Depresia-abordare religioasa

[Florinvs]

Asa devii fericit si daca esti sarac, sau singur""

Cu partea de saracie- daca esti sanatos si ai putere de munca (si bineinteles sa vrei sa muncesti, nu sa fii un betivan de ala care sta toata ziua la birtu' din sat si se plange ca se darama casa pe el!) tot gasesti de munca!

Insa cu partea de singuratate aici e mai greu- nu poti fi fericit daca esti singur!

[dobrin7m]

În prealabil postat de Florinvs

Asa devii fericit si daca esti sarac, sau singur""

Cu partea de saracie- daca esti sanatos si ai putere de munca (si bineinteles sa vrei sa muncesti, nu sa fii un betivan de ala care sta toata ziua la birtu' din sat si se plange ca se darama casa pe el!) tot gasesti de munca!

Insa cu partea de singuratate aici e mai greu- nu poti fi fericit daca esti singur!

da.
Insa credinta te face sa vezi ca nu esti singur. La asta m-am referit cu fericirea si cand esti singur.
Ai sa remarci prieteni buni pe care inainte nu i-ai vazut, oameni minunati . Si desigur Dumnezeu.

Calugarul monah in chiliuta lui nu duce viata in doi , aceasta din lume. Dar nu e singur.
Noi oamenii in lume uneori, nu acceptam viata asa cum e, si atunci nu vedem ca langa noi sunt si oameni minunati, nu , noi ramanem agatati, cu o oarecare doza de razvratire in idea si gandul ca nu am pe nimeni langa mine.
Insa oare totul se rezuma la aceasta?

Cunosc o doamna aici, e profesoara, are in jur de 35 ani si e singura. dar e fericita, am vazut, are viata plina, prieteni si nepoti pe care ii iubeste. Acum in vara asta s-a dus in India, sa ajute la o scoala copiii de acolo.
Nu sta si plange ca nu are pe nimeni ci se uita in jur la oamenii de langa ea.

dar nu stiu ce sa zic, nu vreau sa judec pe nimeni.

Consider ca poti sa nu cazi in depresie pentru ca nu esti casatorit. Te gandesti ca golul de langa tine nu este unic, adica doar un anumit gen de om poate sa il umple, sot sau sotie, ci poti sa umpli casa de prieteni, de oameni minunati. sa te bucuri de viata si de oamenii din jurul tau.

[cezar_ioan]

Iată cum se lamentează un pacient binecunoscut nouă, românilor:

