Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Scopul nostru este unul singur: să ajungem să ne vedem pe noi înșine, să ne vedem propriile noastre greșeli, să ne învinuim în toate, să ne criticăm, să ne socotim răspunzători și vinovați de orice și să nu dăm atenție dacă aproapele nostru este vinovat sau nu.
Să fim cu toții atenți și să ne nevoim, așa încât să nu ne pierdem țelul, iar mâine să ne căim amarnic. Trebuie să avem de-a pururi în minte aceste lucruri și să lucrăm ca și cum ar fi ultima noastră zi de viață. Scopul nostru este unul singur: să ajungem să ne vedem pe noi înșine, să ne vedem propriile noastre greșeli, să ne învinuim în toate, să ne criticăm, să ne socotim răspunzători și vinovați de orice și să nu dăm atenție dacă aproapele nostru este vinovat sau nu. Părinții spun: "Dacă dorim să avem pace noi înșine prin a încerca să-i împăcam pe alții, nu vom avea niciodată pace". Cu alte cuvinte, dacă vrem să primim pacea de la alții devenind împăciuitori, nu vom mai avea niciodată pace. Așadar omul trebuie să-și afle pacea înăuntrul său.
"Fă pace înăuntrul tău", zice avva Isac "și atunci cerul și pământul vor fi în pace cu tine".
Să punem acest adevăr sfânt în inimile noastre, căci aceasta este comoara duhovnicească pe care Sfânta Evanghelie si textele patristice ne-o oferă spre mântuirea ticăloaselor noastre suflete!


(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos, Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Egumenița, p.217)

[cristiboss56]

Mereu să ne întrebăm: “Dacă mor acum, oare mă voi mântui? Oare Îi place lui Dumnezeu felul cum trăiesc eu?” Numai prin cugetare la moarte sufletul nostru se trezeşte la viaţă.
Să știți că, în viață, cea mai importantă clipă este clipa în care poți spune că ai învățat să ierți.
Frate, când vei vedea că apare vrăjmașul, diavolul, și că te tulbură, când vezi că te îmbolnăvești, când nu te vei mai putea ruga așa cum trebuie, tu așa să te gândești: “Frate, dacă eu mor acum, o să mă mântuiesc oare? Oare Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc eu acum?” Şi atunci Duhul lui Dumnezeu te va mustra şi deodată vei vedea că noaptea ai dormit şi nu ţi-ai făcut canonul aşa cum trebuie, sau că a fost pe la tine o persoană care a plecat înapoi supărată sau jignită. Trebuie să te gândeşti mereu la toate acestea, pentru a birui diavolul.
Eu cred că atunci când vine cineva la un preot, la un duhovnic, nu este atât de important cum vine, în ce stare, ci mai important este cum pleacă. Dacă acea persoană pleacă fără a se folosi de cuvântul ce i l-a dat duhovnicul, atunci să ştiţi că mult au pierdut amândoi.
Pe măsură ce ne vom duce la biserică, pe măsură ce ne vom mărturisi, pe măsură ce ne vom scula noaptea la rugăciune, pe măsură ce avem o cugetare sfântă, pe măsură ce căutăm a nu mai sta de vorbă cu gândurile, pe măsură ce mintea noastră cugetă la moarte, atunci Duhul Sfânt ne va ajuta şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate păcatele le vom birui. Mereu să ne întrebăm: “Dacă mor acum, oare mă voi mântui? Oare Îi place lui Dumnezeu felul cum trăiesc eu?” Numai prin cugetare la moarte sufletul nostru se trezeşte la viaţă.


(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, pp. 61)

[cristiboss56]

