Depresia-abordare religioasa

[cezar_ioan]

În prealabil postat de AlinB

Da, din fire, sunt tare strangator in general, cu informatia in special. :)

O fi bine, o fi foarte bine... Nu ştiu ce să zic.
Informavor, ai?..:)

[heaven]

Din practica pe care am efectuat-o la spitalul de nevroze Predeal,dar mai ales la cel de psihiatrie din Sibiu,toti pacientii pe care i-am vazut au fost adusi fie la cererea familiei ori cu politia atunci cand ajungeau sa comita vreo boacana,de genul sa dea foc casei,sa isi atace familia cu toporul s.a.m.d.
Am mai vazut si cazul unui batranel,care suferea de dementa si care ratacea amaratul pe strazi de niste ani buni,dupa ce si-a pierdut si familie si tot.Era internat pentru investigatii,iar paralel fundatia cauta sa ii gaseasca o solutie pentru a avea un acoperis deasupra capului...in rest,personal nu am vazut pacienti prezentandu-se de buna voie.Or exista,probabil,insa cred ca totusi sunt destul de rare cazurile.
Asta,in primul rand,pentru ca oamenii ajung acolo cand boala este destul de avansata, in plina criza psihotica ori in urma unui furor maniacal in care au devenit agresivi cu cei din jur,cand au existat tentative de suicid sau depresia a avansat in asa masura incat intreaga viata sociala,ocupationala si personala a celui in cauza este pe butuci si sunt adusi de cineva.Consumul de alcool si substante este iarasi un factor pentru care unii pacienti ajung sa aiba reactii psihotice s.a.m.d.
Constiinta bolii este de cele mai multe ori inexistenta.Din punct de vedere psihoterapeutic,nici nu ai ce lucra cu un om in starea aceasta,intai este nevoie sa ii faci investigatiile necesare,inclusiv neurologice,daca este cazul,iar apoi farmacoterapie.Abia dupa ce omul este stabilizat cat de cat, se poate discuta si de anumite terapii specifice acestor cazuri clinice.
Avand in vedere ca,totusi,arar,o tulburare psihica ajunge sa ia amploare peste noapte si ca,de regula,exista o etapa premergatoare,uneori de ani , in care niste simptome pot fi sesizate,uneori de catre cel in cauza,dar mai ales de catre persoanele apropiate,este important sa depasim aceast blocaj de mentalitate si sa apelam la ajutorul psihologului (sau sa indrumam persoana respectiva) in prima etapa,iar daca este nevoie de mai mult,acesta va fi cel care ne sugera sa consultam in paralel si un psihiatru.
Este o vorba haioasa,insa pe atat de adevarata : "Mai bine plangi la psiholog,decat sa razi mai tarziu la psihiatru!" :)
Am observat ca acum cateva postari Laurastifter relata despre o cunostinta care este schizofrenica si nu intelegea pentru ce a fost nevoie sa fie privata de libertate....Laura,te asigur,ca daca doctorii au apelat la aceasta masura ei au facut-o din doua motive: fie aceasta fata devenise un pericol pentru ea,fie pentru cei din jur.Iar pentru asta nu este necesar sa ai 1,90 inaltime si 100 de kg...Madalina Manole era o faptura firava,la fel si Malina Olinescu si totusi s-au sinucis.Ori cazul in care o femeie din Brasov si-a ucis bebelusul in plina criza psihotica decapitandu-l,pentru ca vocile ii spuneau ca este fiul diavolului, caz petrecut chiar in februarie,anul trecut.Dar si cate alte nenorociri...
Ar fi bine,totusi,daca am intelege ca oamenii aceia care sunt medici si psihologi clinicieni iau niste hotarari nu din vreo pornire de sadism,ci pentru ca pur si simplu masurile de siguranta pentru pacient si pentru cei din jurul sau sunt o chestiune de cele mai multe ori chiar de viata si de moarte...

[cezar_ioan]

În prealabil postat de heaven

Din practica pe care am efectuat-o la spitalul de nevroze Predeal,dar mai ales la cel de psihiatrie din Sibiu,toti pacientii pe care i-am vazut au fost adusi fie la cererea familiei ori cu politia atunci cand ajungeau sa comita vreo boacana,de genul sa dea foc casei,sa isi atace familia cu toporul s.a.m.d.
Am mai vazut si cazul unui batranel,care suferea de dementa si care ratacea amaratul pe strazi de niste ani buni,dupa ce si-a pierdut si familie si tot.Era internat pentru investigatii,iar paralel fundatia cauta sa ii gaseasca o solutie pentru a avea un acoperis deasupra capului...in rest,personal nu am vazut pacienti prezentandu-se de buna voie.Or exista,probabil,insa cred ca totusi sunt destul de rare cazurile.
Asta,in primul rand,pentru ca oamenii ajung acolo cand boala este destul de avansata, in plina criza psihotica ori in urma unui furor maniacal in care au devenit agresivi cu cei din jur,cand au existat tentative de suicid sau depresia a avansat in asa masura incat intreaga viata sociala,ocupationala si personala a celui in cauza este pe butuci si sunt adusi de cineva.Consumul de alcool si substante este iarasi un factor pentru care unii pacienti ajung sa aiba reactii psihotice s.a.m.d.
Constiinta bolii este de cele mai multe ori inexistenta.Din punct de vedere psihoterapeutic,nici nu ai ce lucra cu un om in starea aceasta,intai este nevoie sa ii faci investigatiile necesare,inclusiv neurologice,daca este cazul,iar apoi farmacoterapie.Abia dupa ce omul este stabilizat cat de cat, se poate discuta si de anumite terapii specifice acestor cazuri clinice.
Avand in vedere ca,totusi,arar,o tulburare psihica ajunge sa ia amploare peste noapte si ca,de regula,exista o etapa premergatoare,uneori de ani , in care niste simptome pot fi sesizate,uneori de catre cel in cauza,dar mai ales de catre persoanele apropiate,este important sa depasim aceast blocaj de mentalitate si sa apelam la ajutorul psihologului (sau sa indrumam persoana respectiva) in prima etapa,iar daca este nevoie de mai mult,acesta va fi cel care ne sugera sa consultam in paralel si un psihiatru.
Este o vorba haioasa,insa pe atat de adevarata : "Mai bine plangi la psiholog,decat sa razi mai tarziu la psihiatru!" :)
Am observat ca acum cateva postari Laurastifter relata despre o cunostinta care este schizofrenica si nu intelegea pentru ce a fost nevoie sa fie privata de libertate....Laura,te asigur,ca daca doctorii au apelat la aceasta masura ei au facut-o din doua motive: fie aceasta fata devenise un pericol pentru ea,fie pentru cei din jur.Iar pentru asta nu este necesar sa ai 1,90 inaltime si 100 de kg...Madalina Manole era o faptura firava,la fel si Malina Olinescu si totusi s-au sinucis.Ori cazul in care o femeie din Brasov si-a ucis bebelusul in plina criza psihotica decapitandu-l,pentru ca vocile ii spuneau ca este fiul diavolului, caz petrecut chiar in februarie,anul trecut.Dar si cate alte nenorociri...
Ar fi bine,totusi,daca am intelege ca oamenii aceia care sunt medici si psihologi clinicieni iau niste hotarari nu din vreo pornire de sadism,ci pentru ca pur si simplu masurile de siguranta pentru pacient si pentru cei din jurul sau sunt o chestiune de cele mai multe ori chiar de viata si de moarte...