Stimate Domnule Doctor,
Am fost tare suferind - o maladie curioasă. Pe cât am putut lua seama, căci această afecţiune debilitează între altele şi puterea de observaţie - iată simptomele şi fazele ei:
O pierdere mereu crescîndă a tonicităţii muşchilor supuşi voinţei; treptat îi scad pacientului forţele picioarelor, braţelor şi cerbicei, încât ajunge să nu mai poată sta decât lungit, fără să se mai întoarcă pe altă parte, ceasuri întregi.
Cufundat într-un fel de toropeală (assoupissment), care nu se poate numi somn, dar nici atâta stare de trezie, omul aşteaptă, calm, să dispară lumina zilei spre a gusta binefacerile somnului reparator.
Somnul lui e profund; nici un vis frumos sau cauchemar.
A doua zi se deşteaptă foarte târziu; cască întruna, producînd, prin mişcarea articulaţiunilor maxilare, un fel de zgomot ce seamănă mult cu acel produs de spargere a unei alune verzi.
Să pună bucăţele de zahăr, să toarne în ceaşcă, să-nvârtească linguriţa - nu poate. Trebuie altcineva să se ocupe de toate acestea; astfel, dacă dispune de avere şi de libertate, îşi ia o soră de caritate sau mai multe, după mijloace; dacă nu, atunci se mulţumeşte ca mine, cu ajutorul familiei.
Toate obiectele îi par cu mult mai grele decât îi păreau în starea normală; papucii, de exemplu, i se par nişte ghiulele de forcat. Simte apoi că toate articulaţiunile i se-nmoaie, până i se desprind de tot; iar membrele, ca independente, nu mai vor să răspundă la palidele deziderate ale conştiinţei, care d-abia mai are curajul a face din când în când apel la concursul lor, şi asta numai în momente de nevoi absolut imperioase.
O alterare remarcabilă se face şi-n psihicul şi intelectul pacientului. El cade într-un fel de apatie, o completă lipsă de iritabilitate şi de iniţiativă faţă de non-eul: nu se mai apără nici de muşte; apoi, cele mai grave chestiuni, politice, etice, estetice îl lasă indiferent; cele mai zguduitoare împrejurări ale vremii lui, de pildă reabilitarea comandantului Dreyfus, dizolvarea Dumei, succesul Expoziţiei jubiliare daco-române şi altele, nu-l mai pot mişca.
Pare că nu mai e în stare a fixa în focar obiectele. Ai crede, văzîndu-i privirea, că el, uitîndu-se de-a-ndărătele înăuntru-i, caută ceva ascuns departe în magaziile memoriei, ori flanează prin grădinile imaginaţiei. Nu! Nu se uită nicăieri, nu caută nimic, nici înăuntru ca nici în afară.
Devine din ce în ce mai puţin exigent cu cei cari şi cu ceea ce îl înconjură. Incapabil de vreo pretenţiune, care ar trebui formulată măcar printr-un gest, renunţă la cerinţele strictului necesar, chiar la satisfacerea viţiilor sale; de exemplu, nu mai e-n stare să spună ce i-ar plăcea şi ce nu să mănânce - noţiunea de plăcere şi de neplăcere este stinsă.
În fine,
nu se vaită, gnişi tânjeaşke,
numa zaşe şi boleaşke!


Iată ce am suferit! Familia, pe drept cuvânt alarmată, a trimis după d. Arzt al Bezirkului, care, venind îndată, m-a turmentat cu fel-de-fel de examinări, palpări, auscultări.
M-am lăsat să mă-ntoarcă (neputînd-o face singur) cum i-a plăcut; mi-a pus felde fel de întrebări absurde, între altele, dacă noaptea dorm bine
la care d-abia am putut răspunde: nu ştiu.

D. Arztul a spus că:
"... nu vede nimica grav. Este o maladie clasică. Hippocrates nu vorbeşte nimica despre ea; desigur din cauza benignităţii ei, ilustrul părinte al Iatriei a socotit de prisos a o mai pomeni în vasta lui operă; e însă probabil că era cunoscută cu multe veacuri înaintea lui, încă de la clădirea Ninivei.
Această urâtă maladie îşi atacă victima pe furiş.
După primele simptome pacientul cade la pat sau la canapea.
Temperatura şi numărul pulsaţiilor sunt normale, uneori chiar scad puţin sub normal. Tocmai pentru asta maladia prezintă ceva cu totul particular, anume subiectul nu simte, ca în genere la maladiile invazive, vreo durere. Nu e cuprins de acea abatere sufletească numită angoisse; din contră, e foarte liniştit şi încrezător; simte chiar, dacă ne putem exprima astfel, un fel de bien-etre indicibil.
Despre jugularea maladiei nici nu poate fi vorba. Răul e lăsat să îşi facă evoluţiunea, caredureză 9 zile la subiecţii adulţi şi 9 săptămâni la cei de vârstă înaintată.
Din norocire, lucrul nu e deloc primejdios; niciodată pân-acuma, nu s-a înregistrat în analele savante vreun caz mortal.
Maladia apare spontaneu la om (foarte rar la occidentali şi la nordici) şi la vitele bătrâne, mai cu seamă la bovine. Poate deveni cronică - aşa cum din nenorocire este la mine.

WilmersdorfBerlin, miercuri, 1.07.1906

Ghiciţi care este maladia? Cine-i ilustrul pacient?
Sănătate!

[dobrin7m]

Lene, glumesc. Dar totusi nu e lene? Cred ca din lene se poate ajunge la depresie. Sa iti fie atat de lene incat sa nu mai vrei sa faci nimic dar totusi sa te consumi si sa iti plangi de mila.