În sufletul fiecăruia, chiar şi al celui mai mare păcătos, există o sămânţă de bine, răul însuşi fiind, uneori, o consecinţă a denaturării acelui bine aflat în germen.
Iată ce poate face iubirea! Dragostea creştină nu insistă asupra neîmplinirilor altuia, ci caută să le acopere. Fiecare avem lipsuri, fiecare putem deveni dezagreabili pentru unii dintre semenii noştri, prin anumite particularităţi ale noastre, fiecare ne putem întâlni în viaţă cu asemenea situaţii. Viaţa ar deveni insuportabilă, dacă am sta să luăm în seamă orice răbufnire de nemulţumire şi orice criză de irascibilitate, dacă am cere explicaţii şi scuze pentru orice ofensă. Până şi relaţiile noastre de familie ar deveni imposibile. Iubirea acoperă păcatele, căutându-le şi găsindu-le scuze. În sufletul fiecăruia, chiar şi al celui mai mare păcătos, există o sămânţă de bine, răul însuşi fiind, uneori, o consecinţă a denaturării acelui bine aflat în germen. Iubirea este înţelegătoare şi compătimitoare. Iubirii îi place să găsească oriunde şi oricând binele, crede în el, îl caută peste tot. Este un dar de la Dumnezeu care ne îndeamnă să ne purtăm cu blândeţe faţă de lipsurile altora, rămânând mereu exigenţi şi severi faţă de noi înşine. Nu este o formă de laşitate, ci acea iubire cerească, superioară, care, în loc să se cufunde în beznă, caută faţa luminoasă a omului. Iubirea îi iartă şi pe cei cu inima împietrită, le găseşte scuze celor ce îi osândesc pe alţii.
Să nu uităm că iubirea adevărată, care rămâne mereu neclintită, nu vine de la noi, ci de la El. Cu cât vom trăi mai aproape de izvor, cu atât mai mult şi mai statornic vom putea sorbi din apele lui.
(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 95)

[cristiboss56]

Aceasta vă ţine locul canonului pentru lucrurile datorită cărora vă socotiţi vinovaţi...
„Aţi fost clevetiţi”... deşi nu sunteţi vinovaţi? Trebuie să răbdaţi cu blândeţe. Şi aceasta vă ţine locul canonului pentru lucrurile datorită cărora vă socotiţi vinovaţi... De aceea cleveteala pentru voi este mila lui Dumnezeu. Trebuie neapărat să vă împăcaţi cu cei ce v-au clevetit, oricât de greu v-ar fi. Când vedeţi că sunteţi ponegriţi, folosiţi acest lucru ca pe nămolul tămăduitor. Bine faceţi că nu vă pierdeţi atitudinea frăţească faţă de cei care vă aplică acest tratament. Fiecare învinuire neîntemeiată, răbdată cu blândeţe este o cunună a lui Dumnezeu pe capul deja încununat, numai să nu o aruncaţi.
Ştiu puţin cât de greu este să înduri cleveteala. Este nămol, dar nămol tămăduitor. Înduraţi; căci va veni vremea ca doctorul sufletelor să înlăture acest leac. Şi Domnul a fost ponegrit, fiind numit om mâncăcios şibăutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor (Matei 11, 19), am cunoscut că ai demon (Ioan 8, 52).
A fi părtaş la ponegririle Domnului este o mare slavă! Să vă smeriţi în aceste momente, dar să nu vă pierdeţi tăria morală a duhului şi să vă păstraţi convingerea că, nefiind osândiţi de propria conştiinţă, întotdeauna veţi putea privi cu îndrăzneală la Domnul ori veţi sta cu îndrăzneală înaintea feţei Lui.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul,Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, p. 296-297)

[cristiboss56]

Habar n-aveţi cine sunteţi!... Universul se cutremură de un suflet. Nu uitaţi cine sunteţi!
Aveţi grijă, nu vă pierdeţi! Habar n-aveţi cine sunteţi! Sunteţi fiecare o valoare! Valoraţi mai mult decât tot pământul, ne-a spus Hristos. Mai mult decât toate maşinăriile, bogăţiile, aurăriile, decât tot universul. Universul se cutremură de un suflet. Nu uitaţi cine sunteţi! Atât trebuie. Dacă am uitat, ne-am pierdut. Vedeţi că în toate timpurile au fost nenorociri. Nu e ce trebuie astăzi, dar, totuşi, nu-i ca pe vremea lui Nero. Nu-i ce trebuie astăzi, recunoaştem, nu se face îndeajuns, nu ne rugăm îndeajuns; dar, totuşi avem atâtea cărţi, avem de unde porni. Nu suntem noi, preoţii, excepţionali, totuşi avem Liturghie. Nu o să întrebe nimeni poştaşul când vine cu scrisoarea: poştaşule am auzit că ai o concubină, eu nu primesc scrisoarea de la tine. Primeşti scrisoarea, nu te interesează poştaşul. Să ne folosim!
Trăim nişte vremuri deosebite, dar şi nişte vremuri favorabile. Cine rezistă a câştigat. Dar cum să rezişti cu cablul de televiziune? N-ai cum să rezişti cu cablul. Dacă poţi, rezistă; dar e greu, e foarte greu, e aproape imposibil de crezut. Puteţi să faceţi o demonstraţie, dacă vieţi, între dumneavoastră. Spuneţi: eu am rezistat cu cablul de televiziune, pe mine nu mă afectează cablul, nu mă afectează PRO TV, ANTENA 1. Cum nu te afectează când preocuparea ta, dacă eşti tânăr, sunt femeile goale şi, dacă eşti la 30-40 de ani, preocuparea ta sunt telenovelele, şi dacă eşti mai în vârstă preocuparea ta e politica? Cum nu te afectează, când tu pierzi aşa de mult timp în faţa televizorului? Statistica arată că acum un an românul în medie stătea 8 ore la televizor. Cum să nu te afecteze? Te afectează. Te zobeşte. Îţi modifică gândirea mie în mie. Suntem contra? Suntem contra. De ce? Păi dacă îmi taie accesul la împlinirea scopului... Normal n-ar trebui să fiu contra, dar dacă mă zobeşte... Nu vedeţi că noi spunem ceva de la altar, familia spune şi ea ceva, televizorul spune altfel, şcoala spune şi ea altfel, prietenii spun şi ei altfel şi copilul se năuceşte, nu mai ştie nimic.
(Părintele Nicolae Tănase, De la prietenie la iubire, Editura Agaton, p. 218-219)

