Depresia-abordare religioasa

[sophia]

În prealabil postat de dobrin7m

absolut tot ce ni se intampla in viata are o cauza. Nimic nu este din senin.
Nasterea unui copil cu probleme. Desigur nu mandria este cauza, la acesti copilasi, insa daca te duci in familie, pe arbore, chiar si pana la 8 generatii gasesti cauza. Mi-a placut mult aici, pe acest subiect, cuvintele Par. Arsenie Boca. Merita citit. Pe blogul lui Cristi a fost postat cam acum un an parca, intregul text. Foarte folositor.

Ma refer acum la ambele postari de acum ale tale.
In prima postare tu ai cumva dreptate, dar vezi lucrurile prin prisma ta, asa cum eu o vad prin a mea, si altul prin a lui. Incearca insa sa te pui si in pielea altuia.

Tu se pare (asa cum spui) ca esti un om foarte puternic si psihic si fizic. De aceea tu te descurci intotdeauna si mai ales nu ajungi la faze de depresie.

Eu cel putin, nu sunt ca tine, sunt mai slaba, mai sensibila sufleteste si de aici mai vulnerabila spre probleme sufletesti.

Dar! Si eu sunt mai puternica decat unul care ajunge sa se sinucida din depresii si alte boli sufletesti. Si eu gandesc despre ei, cam cum gandesti tu acum despre alti..
Cum?! Daca tu esti cu Dumnezeu nu poti sa te prabusesti. Vai, cum sa ajungi sa te sinucizi?

Si este asa. Credinta iti da puteri mari si este exact ce spuneam si eu. Cu ajutorul credintei si a unui preot bun, capeti putere si poti trece peste multe greutati si probleme.
Dar problema in sine nu se rezolva. Capeti putere, nu te macini poate as atare, stiu eu, este un sprijin moral.
Sunt cazuri cand Dumnezeu te ajuta si iti rezolva niste probleme: de sanatate, iti da copil sau mai stiu eu. Dar nu intotdeauna.
El are Voia lui si deciziile lui.
Sunt oameni care sunt amarati si saraci toata viata, sau care nu au copii toata viata, cu toata credinta. Este un plan al lui Dumnezeu.

Eu spuneam ca nu este asa simplu, ca te duci la biserica si preotul gata te ajuta si capeti de lucru, sau un copil, sau iti invie vreun parinte.
Doar te intareste, sau te face sa vezi altfel lucrurile, sa te linistesti.

Medicul (terapeutul) te mai ajuta si in alt fel. Vorbind cu el poti sa gasesti niste cauze lumesti poate la problemele tale, sa intelegi niste lucruri mai bine, sau chiar cu ajutorul unor medicamente te face sa te simti mai bine, iti indreapta un echilibru in organism. Sau te invata cum sa actionezi in anumite imprejurari (frica, panica, manie etc.).

Fiecare din cei doi (preot si terpeut) te ajuta intr-un anume fel.

Si asa cum am spus eu (nu stiu de ce nu intelegi, sau nu esti de acord): daca dispar cauzele te faci si bine. Daca tratezi o boala, cauzele ei, se vindeca.
Te doare o masea si te simti rau. Daca te duci la dentist sa ti-o trateze nu te mai doare si te simti mai bine.

Sau: ai un serviciu potrivit, unde te duci cu drag, ai asigurata o situatie materiala, te simti si sufleteste mai bine. Poti face fericita si familia, poti sa-ti faci niste hobbiuri, sa mergi la biserica, sa vizitezi ceva, sa ai prieteni (ca si pentru ei iti trebuie o bruma de bani ca sa intertii niste relatii) etc. Te simti bine sufleteste intr-un cuvant.

Nu ai serviciu - te parasesc prietenii (esti un ratat pentru ei), ai griji de viitor, pierzi casa, n-ai cu ce sa-ti iei medicamente, materiale medicale (ochelari, proteze etc.), n-ai cu ce sa-ti iei o carte sau sa mergi la un teatru, n-ai haine, te apasa si presiunea din partea celor de la "fortele de munca".
Si intri in depresie, te afunzi tot mai rau.

