar mai fi şi "obiectul" de studiu şi de intervenţie al psihologilor: sufletul omenesc. În mod tradiţional, perspectiva de abordare a sufletului a fost religioasă şi filosofică. Raportat la această tradiţie, psihologia face anumite delimitări din capul locului. Pentru a şti ce e un psiholog (şi ce e psihologia), e important mai întâi să înţelegem ce nu este.
O variantă tristă a acestei nedelimitări se află chiar la slujitorii Bisericii, uneori.
Un părinte foarte preţuit la noi în ţară a spus răspicat la Trinitas TV, criticînd o tendinţă destul de răspândită la noi, din păcate: slujirea preotului nu e în nici un caz să facă psihologie. Ci duhovnicie.
Dar unii nu pricep, deocamdată, diferenţa.

În fine, trebuie să adaug şi o opinie personală pe care mulţi nu o vor accepta, probabil: în ţările apusene, psihologia (mai întâi prin disciplinele de origine, de orientare psihanalitică) a dat tonul acestor confuzii (Freud era ateu într-o lume catolică, iar Jung fiu al unui pastor protestant) iar Biserica i-a ţinut isonul. Cred că este o limită serioasă a B.C. şi a B.P modul în care a propulsat psihologia, oarecum pe aceeaşi treaptă sau, în imediată tangenţă, cu Biserica. Au ajuns chiar să gândească, culmea aberaţiei, că psihoterapia e o etapă indispensabilă (o condiţie necesară) a înduhovnicirii şi mântuirii omului.
Un creştin răsăritean nu vede în ruptul capului lucrurile în acest mod.
Este o gravă neînţelegere la mijloc. Însă noi, ortodocşii, ar trebui să nu ne aşezăm în replică - la polul opus al fraţilor apuseni.
Ci ar fi nimerit şi folositor să punem fiecare lucru la locul lui şi să ne folosim, după situaţie: de psiholog, atunci când problemele noastre sunt de competenţa psihologului, respectiv de duhovnic atunci când ne confruntăm cu ispite şi încercări de natură, evident, duhovnicească.