Sigur, dacă ne referim la astfel de situaţii-limită, la destructurări ale personalităţii atât de avansate (cu tulburări majore ale identităţii, cu delir sistematizat, cu "voci" ş.a.m.d.), implicit vedem ca unică soluţie intervenţia în forţă a familiei, cunoscuţilor, poliţiei etc.
Totuşi, în multe clinici (şi îmi vine în minte acum, prin asociere cu Predealul, clinica de la Câmpina) vin oameni cu tulburări cronice, care îşi cunosc boala, care au un contract al lor cu psihiatrul, contract/înţelegere pe care le respectă.
Spitalul nu e mereu doar un aşezământ pentru urgenţe majore. Se petrec şi lucruri mai aşezate, mai cuminţi.
La spitalul Fundeni nu se internează oamenii doar când îi omoară ulcerul, pancreatita hemoragică şi infarctul miocardic. Se internează mulţi încă din vreme, dacă vor să-şi trateze debutul unei boli şi să încerce să influenţeze evoluţia spre un prognostic favorabil.
Dacă un spital este plin doar cu pacienţi psihotici sau cu oameni năruiţi de demenţa senilă, aceasta arată cel puţin trei lucruri:
a) educaţia catastrofală a publicului, care aşteaptă ultimul moment pentru a merge la doctor, aşadar lipsa măsurilor profilactice sau ale intervenţiei timpurii - vechea balcanică tărăşenie
b) neîncrederea în medic
c) ineficienţa intervenţiei medicale de-a lungul evoluţiei bolii, poate şi din pricina faptului că pacienţii nu sunt complianţi, nu cooperează adecvat cu medicul în efortul curativ.

Cu cât spitalele vor avea mai mulţi clienţi aflaţi în stadiile incipiente ale bolii, iar nu aproape de exitus, cu atât vom înţelege că am avansat în prosperitate, pe toate planurile.
Deocamdată în spitalul Obregia, repet, situaţia e chiar roz: puţini "nebuni", slavă Domnului! Se confirmă că uneori Capitala îşi merită numele şi renumele.

[Florinvs]

Felicitari domnului "Cezar-Ioan""- intradevar se vede ca intradevar cunoasteti problemele de natura psihologica si mentalitatea umana!

[fallen]

Doamne ajuta!
am citit cu interes aproape tot topicul si probabil il voi citi pe tot in cele din urma, nu am prea mult timp sa caut acum toate punctele la care vreau sa ma lamuresc mai bine, insa o sa incerc cu cele pe care mi le amintesc:
1. referitor la situatia cand bolnavul se duce singur la psihiatru/psiholog: de cele mai multe ori acest lucru nu se intampla in momentul cand se afla "in plina criza"(de panica, furie, depresie, disperare, etc) ci la interval de cateva ore/zile dup[a aceasta, cand s-a mai adunat. Astfel, patologia povestita, relatata de el insusi pare mai putin credibila, mai ales daca intre timp s-a mai calmat si e aparent normal; poate chiar sa dea impresia ca ar cauta o scuza de la un comportament necuviincios, sau o "scutire medicala" de la niste responsabilitati??? ar fi mai edificator daca ar veni insotit de martori oculari eventual ai incidentului, evenimentului? (unii spun "ar trebui sa iti filmeze/inregistreze cineva iesirile")
2. m-ar interesa sa partcip si eu, daca se poate, la vizita cu studentii la spital (acum mi-a venit ideea chiar sa ma interes daca m-as putea inscrie si eu la psihologie, cat m-ar costa, daca se mai poate face la frecventa redusa, etc);
3. am auzit si eu, si bune si rele, pe langa legendele cu persoane inchise la psihiatrie fara voia lor, si de persoane care au beneficiat de tratament medicamentos fara rezultate favorabile (ia pastilele astea si du-te acasa, ne vedem peste o luna), si de medici care sustin ca psihotropele nu ar avea capacitatea (chimica ) de a reprima (inhiba ) selectiv doar procesele patologice din mintea omului, si ca nu toate manifestarile psihice, emotionale sunt neaparat dereglari chimice, ci pot fii si urmari ale interactiunilor sociale (uneori "gresite") pe care le are individul cu familia in prima instanta, apoi cu restul lumii, si care nu intodeauna se rezolva (doar) "chimic", insa cred ca daca partea de terapie si consiliere ar fii accesibila pentru toti cei vizati, ar putea face minuni ( bineinteles, cum spunea un parinte, cuvantul nostru, oricat ar fii de bine "plasmuit" nu are putere deplina prin el insusi, daca nu este intarit de Harul divin, acesta fiind de fapt cel care convinge si totodata tamaduieste).