Si crede-ma ca nici WC-uri sau farfurii in alte tari nu poti spala toata viata. Nu este o solutie pe termen lung. Ca nu-ti asiguri o pensie, o familie si ai lispuri, la un moment dat nu te mai ajuta nici sanatatea.

Si mandria. Partial de acord, dar dupa ce ai muncit o viata si ai renuntat la multe ca sa faci o facultate, sa lucrezi pe un post potrivit, nu se mai cheama mandrie cand iti doresti sa nu mai speli WC-uri si vase.
Pana la urma iti bati joc si de talentul dat de Dummezeu, ca el ti-o fi dat sa fii actor, sau inginer priceput, sau scriitor si nu spalator de WC-uri si vase.
Sigura ca si aia este o munca pe care cineva trebuie s-o faca.
Eu am facut si asta la un moment dat si ma gandesc si acum ca ori aceste munci le fac oameni care nu pot mai mult, ori le pot face toti combinat. De ex. cel care lucreaza la birou poate sa-si faca curat la locul lui, sa faca si el cu randul curat la WC (la serviciu). Si atunci nu mai tinem numai pe unii la facut munci murdare. Le facem cu totii.
Nu e vorba de mandrie, ci ca toate sunt munci si activitati respctabile, dar trebuie masura in toate. Fiecare are o menire pe lumea asta, si daca unul este trimis in lume sa vindece oameni de ex., sau sa fie preot, atunci nu va avea de ce sa spele WC-uri sau vase prin cantine.

Problema cu lipsa de copii, sau nasterea unuia cu probleme, sau chiar pierderea lui, nu o inteleg si nu-ti dau dreptate.
Este voia Lui, e drept si nu o stim noi. Dar ca sa spui din cauza unei rude la a nu stiu cata spita nu e corect.
Undeva (mi se pare ca la pilda cu orbul), ca el nu sufera pentru pacatele altora dinainte, deci este clar. Copiii nu au pacatele lor proprii. Si atunci?
Platesc ei pentru altii? Eu nu stiu si nici care ar fi sensul.

Tot ceea ce se intampla in viata are un sens, o explicatie, nu o cauza. Este o diferenta. Si eu am ajuns la concluzia ca nimic nu este intamplator in viata si nici persoanele care iti ies in cale. Numai ca nu stim noi intotdeauna, sau poate nu imediat motivul, fiindca nu putem vedea in viitor.

[dobrin7m]

Sophia.
Eu spuneam de schimbarea mintii. Poti fii sensibila, sau mai slaba cum spui tu, insa asta nu te impiedica sa schimbi mintea. Nu poti singura, sa faci asta. Adevarat. Toate gandurile bune vin de la Dumnezeu.
E nevoie si de vointa.

Nu m-ai inteles pe deplin, poate iarasi e saraca exprimarea mea.
E nevoie sa schimbi modul cum privesti, cum gandesti , cum te raportezi fata de o anume situatie ce o traiesti. Deci nu inlaturarea cauzei, caci uneori e imposibil, e solutia ci felul cum gandesti si cum te raportezi la ceea ce traiesti.
Pierderea unui parinte, cum te raportezi la aceasta situatie, cum intelegi moartea, cum accepti asta si cum trebuie sa gandesti ca sa depasesti aceasta situatie. Pierderea unui copil, caci e foarte dureros insa cum accepti si in cat timp accepti noua situatie depinde tocmai de schimbarea mintii. Inima tresalta , gandurile vin, insa cum te pozitionezi tu e important.