[cristiboss56]

Nu este nevoie neapărată să mergi până la capătul lumii pentru a îndeplini dorinţa cuiva, dar să ierţi poţi. Mai ales, ştiind că în schimbul acestei iertări primeşti iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele vieţii tale. Dar, mai presus de aceasta, ştiind că prin puterea de a ierta te asemeni cu Dumnezeu.
Cum să ierţi un om rău? Cum să ierţi un om care te necăjeşte? Aducându-ţi aminte de Dumnezeu. Aducându-i aminte de Cel care a murit pentru el. Aducându-ţi aminte că şi tu ai nenumărate datorii. Aducându-ţi aminte de oamenii dragi ţie, de felul în care te porţi cu ei. Cu toate că vedem copii care-şi urăsc părinţii, părinţi care-şi urăsc copiii şi aşa mai departe. Cât de departe suntem de chemarea lui Hristos!
Puterea de a ierta este proprie celor care se apropie încet de despătimire, care au început să iasă cu încetul din această lume. Care sunt pricinile pentru care urâm un om, pentru care ne supărăm pe el? Are mai mulţi bani? Ne-a păcălit într-o afacere? A mers în locul nostru într-o călătorie care se oferea de la locul de muncă şi aşa mai departe. Toate acestea vin din alipirea noastră de cele materiale, de cele pământeşti şi trecătoare.
În măsura în care ne desprindem de ele şi ne îndreptăm mintea către Dumnezeu, către viaţa veşnică, ştiind că toate sunt deşertăciune, iertăm uşor. Ştim că „deşertăciune este tot omul” şi „în deşert se tulbură tot pământeanul”, cum ne spune prorocul David. Aşa că este timpul să ne adâncim în noi, pentru că poruncile Mântuitorului, deşi sunt atât de simple, par simple, cer foarte multă profunzime de la noi. Nu complexitate, cer o profunzime care ne uimeşte prin simplitatea ei. Ni se cere ca gândul nostru să fie pururea întors către noi şi către Dumnezeu, să nu se mai alipească de cele trecătoare. Pentru că aşa făcând vom şti să descoperim în ceilalţi chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă. Şi dacă Dumnezeu a murit pentru noi „pe când noi încă eram păcătoşi”, cum spune Apostolul Pavel, cine suntem noi ca să-l judecăm pe aproapele nostru? Acestea avându-le în minte, vom căpăta şi îndrăzneala necesară pentru rugăciune şi pentru această îndrăzneală vom primi de la Dumnezeu și răspunsul cererii noastre.
(Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, p. 74-76)

[cristiboss56]

sursa: Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004.

Avem, așadar, o așteptare tainică, plină de neliniște, și o anumită nerăbdare. Când vom avea această trăire a unei tainice așteptări plină de neliniște, atunci vom înainta și vom avea încă și mai mult desfătarea tăcută, ceea ce numim pregustarea venirii Duhului Sfânt și recunoașterea prezenței lui Dumnezeu.