[antiecumenism]

Despre Bolile Psihice. Sfaturi de la Părintele Serghie Şevici

http://lataifas.ro/gaduri-idei-citat...erghie-sevici/

"Mulţi bolnavi psihici sunt atraşi de religie. Simţindu-se pierduţi pe acest pământ, caută ceva de care să se lege. Şi pentru că în lumea asta, întunecată pentru ei, nu-şi află rost şi leac, îşi caută scăparea şi viaţa în lumea de dincolo.
La baza bolilor mintale nu stă sexualitatea, cum zice Freud, ci Centrarea pe sine este începutul bolii mintale. Boala mintală se întemeiază pe socotirea propriei persoane drept centru al lumii întregi.
Boala minţii vine aşadar din mândrie. Cel cu minţile rătăcite se crede centrul întregii lumi. Asta nu înseamnă însă că bietul om e vinovat de boala sa. Pentru că mândria nu ţine numai de voia omului, ci ea se mai şi moşteneşte. Mai ţine şi de creşterea primită, de tovarăşii şi de întâmplările vieţii.
Psihanaliza şi toate celelalte psihoterapii sunt terapeutici potrivite pentru omul firesc. Om firesc e omul care nu ştie de cer, ci e cu totul pământesc, lipit de această lume. Ferecat în sine, omul firesc n-ajunge la plinătatea fiinţei sale. Şi acest om firesc, chip al normalităţii pentru psihiatrie, e de fapt un om bolnav, cu duhul pietrificat.
Omul firesc are pământul drept hotar, lipsit de zare. E numai trup. El are duh, dar duhu-i dormitează. Omul duhovnicesc, în schimb, e plin de duh treaz, e ager, pătrunzător, cu multe laturi şi e viu.
Catolicii adepţi ai psihanalizei spun că în viaţa duhovniceacă e nevoie de un psihic sănătos şi deci, pentru ca omul duhovnicesc să se poată dezvolta, trebuie mai întâi restabilită sănătatea şi normalitatea psihică. Or, ideea unui om sănătos psihic e o idee falsă. Omul sănătos psihic, adică omul firesc, este în stare de boală prin simplul fapt că nu este duhovnicesc. Numai devenind duhovnicesc, printr-o terapeutică duhovnicească; el se poate tămădui. Normal şi firesc pentru duh este să trăiască în unire cu Dumnezeu.
Duhovnicul e şi psihiatru. Până la urmă, rădăcina bolii mintale e o neputinţă a sufletului. Totul are un sens duhovnicesc, duhovnicescul le curpinde pe toate. Şi tratamentul duhovnicesc poate tămădiui, adesea, boala mintală. Un psihiatru care nu-i şi om duhovnicesc poate să aline boala, îl poate aduce pe om din nou în lume pe bolnav, îl poate face să trăiască alături de ceilalţi oameni. Dar n-are ce-i da sufletului său, nu-i poate arăta sensul existenţei sale. Asta numai duhovnicul poate s-o facă.Nu-i om pe lume cu psihic sănătos. Tot omul are în el toate bolile. Cel care pare sănătos şi normal, este cel care ajunge să-şi stăpânească boala şi s-o ţină în frâu. Bolnavul mintal însă nu-şi mai poate controla boala, şi ea iese la iveală.Toţi sunt bolnavi. Nu-i nici unul teafăr cu sufletul. Că tot păcatul e boală. Şi chiar de par voioşi şi zdraveni, în faţa veşniciei sunt toţi nişte betegi, că nu ştiu de Dumnezeu.”

Jean-Claude Larchet, ” Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie “

[cezar_ioan]

Antiecumenism: deşi suntem amândoi credincioşi, deşi suntem mădulare ale Bisericii, tu faci constant o mişcare care pe mine mă miră şi mă supără chiar: nesocoteşti specificul fiecărui domeniu în parte şi reduci totul, absolut totul, la un singur domeniu. Ignori complexitatea lucrurilor. Şi cauţi să distrugi ceea ce nu cunoşti, de fapt.

Or, dragă Antiecumenism, îţi atrag iarăşi atenţia că realitatea nu constă în stăpânirea despotică a unui domeniu peste toate celelalte ci, aşa cum se poaet lesne constata, în con-vieţuirea tuturor nivelelor şi formelor realităţii, toate avînd însă o ierarhie (atât înlăuntrul domeniilor cât şi între ele).
Sunt paliere şi paliere, fiecare cu nivelul lui.
Una e durerea de unghie, alta e durerea de cap, una e sfinţirea apei, alta e sfinţirea credincioasului....

"La baza bolilor mintale nu stă sexualitatea, cum zice Freud" - scrie acolo în textul la care ai trimis.
Mai întâi, atrag respectuos atenţia, că Freud NU ZICE NICĂIERI CĂ BAZA BOLILOR MINTALE ESTE SEXUALITATEA. Aceasta este o vulgarizare a teoriei psihanalitice.