Nu te duci la Biserica ca sa capeti inapoi parintele pierdut, sau sa primesti copilul ce nu il ai, sau sa primesti jobul dorit. te duci la Biserica sa te invete Dumnezeu sa accepti ceea ce traiesti. Sa accepti viata ta asa cum e. Si asta o poti face doar schimband mintea. Asa devii fericit si daca esti sarac, sau singur. Accepti totul ca pe voia Domnului, intelegi ca asa este viata ta, sigur nu te lasi de izbeliste, asta este si nu mai fac nimic. Ci toata viata te zbati, alergi insa sufleteste si emotional accepti ceea ce traiesti.

Nimic din aceasta lume nu poate sa te darame daca iubesti pe Dumnezeu. Nu ai prieteni adevarati? cauta cauza, poate tu esti de vina, schimba ce gresesti, daca nu esti de vina accepta ceea ce traiesti, aceia nu erau prietenii tai. Nu trebuie sa cazi in depresie ca un prieten pe care il considerai bun te-a parasit cand ai devenit sarac.
Acum incep sa inteleg ca depresia apare atunci cand nu acceptam ceea ce suntem sau ceea avem, sau ceea ce traim.

Sigur ca nu speli farfurii o viata intreaga sau WC cum zici. Dumnezeu iti randuie insa si tu trebuie sa te zbati. Zbatandu-te nu iti bati joc de talentul tau.
Desi eu mereu am in minte calugaritele din Ormilia. Trei sferturi dintre ele au facultati, masterate, in arta, muzica, medicina, au propriul spital in incinta manastirii si medicul lor calugarita din randul lor. Si fac ascultari pe rand la bucatarie, la bai, la gradini, se ajuta reciproc traiesc afara din lume si sunt fericite. Majoritatea picturii din Biserica din incinta manastirii este facuta de doua calugarite care picteaza absolut superb. Si spala si wc si bai, si spala vase si isi slujesc semenii la locul unde sunt.

Legat de mandrie, si dorinta cum ziceai sa nu speli Wc toata viata, mandria intervine atunci cand ceea ce faci , chiar si a dori sa inaintezi in cariera , o faci ca sa fi aplaudata, adulata si laudata de semeni. Deci nu te opresti in a lupta sa iti valorifici talentele si doar iti schimbi mintea si gandesti ca nu conteaza ce zic ceilalti , ca ma lauda sau nu, ci conteaza ce reusesc sa fac eu pentru mine si pentru ceilalti din jurul meu. Cine se plafoneaza la un nivel, acela sufera deja. Plafonarea vine din suferinta, din abandonul luptei.

Legat de exemplul tau cu medicii. Am nenumarate exemple de oameni , care au pornit din nou la drum in Canada , America si au pornit din nou de jos. Spalat WC in sali de clasa si in acelasi timp studii din nou ca apoi sa ajunga din nou un medic care salveaza vieti. Cred ca ce randuie Dumnezeu si toate cu iconomie ca o pedagogie, aceasta este ceea ce traim in viata noastra.

Cu lipsa de copii, sau copii bolnavi, sau "pacatul se mosteneste?" citeste totusi pe Arsenie Boca. Roaga pe Cristi sa iti dea textele caci au fost publicate pe blogul lui. Explica atat de frumos Par. Arsenie Boca, nu te lipsi de cuvintele lui.

[dobrin7m]

Imi vine acum in minte , ca am cunostiinte care au plecat in Canada si Australia si care nu au putut suporta gandul ca din nou trebuie sa porneasca la drum de jos. Si s-au chinuit ani multi, ingrozitor. Inapoi nu puteau sa se mai intoarca ca niste invinsi iar acolo nu puteau inainta.
Sigur eu cred ca multe sunt ingaduite de Dumnezeu si ca o incercare pentru noi, aceea de a invinge pacatul din noi. Unii reusesc altii nu.
Cine se sfinteste sa se mai sfinteasca, cine se spurca sa se mai spurce.

Poate gresesc dar eu asa vad lucrurile.

[Florinvs]

Asa devii fericit si daca esti sarac, sau singur""

Cu partea de saracie- daca esti sanatos si ai putere de munca (si bineinteles sa vrei sa muncesti, nu sa fii un betivan de ala care sta toata ziua la birtu' din sat si se plange ca se darama casa pe el!) tot gasesti de munca!