Avem, așadar, o așteptare tainică, plină de neliniște, și o anumită nerăbdare. Când vom avea această trăire a unei tainice așteptări plină de neliniște, atunci vom înainta și vom avea încă și mai mult desfătarea tăcută, ceea ce numim pregustarea venirii Duhului Sfânt și recunoașterea prezenței lui Dumnezeu.
Fiți atenți, ca să înțelegeți. Să explicăm aceste lucruri în mod palpabil, părinții mei, nu este simplu. Trebuie ca sufletele noastre să ceară și să devină ceea ce spunea Domnul: „cereți și vi se va da vouă, bateți și vi se va deschide”. Dacă voi Îl veți striga, El va fi aflat. Ceea ce nu înțelegem acum, vom înțelege. Ni le va spune Însuși Duhul Sfânt. Nimeni nu poate să fie învățător, fără numai Hristos: „Învață-ne pe noi cum trebuie să ne rugăm”. Orice învățător este un glas sărac, care poate doar să ne facă să spunem: „A, acesta nu înțelege nimic și nu știe nimic: „Mă voi duce de-a dreptul la Hristos!” Numai acest sens poate să-l aibă cineva care ne vorbește despre rugăciune. Oricare altul este demagog , înșelător. Poate doar să ne facă să înțelegem că nu e în stare să ne învețe nimic, ca să ne silească să spunem: „Duhule, unde ești, ca în final Tu să mă înveți”!
Ca să revin. Și când am înțeles că Duhul cel Sfânt suflă aproape și că, mai mult decât atât, în loc să sufle aproape, eu pot să îl aduc înlăuntrul meu și să devină reînvierea existenței mele, replăsmuirea vieții mele, a sufletului meu, atunci începe această tainică așteptare plină de neliniște.
Când începe această așteptare nerăbdătoare a Duhului, încep și eu să gust semnele prevestitoare ale venirii lui. Fiindcă știu, ceea ce voi cere îmi va da. Și de vreme ce îmi va da, deja am, voi spune imediat în sinea mea. Ceva mă încredințează de acest lucru. Deja aveți, ceea ce cereți, zice. Înainte de a lua, ați primit.
De aceea am o desfătare tăcută, am o tăcută pregustare a darurilor pe care le voi primi, ba încă și o tăcută pregustare a împărăției cerurilor. De ce? Cum se leagă între ele aceste două lucruri? Fiindcă Dumnezeu este în ceruri, iar eu sunt aici, și, prin urmare, desfătarea pe care o voi avea, această desfătare prevestitoare, trebuie să fie, să zicem, un chip al pre-introducerii mele în sânurile Împărăției cerurilor. Va trebui să fie un preludiu al ecourilor și al glasurilor îngerești care există și se aud acolo sus. Și prin urmare, încep să conștientizez aici jos, ce este raiul, ce este Împărăția cerurilor. Și cum mă voi ruga la Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu este acolo și eu nici nu-L văd, nici nu-L aud? Va trebui să aflu unde este și să știu ce este acel lucru întru care este Dumnezeu.
Încep, așadar, să am o înainte-percepție a tainelor Împărăției cerurilor. Ce este cerul și ce sunt sălașurile care sunt acolo? Ce este soarele dreptății? Ce sunt sfinții? Cum sunt sfinții? Cum este Hristos înlăuntrul sfinților? Și cum este aici jos Sfânta Treime? Aici jos, totuși , e? – Iar eu sunt încă aici –. De departe încep norii cumva să se risipească și văd! Iată, luna. Aici trebuie să fie o pasăre, colo trebuie să fie steaua aceea.
Încep acum să înțeleg și sufletul meu începe să se încălzească de la tainele care încep să se descopere cumva înaintea mea. Și atunci, iubiții mei, începe o nouă – ca să o numim așa – perioadă a vieții mele duhovnicești, desfătarea în tăcere sau în tăcere desfătarea, adică acum este cu totul altceva. Nu tăcerea de care vorbeam mai înainte. Aici este o tăcere mai duhovnicească. Este o tăcere a duhului meu – mai înainte era o tăcere a puterilor mele sufletești, a sufletului meu – iar acum este una a lumii mele duhovnicești, este una a ochilor sufletului meu. Este zăvorârea, în care stau așa, ca să-L văd.
Fiindcă acum mă aflu încă și mai mult înaintea ușilor cerului, am o desfătare, o bucurare, simt o căldură plăcută, o atmosferă caldă și tac, ca să aud glasul Lui. Acum însă tace, cum spuneam, duhul meu, același duh care va striga: „Avva Părinte”! Tac, acum; prin urmare, mă bucur. Simt înlăuntrul meu o căldură, chiar trupească. Simt o odihnă, simt o tihnă. Am o dispoziție pentru rugăciune. Totuși nu vreau să mă rog, vreau să Îl aștept pe Dumnezeu.
(Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004)