Acum, dacă ar fi adevărat că toate bolile sufleteşti (psihice şi comportamentale) vin din mândrie (teorie spre care, mărturisesc, eu însumi înclin cu putere),
va trebui să explicăm cel puţin următoarele:

a) de ce uneori copiii mici, de 2-3 anişori, sunt autişti, depresivi, psihotici, epileptici etc. Din mândrie? Au ei mândrie, micuţii care abia au învăţat să meargă şi să gângurească?...
b) de ce oameni foarte smeriţi, unii chiar cuvioşi de-a dreptul, au suferit în timpul vieţii de unele sau altele dintre cele pe care le numim tulburare psihică, de un fel sau altul;
c) de ce după tratamentul corect, psihologic şi/sau psihiatric o mulţime de oameni care mai înainte fuseseră chiar exorcizaţi (fără folos) s-au făcut bine şi chiar au practicat mult mai profund viaţa de credinţă (unii dintre ei fiind chiar preoţi, eu cunosc pe câţiva şi îi poate cunoaşte oricine ţine morţiş să afle - să caute şi va afla)

Cât priveşte treaba cu sexualitatea ca origine a bolilor psihice, orice persoană care se încumetă să dea dispreţuitor la o parte un material uriaş adunat în ultima sută de ani pe această temă - ar trebui să îşi facă o analiză mai serioasă la capitolul Frica de Dumnezeu.
Nu putem minţi cu uşurătate o lume întreagă doar pentru că ni se pare nouă, în cămara minţii noastre, că suntem pricepuţi la tot ce mişcă sub soare.

A hotârât vreun sobor bisericesc, sinodal sau nu, spunînd "Părutu-ni-s-a nouă şi Duhului Sfânt" că opera lui Freud este mincinoasă şi că trebuie să ne ferim de ea? Ne învaţă Biserica să fugim de psihoterapeuţi şi de psihanalişti atunci când avem anumite probleme sufleteşti? Unde? Cine? Când?

Nu voiesc să contrazic nici o faţă bisericească legat de etiologia bolilor mintale. Din dragoste pentru sfinţiţii slujitori, mai întâi, precum şi din frică de Dumnezeu.
Dacă m-aş întâlni cu vreun autor bisericesc şi ar afirma că Freud a minţit atunci când a tratat nevrozele cu etiologie sexuală infantilă, aş dialoga atunci cu persoana respectivă şi sper că ne vom lămuri cumva.

Dar aici discut cu tine.
Şi îţi voi spune ţie câteva lucruri de care sunt sigur, atât cât poate fi un om sigur de ceva:

1) Toţi practicanţii psihoterapiei ortodoxe (Avdeev, Larchet etc. - sunt mulţi azi în lume care sunt terapeuţi ortodocşi) dau mare atenţie unui amănunt crucial în diagnosticul şi tratamentul afecţiunii sufleteşti. Acesta se numeşte "diagnostic diferenţial".
Ei fac cu grijă deosebire între etiologia care ţine de mândrie, demonizare etc., pe de o parte şi etiologia strict naturală, provenind din funcţionarea complexă a corpului (printre ale cărui organe se numără şi creierul).

2) Unele boli sunt de origine demoniacă; altele nu (ţin de zeci şi sute de factori naturali, biologici şi psiho-sociali, de obicei co-intricaţi în sisteme complexe de factori cu acţiune morbidă, pe care îi vei cunoaşte doar când vei pune mâna serios pe carte, pe foarte multe cărţi grele, deloc comode).

3) În timpul lui Freud, mare parte din nevrozele isterice se datorau educaţiei foarte stricte, pline de tabuuri, ale societăţii austriace şi europene (precum şi americane), cu influenţă religioasă din partea BC şi mai ales din partea modului defectuos în care lumea răstălmăcea învăţătura BC (precum şi la noi mulţi rătălmăcesc învăţătura BO).

4) Freud a făcut distincţie clară şi extrem de fină (nu pricepe chiar oricine) între, de exemplu, paralizia cu etiologie organică şi paralizia isterică cu origine în sexualitatea infantilă a pacienţilor. În "Omul cu şobolani", vei afla chiar cum e cu nevroza obsesională generată de o proastă dezvoltare în stadiul numit "anal" (pe care l-ai traversat şi tu, sper, cu succes, deşi nu ştii despre ce-i vorba şi dealtfel nici nu e obligatoriu să cunoşti pentru a fi un om sănătos - merge de la sine, dacă l-ai traversat corect când erai micuţ).

5) Freud şi-a revizuit teoriile într-un sens ascendent: a adus tot mai multe argumente aasupra ravagiilor pe care le face sexualitatea neconştientizată şi prost interpretată, luptînd toată viaţa să elibereze pe oameni de sub influenţa duhului sexualităţii morbide şi încercînd să arate că omul e o fiinţă culturală care îşi poate controla frumos, între anumite limite, natura. Doar că nu ştie s-o facă, mai întâi pentru că se ţine la ignoranţă şi superstiţie.

6) Arătînd fără putinţă de tăgadă că el însuşi, mai întâi, îşi controlează libidoul sexual (şi încă în limitele ascultării de Biserică!), Freud:
a) nu a avut relaţii sexuale cu logodnica lui, deşi logodna a durat mulţi ani, din motive expuse pe larg în cărţile cu caracter biografic;
b) după oficierea căsătoriei a avut mai mulţi copii, fiind un înverşunat luptător împotriva utilizării prezervativului şi a altor contraceptive (a arătat mereu cât este de nesănătos prezervativul, prin influenţă atât asupra psihicului bărbatului cât şi asupra femeii);
c) după ce soţia lui a născut ultimul copil, Freud şi soţia au stabilit de comun acord să se abţină de la relaţiile sexuale. Şi aşa au făcut, până la sfârşitul vieţii, trăind zeci de ani în curăţie, în dragoste sufletească.