Insa cu partea de singuratate aici e mai greu- nu poti fi fericit daca esti singur!

[dobrin7m]

În prealabil postat de Florinvs

Asa devii fericit si daca esti sarac, sau singur""

Cu partea de saracie- daca esti sanatos si ai putere de munca (si bineinteles sa vrei sa muncesti, nu sa fii un betivan de ala care sta toata ziua la birtu' din sat si se plange ca se darama casa pe el!) tot gasesti de munca!

Insa cu partea de singuratate aici e mai greu- nu poti fi fericit daca esti singur!

da.
Insa credinta te face sa vezi ca nu esti singur. La asta m-am referit cu fericirea si cand esti singur.
Ai sa remarci prieteni buni pe care inainte nu i-ai vazut, oameni minunati . Si desigur Dumnezeu.

Calugarul monah in chiliuta lui nu duce viata in doi , aceasta din lume. Dar nu e singur.
Noi oamenii in lume uneori, nu acceptam viata asa cum e, si atunci nu vedem ca langa noi sunt si oameni minunati, nu , noi ramanem agatati, cu o oarecare doza de razvratire in idea si gandul ca nu am pe nimeni langa mine.
Insa oare totul se rezuma la aceasta?

Cunosc o doamna aici, e profesoara, are in jur de 35 ani si e singura. dar e fericita, am vazut, are viata plina, prieteni si nepoti pe care ii iubeste. Acum in vara asta s-a dus in India, sa ajute la o scoala copiii de acolo.
Nu sta si plange ca nu are pe nimeni ci se uita in jur la oamenii de langa ea.

dar nu stiu ce sa zic, nu vreau sa judec pe nimeni.

Consider ca poti sa nu cazi in depresie pentru ca nu esti casatorit. Te gandesti ca golul de langa tine nu este unic, adica doar un anumit gen de om poate sa il umple, sot sau sotie, ci poti sa umpli casa de prieteni, de oameni minunati. sa te bucuri de viata si de oamenii din jurul tau.

[cezar_ioan]

Iată cum se lamentează un pacient binecunoscut nouă, românilor:

Stimate Domnule Doctor,
Am fost tare suferind - o maladie curioasă. Pe cât am putut lua seama, căci această afecţiune debilitează între altele şi puterea de observaţie - iată simptomele şi fazele ei:
O pierdere mereu crescîndă a tonicităţii muşchilor supuşi voinţei; treptat îi scad pacientului forţele picioarelor, braţelor şi cerbicei, încât ajunge să nu mai poată sta decât lungit, fără să se mai întoarcă pe altă parte, ceasuri întregi.
Cufundat într-un fel de toropeală (assoupissment), care nu se poate numi somn, dar nici atâta stare de trezie, omul aşteaptă, calm, să dispară lumina zilei spre a gusta binefacerile somnului reparator.
Somnul lui e profund; nici un vis frumos sau cauchemar.
A doua zi se deşteaptă foarte târziu; cască întruna, producînd, prin mişcarea articulaţiunilor maxilare, un fel de zgomot ce seamănă mult cu acel produs de spargere a unei alune verzi.
Să pună bucăţele de zahăr, să toarne în ceaşcă, să-nvârtească linguriţa - nu poate. Trebuie altcineva să se ocupe de toate acestea; astfel, dacă dispune de avere şi de libertate, îşi ia o soră de caritate sau mai multe, după mijloace; dacă nu, atunci se mulţumeşte ca mine, cu ajutorul familiei.
Toate obiectele îi par cu mult mai grele decât îi păreau în starea normală; papucii, de exemplu, i se par nişte ghiulele de forcat. Simte apoi că toate articulaţiunile i se-nmoaie, până i se desprind de tot; iar membrele, ca independente, nu mai vor să răspundă la palidele deziderate ale conştiinţei, care d-abia mai are curajul a face din când în când apel la concursul lor, şi asta numai în momente de nevoi absolut imperioase.
O alterare remarcabilă se face şi-n psihicul şi intelectul pacientului. El cade într-un fel de apatie, o completă lipsă de iritabilitate şi de iniţiativă faţă de non-eul: nu se mai apără nici de muşte; apoi, cele mai grave chestiuni, politice, etice, estetice îl lasă indiferent; cele mai zguduitoare împrejurări ale vremii lui, de pildă reabilitarea comandantului Dreyfus, dizolvarea Dumei, succesul Expoziţiei jubiliare daco-române şi altele, nu-l mai pot mişca.
Pare că nu mai e în stare a fixa în focar obiectele. Ai crede, văzîndu-i privirea, că el, uitîndu-se de-a-ndărătele înăuntru-i, caută ceva ascuns departe în magaziile memoriei, ori flanează prin grădinile imaginaţiei. Nu! Nu se uită nicăieri, nu caută nimic, nici înăuntru ca nici în afară.
Devine din ce în ce mai puţin exigent cu cei cari şi cu ceea ce îl înconjură. Incapabil de vreo pretenţiune, care ar trebui formulată măcar printr-un gest, renunţă la cerinţele strictului necesar, chiar la satisfacerea viţiilor sale; de exemplu, nu mai e-n stare să spună ce i-ar plăcea şi ce nu să mănânce - noţiunea de plăcere şi de neplăcere este stinsă.
În fine,
nu se vaită, gnişi tânjeaşke,
numa zaşe şi boleaşke!


Iată ce am suferit! Familia, pe drept cuvânt alarmată, a trimis după d. Arzt al Bezirkului, care, venind îndată, m-a turmentat cu fel-de-fel de examinări, palpări, auscultări.
M-am lăsat să mă-ntoarcă (neputînd-o face singur) cum i-a plăcut; mi-a pus felde fel de întrebări absurde, între altele, dacă noaptea dorm bine
la care d-abia am putut răspunde: nu ştiu.

D. Arztul a spus că:
"... nu vede nimica grav. Este o maladie clasică. Hippocrates nu vorbeşte nimica despre ea; desigur din cauza benignităţii ei, ilustrul părinte al Iatriei a socotit de prisos a o mai pomeni în vasta lui operă; e însă probabil că era cunoscută cu multe veacuri înaintea lui, încă de la clădirea Ninivei.
Această urâtă maladie îşi atacă victima pe furiş.
După primele simptome pacientul cade la pat sau la canapea.
Temperatura şi numărul pulsaţiilor sunt normale, uneori chiar scad puţin sub normal. Tocmai pentru asta maladia prezintă ceva cu totul particular, anume subiectul nu simte, ca în genere la maladiile invazive, vreo durere. Nu e cuprins de acea abatere sufletească numită angoisse; din contră, e foarte liniştit şi încrezător; simte chiar, dacă ne putem exprima astfel, un fel de bien-etre indicibil.
Despre jugularea maladiei nici nu poate fi vorba. Răul e lăsat să îşi facă evoluţiunea, caredureză 9 zile la subiecţii adulţi şi 9 săptămâni la cei de vârstă înaintată.
Din norocire, lucrul nu e deloc primejdios; niciodată pân-acuma, nu s-a înregistrat în analele savante vreun caz mortal.
Maladia apare spontaneu la om (foarte rar la occidentali şi la nordici) şi la vitele bătrâne, mai cu seamă la bovine. Poate deveni cronică - aşa cum din nenorocire este la mine.

WilmersdorfBerlin, miercuri, 1.07.1906

Ghiciţi care este maladia? Cine-i ilustrul pacient?
Sănătate!

[dobrin7m]

Lene, glumesc. Dar totusi nu e lene? Cred ca din lene se poate ajunge la depresie. Sa iti fie atat de lene incat sa nu mai vrei sa faci nimic dar totusi sa te consumi si sa iti plangi de mila.