Cine mai face azi, fie şi în ţara cu atâta dispreţ pentru Freud, ceea ce a făcut el în timpul Logodnei? Câţi tineri mai fac azi logodna şi câţi ascultă de cele bisericeşti în timpul logodnei? Cugetă singur, de voieşti...
Cine mai practică azi abstinenţa, deşi a făcut deja 4-5 copii, deşi e încă tânăr şi sănătos, deşi e căsătorit, deşi îi iubeşte soţia etc. Cu renunţare clară la prezervativ şi orice alt mijloc contraceptiv. Cugetă singur, de voieşti....

Aşadar, Freud nu a fost un adept al libertinajului sexual, nici un obsedat sexual, cum cu neruşinare spun ignoranţii şi cei cu probleme sexuale evidente
ci, dimportivă, a fost un om care, prin geniul lui şi cu harul lui Dumnezeu, a făcut lumină asupra sexualităţii, arătînd cum poate fi corect dirijată pentru a nu conduce la boli, arătînd cum poate ea îmbolnăvi pe oameni şi cum trebuie tratate bolile care au origine sexuală (întrucât nu toate tulburările sufleteşti au etiologie sexuală), arătînd că abstinenţa poate fi practicată fără probleme, arătînd că spiritul omenesc poate şi trebuie să se elibereze de seducţia uneori morbidă a sexualităţii, arătînd că omul poate sublima energia sexuală pentru a-şi atinge alte scopuri, mai înalte, în familie, cultură, societate etc.
Freud nu a robit pe om sexualităţii, cum spun detractorii şi ignoranţii, ci i-a arătat omului cum să fie liber faţă de pulsiunile sexuale, pentru a nu deveni cu totul pământ ci, cu sau fără viaţă sexuală, să devină om.

Psihoterapia ortodoxă este un domeniu de graniţă, interdisciplinar, care cere un mare simţ al discernământului la cel care o practică. Precum şi la cei care o comentează.
Realitatea, aşa cum o crează şi cum o îngăduie Bunul Dumnezeu în toată marea ei complexitate, nu permite nimănui să dea mereu cu barda, retezînd după plac şi eliminînd ce vrea şi cum i se pare.
Puţină prudenţă, totuşi...

[laurastifter]

În prealabil postat de heaven

Din practica pe care am efectuat-o la spitalul de nevroze Predeal,dar mai ales la cel de psihiatrie din Sibiu,toti pacientii pe care i-am vazut au fost adusi fie la cererea familiei ori cu politia atunci cand ajungeau sa comita vreo boacana,de genul sa dea foc casei,sa isi atace familia cu toporul s.a.m.d.
Am mai vazut si cazul unui batranel,care suferea de dementa si care ratacea amaratul pe strazi de niste ani buni,dupa ce si-a pierdut si familie si tot.Era internat pentru investigatii,iar paralel fundatia cauta sa ii gaseasca o solutie pentru a avea un acoperis deasupra capului...in rest,personal nu am vazut pacienti prezentandu-se de buna voie.Or exista,probabil,insa cred ca totusi sunt destul de rare cazurile.
Asta,in primul rand,pentru ca oamenii ajung acolo cand boala este destul de avansata, in plina criza psihotica ori in urma unui furor maniacal in care au devenit agresivi cu cei din jur,cand au existat tentative de suicid sau depresia a avansat in asa masura incat intreaga viata sociala,ocupationala si personala a celui in cauza este pe butuci si sunt adusi de cineva.Consumul de alcool si substante este iarasi un factor pentru care unii pacienti ajung sa aiba reactii psihotice s.a.m.d.
Constiinta bolii este de cele mai multe ori inexistenta.Din punct de vedere psihoterapeutic,nici nu ai ce lucra cu un om in starea aceasta,intai este nevoie sa ii faci investigatiile necesare,inclusiv neurologice,daca este cazul,iar apoi farmacoterapie.Abia dupa ce omul este stabilizat cat de cat, se poate discuta si de anumite terapii specifice acestor cazuri clinice.
Avand in vedere ca,totusi,arar,o tulburare psihica ajunge sa ia amploare peste noapte si ca,de regula,exista o etapa premergatoare,uneori de ani , in care niste simptome pot fi sesizate,uneori de catre cel in cauza,dar mai ales de catre persoanele apropiate,este important sa depasim aceast blocaj de mentalitate si sa apelam la ajutorul psihologului (sau sa indrumam persoana respectiva) in prima etapa,iar daca este nevoie de mai mult,acesta va fi cel care ne sugera sa consultam in paralel si un psihiatru.
Este o vorba haioasa,insa pe atat de adevarata : "Mai bine plangi la psiholog,decat sa razi mai tarziu la psihiatru!" :)
Am observat ca acum cateva postari Laurastifter relata despre o cunostinta care este schizofrenica si nu intelegea pentru ce a fost nevoie sa fie privata de libertate....Laura,te asigur,ca daca doctorii au apelat la aceasta masura ei au facut-o din doua motive: fie aceasta fata devenise un pericol pentru ea,fie pentru cei din jur.Iar pentru asta nu este necesar sa ai 1,90 inaltime si 100 de kg...Madalina Manole era o faptura firava,la fel si Malina Olinescu si totusi s-au sinucis.Ori cazul in care o femeie din Brasov si-a ucis bebelusul in plina criza psihotica decapitandu-l,pentru ca vocile ii spuneau ca este fiul diavolului, caz petrecut chiar in februarie,anul trecut.Dar si cate alte nenorociri...
Ar fi bine,totusi,daca am intelege ca oamenii aceia care sunt medici si psihologi clinicieni iau niste hotarari nu din vreo pornire de sadism,ci pentru ca pur si simplu masurile de siguranta pentru pacient si pentru cei din jurul sau sunt o chestiune de cele mai multe ori chiar de viata si de moarte...

Punctul dvs de vedere îmi pare cât se poate de logic şi pertinent argumentat! Atunci când cineva dintre noi ar observa, ar conştientiza că are anumite probleme sufleteşti care nu dispar prin rugăciune şi Sfintele Taine şi în urma încurajărilor celor dragi, atunci înseamnă că este posibil ca acea tulburare să fie nu spirituală, ci psihologică. Cred că, într-o astfel de situaţie, primul pas recomandat ar fi ca persoana în cauză să apeleze la ajutorul unui psiholog. Cred că este mai bine, mai uşor să încerci să-ţi vindeci sufletul prin comunicare (psihoterapie), prin metode psihologice, decât să mergi direct la psihiatrie, când poate că nu este necesar.
Din ce motiv mulţi dintre semenii noştri, care trec prin astfel de experienţe, evită să apeleze la ajutorul unui psiholog? Personal nu sunt de specialitate (ceea ce înseamnă că opiniile mele sunt neavizate), dar cred că motivele sunt cel puţin două:
1. lipsă de posibilităţi financiare (având în vedere faptul că, în România, serviciile psihologice nu sunt finanţate de către stat, deşi se dovedesc a fi atât de utile în foarte multe situaţii);
2. din cauza unor prejudecăţi (prejudecăţi de tipul: "doar nebunii merg la psiholog", "nu-mi place să mă confesez, n-am încredere" etc).
Din păcate, există prejudecăţi legate de psihologie inclusiv în rândul credincioşilor - este imaginată o concurenţă (în fapt inexistentă) între duhovnicie şi psihologie, între Sfânta Taină a Spovedaniei şi psihoterapia ştiinţifică.
Nu înţeleg de ce există acest gen de prejudecăţi, dar cred că, pentru vindecarea celor bolnavi sufleteşte, Dumnezeu lucrează prin 3 mijloace diferite şi complementare:
1. prin Sfintele Taine şi prin alte rugăciuni publice sau particulare (în special atunci când natura reală, profundă a problemei este spirituală, nu doar psihologică);
2. prin ştiinţă (în special prin psihologie);
3. în cazuri extrem de rare, excepţionale, care aproape că pot fi numărate pe degete, prin minuni.

În privinţa practicii din spitalele de psihiatrie de a fi încuiaţi pacienţii, am o opinie diferită. Înţeleg să fie privaţi de libertate doar cei periculoşi pentru semeni (după bine cunoscutul principiu "libertatea mea sfârşeşte acolo unde începe libertatea ta"), dar ceilalţi, cei inofensivi, de ce să fie traumatizaţi sufleteşte şi mai mult, după ce că sunt bolnavi? Fiindcă orice fiinţă umană, chiar şi cei care se cred Napoleon sau proorocii ne-nţeleşi, tot este posibil să conştientizeze, să simtă, fie şi numai în anumite momente, că sunt constrânşi, că sunt ţinuţi cu forţa, că se acţionează asupra lor împotriva voinţei lor. Uff!
Iar dacă sunt trataţi în acelaşi stil şi pacienţii care nu au pierdut contactul cu realitatea (depresivi etc), atunci deja situaţia îmi pare strigătoare la Cer!
Îmi imaginez cât de mult aş suferi eu, dacă aş fi supusă fie şi celei mai nesemnificative constrângeri (de exemplu, dacă mi s-ar impune petrecerea unui timp limitat într-un anumit loc, sau dacă aş fi obligată să mă specializez, doar 1 an, într-un domeniu care nu m-ar pasiona). Ar fi ceea ce teologul rus N. Berdiaev numea "coşmarul binelui impus". Dacă noi, cei sănătoşi psihic, resimţim într-un mod atât de dramatic chiar şi cele mai mici constrângeri, atunci ce ar simţi oare o persoană bolnavă de depresie (care ar avea discernământ atât cât să conştientizeze ceea ce i se întâmplă, dar ar mai fi şi înclinată să se întristeze din orice) în cazul în care ar fi internată şi ţinută cu forţa în spital? Oare nu i s-ar agrava starea sufletească, în toate acele zile în care s-ar vedea într-o cameră încuiată, ca la puşcărie şi ar înţelege că i se refuză până şi dreptul de a lua decizii în privinţa propriei persoane?
Aţi dat exemplul Mădălinei Manole, despre care se ştie că a ajuns la suicid din cauza unei depresii netratate. Sunt întru totul de acord că ar fi fost BINE şi chiar ABSOLUT NECESAR ca ea să fi primit ajutor specializat din partea unui psiholog. Sunt de acord că ar fi putut apela şi la psihiatru sau chiar s-ar fi putut interna la psihiatrie (de vreme ce cazul era deja foarte grav).
În schimb, cred că ar fi fost imoral ca ea să fi fost internată şi tratată cu forţa, împotriva voinţei ei. Şi presupun că, într-o astfel de situaţie, ar fi ajuns oricum la sinucidere, având încă un pretext: faptul că s-a simţit umilită...
Domnul Cezar relata despre persoane care s-au internat în mod liber (însuşi cazul domniei sale).
Am încredere în afirmaţiile domnului profesor Cezar.
Întrebarea mea este: toţi pacienţii se internează de bună voie, sau există şi alt gen de cazuri?
Aşa cum aţi scris şi dvs, există, cu siguranţă, inclusiv cazuri de persoane care au ajuns acolo în urma dorinţei altora, iar nu în urma unei iniţiative libere personale, deşi aceste persoane sunt capabile să gândească (având, de exemplu, depresie). În aceste cazuri, o astfel de practică a lipsirii oamenilor de libertate este, oare, morală, creştină?
Prin urmare, singura mea obiecţie este formulată nu la adresa psihiatriei ca ştiinţă (nu am dreptul de a critica ceea ce nu am studiat), ci strict la adresa practicii la care m-am referit, practică existentă în spitalele de psihiatrie (aceea a internării prin constrângere a unora dintre pacienţi, în cazurile în care acei bolnavi nu ar constitui un pericol social).
Şi nu-i acuz pe medici de sadism, nicidecum.
Susţin doar că nu există păcat "necesar"... Nu cred că-i putem răni pe semenii noştri cu scopul de a-i vindeca.
Personal aşa înţeleg, aşa percep aceste realităţi. Este, oare, corect şi logic ceea ce am afirmat? Sunteţi de acord cu mine, sau împărtăşiţi un punct de vedere diferit?
Doamne ajută şi Hristos în mijlocul nostru!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de laurastifter

Înţeleg să fie privaţi de libertate doar cei periculoşi pentru semeni (după bine cunoscutul principiu "libertatea mea sfârşeşte acolo unde începe libertatea ta"), dar ceilalţi, cei inofensivi, de ce să fie traumatizaţi sufleteşte şi mai mult, după ce că sunt bolnavi?

Întrebarea mea este: toţi pacienţii se internează de bună voie, sau există şi alt gen de cazuri?

Laura, îţi mulţumesc că mă creditezi cu încredere. Dacă aşa e, atunci te rog să te şi foloseşti de această încredere şi să înţelegi cum stau lucrurile.
Astfel, pentru că încep să pricep ce anume te frământă, refac un scurt rezumat despre modul de funcţionare (la modul foarte general) a serviciilor psi în slujba celor cu diverse tulburări psiho-comportamentale.
Te rog să citeşti cu puţintică răbdare şi te vei lămuri.

A) Problema izolării: sunt închişi, în primul rând pentru protecţia lor, oamenii care nu mai au (cel puţin în perioada respectivă) discernământul şi alte funcţii psihice valide şi care, din acest motiv, se pot mutila sau se pot sinucide, respectiv pot agresa (uneori până la crimă) pe semenii lor.
Este, aşadar, o măsură de protecţie a sănătăţii şi a vieţii. Asociată cu un tratament medicamentos adecvat, care linişteşte pe pacient şi care îi clarifică, atât cât e posibil, conştiinţa.
Apoi, imediat ce sunt semne certe că omul a ieşit din starea care i-ar pune viaţa în pericol (sau ar pune în pericol viaţa semenilor), are loc mutarea lui într-un salon comun sau într-o rezervă unde poate locui singur. De acum poate ieşi neînsoţit, de voieşte, în curtea spitalului sau chiar în afara ei, la piaţă, magazine etc. Sau poate fi externat, la îndemnul medicului sau la cerere, dacă medicul e sigur că pacientul şi-a recăpătat, în limite rezonabile, discernământul şi buna funcţionare psiho-comportamentală, în sensul de a nu mai fi periculos pentru viaţa lui şi a semenilor.

B) Pacienţii inofensivi sunt trataţi, evident, fără nici o formă de îngrădire a libertăţii. Pot lua tratamentul şi acasă, deşi unii preferă câteva zile, cel puţin, să se afle sub observaţie atentă şi îngrijire specializată. Mă refer mai ales la cei care au conştiinţa deplină a faptului că sunt bolnavi (au un istoric al bolii lor şi cam ştiu ce le face bine şi ce nu) - de exemplu, un pacient cu depresie cronică şi cu atacuri de panică în unele situaţii de viaţă anxiogene, care îi depăşesc limitele adaptative, poate solicita internare pentru un timp scurt. Sau un pacient alcoolic care vrea să evite o recădere şi care are deja semnele că se află în situaţie de risc.
(Problema în România e că nu prea sunt locuri în spitale, secţiile fiind prea mici raportat la numărul de solicitanţi, întrucât sunt multe urgenţe - din pricina unei profilaxii egale cu zero, a unor tulburări netratate din vreme şi a fricii/jenei de a apela la ajutorul psihiatrului.)

C) Unii pacienţi se internează de bună voie, cum am arătat (la recomandarea psihiatrului de pe teritoriu sau la recomandarea unui psihoterapeut - în ambele cazuri cu acceptul, evident, al medicului de pe secţia respectivă, din spital). Alţii, aflaţi în zonă de risc major pentru viaţa lor şi a altora, sunt internaţi prin insistenţele aparţinătorilor.

Un caz aparte, pe scurt: o studentă cu greutăţi materiale şi care a fost părăsită de iubit s-a hotârât să se sinucidă. Credea că a găsit soluţia optimă... A făcut o tentativă serioasă dar, ca prin minune, a fost găsită la timp de o colegă. Internată imediat la spitalul de urgenţe, este reanimată (avea tensiunea zero). La revenirea în stare de conştienţă, studenta reproşează medicilor că au readus-o la viaţă şi declară că va face tot posibilul să se sinucidă, totuşi.
În această situaţie, spitalul de urgenţă ia decizia să o trimită la Bagdasar pentru internare. Este internată cu forţa, după 7 zile de tratament medicamentos şi psihoterapie este externată, astăzi e bine merci, are familie şi copii şi nu vrea să-şi mai amintească episodul.
Când o face, totuşi, râde de ea însăşi, cu umor de calitate. Slavă Domnului!
E o poveste reală, de voieşti să mă crezi. Mai ştiu şi altele...:)

În concluzie, dacă ai căutat să afli cât de corect şi etic se pune problema libertăţii în spitalele de boli mintale, ei bine, acolo unde cunosc (prin studii, practică, colaborare cu spitalul ca psiholog şi chiar prin propria experienţă ca pacient) răspunsul e: oamenii sunt trataţi ca oameni, sunt ajutaţi, sunt liberi şi ajutaţi să se elibereze din ghearele bolii.

Azi psihiatria nu mai e ca în poveştile (admirabil scrise dar sinistre) de pe vremea lui Cehov... Să modificăm, aşadar, şi noi vechea reprezentare socială care, în prezent, riscă să rămână o întârziată prejudecată.
Dar cel mai bine e să mergi cu mine să vezi singură cum e (nu te teme, nu te păcălesc...:))).

P.S. Există secţii speciale unde nu intră şi nu iese nimeni, exceptînd personalul medical. E vorba de secţii cu pază foarte strictă, unde sunt internaţi toxicodependenţii (consumatori de heroină etc.). Chiar şi aceştia, însă, în anumite situaţii sunt externaţi dacă refuză internarea (alternativa e puşcăria) şi nu dau semne clare că ar fi periculoşi pentru viaţa lor şi a semenilor. (Cu atât mai mult dacă se angajează că intră în programul de terapie cu metadonă, de pildă.)
Tu ce crezi: sunt periculoşi?........
Şi totuşi li se respectă libertatea. Deh, drepturile omului, treaba cu discriminarea etc.

(Eu aş fi un pic mai rezervat cu drepturile lor privind libertatea, mărturisesc. Dar sunt un individ insignifiant, nu pot influenţa deciziile ştabilor.)

[cezar_ioan]

Se mira mai demult Decebal: de unde vii tu cu diagnostice dacă nu eşti psihiatru? Ce cunoştinţe ai tu despre psihiatrie, câtă vreme eşti psiholog.
Noi cei din Universitate secţia Psihologie am studiat (la Spitalul 9, Obregia) timp de 2 ani, 2 ani serioşi, cu mult mai serios decât cei de la medicină (la ei era un curs oarecare printre altele, axat mai mult pe simptome şi tratament), atât psihopatologie cât şi psihologie clinică precum şi psihiatrie cu elemente inclusiv de farmaco.
Eram pregătiţi să înţelegem bine boala mintală, în primul rând pentru a putea ulterior să lucrăm în clinici, ca psihologi cliniciani (şi unii colegi chiar lucrează), apoi pentru a şti să colaborăm cu un psihiatru, şi în fine să putem participa la acţiunea de informare a publicului larg, inclusiv în şcoli (mulţi dintre noi fiind profesori sau consilieri şcolari). Precum şi pentru a înţelege mai bine, prin comparaţie, psihologia omului sănătos la minte, psihologia generală
Am făcut nu doar cursuri cu unul dintre cei mai buni profesori din lume, Prof. G. Ionescu, Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii!, ci şi multă practică, în cei doi ani. Săptămânal, chiar şi în vacanţe dacă se întâmpla să avem vreo restanţă ori vroiam o mărire de notă.
Am avantajul mare, pentru meseria mea, că am avut eu însumi depresie asociată cu consum etanolic exagerat, o vreme şi am experimentat condiţia de pacient, cu 3 săptămâni de internare.
Apoi am câteva mii de ore în AA, unde majoritatea sunt (foşti) pacienţi psihiatrici, şedinţele fiind desfăşurate în incinta spitalului. În fine, am colaborat mulţi ani cu medicii psihiatri avînd clienţi comuni.
Mai am şi o formare specializată pe depresii (cu un specialist recunoscut în terapia cognitivă a depresiei, psiholog din spitalul Obregia) şi alta pe tulburările de personalitate, cu terapeuţi de primă clasă din lume (unii fiind consideraţi chiar lideri mondiali, de pildă Kroestler, din America, pentru negocierea de ostatici).
Drept urmare, spre liniştea lui Decebal şi a altor sceptici, domeniul psihopatologiei este unul în care pot avea, cel puţin, rolul unui agent al cărţilor sau informaţiilor de popularizare.
Faptul că am colaborat (mai exact am realizat) la o lucrare de doctorat în psihiatrie, timp de câţiva ani, nici nu îl mai trec la socoteală. Aia a fost aşa, o plăcere a mea în timpul liber. Un hobby..:)

Mă voi reţine însă pe viitor să mai fac prea multe trimiteri în domeniul psi. E un domeniu complex şi delicat, trebuie mulţi ani de studiu şi de practică pentru a înţelege ce e aceea, de exemplu, mintea. Sau, ca să vorbim despre tulburări, poftim: ce este depresia.
Teama mea e că una scriu, alta se înţelege, date fiind prejudecăţile publicului (precum deja am constatat) şi lipsa de cunoştinţe. De fapt ştiam încă din şcoală, apoi din practică...
Am primit deja reacţii dintre cele mai neplăcute şi ostile pentru că am încercat să aduc puţină lumină în domeniul în care am unele competenţe.
E de-ajuns. Nu mai voiesc să deranjez pe nimeni din confortul în care se autoaşază.

Şi apoi, domeniul meu de azi e educaţia şi performantica, iar nu psihopatologia.
La revedere, aşadar, sau mai corect spus: adio, cu acest domeniu! Mergeţi iute la medic, ori, măcar la psiholog, când sesizaţi (voi sau cei din jur) că începeţi să vă comportaţi ceva mai special ori, pur şi simplu, când nu vă simţiţi prea bine sufleteşte.

Evident, amintiţi-vă de duhovnic, de Sfânta Biserică! Cei care se ţin serios şi corect de Biserică sunt mai puţin predispuşi la îmbolnăviri psihice, iar dacă totuşi se îmbolnăvesc, se refac mai uşor şi mai complet, ba chiar îşi depăşesc starea de sănătate sufletească dinaintea apariţiei tulburării. Există deja studii precise în acest sens. Căutaţi şi veţi găsi!