Interpretarea scripturii - de ce?

Intr-adevar, poate ca exemplul Maicii Domnului pune cu succes bazele unui inceput de intelegere in ceea ce priveste motivul pentru care Scriptura nu e atat de explicita pe cat ne-am dori noi uneori. Despre Maica Domnului, faptura cea mai slavita din cer si de pe pamant, stim mai putine decat despre oricare dintre apostoli, mai putine decat despre orice alta persoana care a stat in preajma Mantuitorului.

„Dumnezeu a slavit-o pe Maica Domnului si a pastrat-o in tacere. Taina Nascatoarei de Dumnezeu este taina tacerii. De aceea Dumnezeu nu i-a luminat pe oameni pentru a vorbi despre viata ei trupeasca. Biserica insa a slavit-o” Sofronie Saharov

Pornind de la exemplul Maicii Domnului, mi-am amintit de un pasaj dintr-o carte pe care am citit-o recent (a aceluiasi autor). Este un pasaj (dintr-o scrisoare) care cred ca lamureste multumitor problema ridicata in topicul de fata. Nu imi place sa abuzez de citate dar daca as pune in cuvintele mele as strica totul:

„Credința este grea pentru tot omul obișnuit să trăiască rațional. Însă trebuie știut, studiindu-te cu luare-aminte, că mintea omenească este cât se poate de țărmuită, nu poate de la sine pătrunde în tainele dumnezeiesti. Premerge credința, care este neasemuit mai subțire și mai desăvârșită și mai nețărmuită decât mintea. De-abia apoi ajunge omul, prin duhovniceasca cercare, ca și mintea să înțeleagă adevărul. A o explica omului este cu neputință, în măsura în care nu cunoaște viața duhovnicească. Astfel, iată că dumnezeiescul Grigorie Sinaitul zice că adevărul se cunoaște cu duhul, cunoașterea lui este simțirea lui harică, iar înțelegerea lui și expresia în cuvânt sânt de acum urmarea acestui simțământ haric.” - Se poate adauga ceva mai mult ?

paranteza: (scotand citatul din contextul cartii trebuie sa precizez ca el nicidecum nu are ceva de-a face cu erezia spiritualista conform careia omul e format din trup, suflet si duh. Probabil nu e asa usor de explicat exact ce are in vedere Grigorie Sinaitul prin „duh”, dar din cate am inteles eu e vorba de mintea care a fost inviata de harul lui Dumnezeu. De altfel si parintele Sofronie foloseste uneori termenul „mintea-duhul”.)

Vorbind in mod aplicat de legenda, ea ilustreaza foarte bine motivul pentru care eu ma consider jumate grec, jumate rus, 0% român...Lasand orice gluma la o parte, foarte des mi s-a dovedit ca ne flatam degeaba cu asa zisa noastra ortodoxie. Am citit cu atentie paralela pe care o faci cu textul biblic si o consider perfect indreptatita. Ma bucur sa vad ca ai o asezare plina de discernamant fata de Maica Domnului, vreau sa spun ca imi pare compatibila cu ceea ce observ in citatul parintelui Sofronie pe care l-am postat la inceput. In acelasi timp nu ma pot abtine sa observ neputinta totala a cuvintelor cand li se acorda rolul de a ne pune fata in fata cu ceea ce a trait Ea, neputinta pe care dupa cum ai marturisit, ai sesizat-o si tu.

Tot in legatura cu asezarea pe care o promoveaza mizeria aia de poveste: interesant este cum acelasi tip de deviere isi poate gasi loc in persoane mult mai rafinate intelectual si mai educate decat cele care au nascocit legenda in cauza (a se vedea „ortodoxia” lui Olivier Clement sau Paul Evdokimov). Intr-un fel, aproape as fi tentat sa spun ca prefer povestioarele precum cea de mai sus fiindca in acest caz toata lumea poate observa ca are de-a face cu o mare porcarie pe cand in cea de-a doua situatie...

In loc de concluzie, o sa inchei conform ideii pe care am pomenit-o intr-unul din mesajele anterioare. E vorba despre ideea conform căreia, cel mai sigur program al nostru, cei „sfasiati de necunoastere”, e acela de a curata locul pentru ca venind harul, insusi Dumnezeu sa ne invete toate. Deci pe linia unui „ecumenism” de tipul: Hai sa ne sfatuim cum sa scapam de pacat, inchei cu urmatoare cateva randuri din viata Maicii Domnului, scrisa in Bizantul secolelor 7-9 de catre Epifanie Monahul care a incercat sa sintetizeze o serie de traditii fixate initial in scris sub forma unor texte atribuite Apostolilor:

„În templul Domnului era un loc retras, aproape de porticul jertfelnicului, unde stăteau numai fecioarele. După adunările liturgice și încheierea lor, fecioarele se întorceau toate la ai lor, dar Maria stăruia în paza jertfelnicului și a templului și slujind preoților. Iar purtarea ei era aceasta: serioasă în toate, vorbind puțin, repede la ascultare, plăcută la vorbă, lipsită de îndrăzneală față de orice om, fără să râdă, netulburată, fără să se mânie, închinătoare, respectuoasă, cinstind și închinându-se oricărui om, astfel încât toți se mirau de înțelegerea și vorba ei.”

Mulțumesc pentru timpul și efortul investit, mulțumesc pentru atitudine. Simt că a fost de folos. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de VladCat

[...]inchei cu urmatoare cateva randuri din viata Maicii Domnului, scrisa in Bizantul secolelor 7-9 de catre Epifanie Monahul care a incercat sa sintetizeze o serie de traditii fixate initial in scris sub forma unor texte atribuite Apostolilor:

„În templul Domnului era un loc retras, aproape de porticul jertfelnicului, unde stăteau numai fecioarele. După adunările liturgice și încheierea lor, fecioarele se întorceau toate la ai lor, dar Maria stăruia în paza jertfelnicului și a templului și slujind preoților. Iar purtarea ei era aceasta: serioasă în toate, vorbind puțin, repede la ascultare, plăcută la vorbă, lipsită de îndrăzneală față de orice om, fără să râdă, netulburată, fără să se mânie, închinătoare, respectuoasă, cinstind și închinându-se oricărui om, astfel încât toți se mirau de înțelegerea și vorba ei.”

Vlad,

Îngăduie să subliniez acest citat, deoarece nu toți au răbdare și timp să parcurgă textele lungi. Mi-ar părea rău să fie trecut cu vederea.

În prealabil postat de Florin-Ionut

Vlad,

Îngăduie să subliniez acest citat, deoarece nu toți au răbdare și timp să parcurgă textele lungi. Mi-ar părea rău să fie trecut cu vederea.

Ma bucur ca l-ai gasit de folos

Vlad(scuze pt ora tarzie de raspuns) si eu iti multumesc pentru dialog si observatii(foarte utile si pertinente),mi-am notat mai multe aspecte din ce ai postat dar in special o idee dintr-un citat postat de tine pe care sper,undeva candva :) sa apucam sa o discutam,poate intr-un cadru mai linistit.M-ar interesa profund detalii cat mai amanuntite despre acel aspect,din perspectiva ortodoxa,sau ca sa fiu mai exact din perspectiva surselor traditiei ortodoxe.Sa ne auzim cu bine,Doamne ajuta !

[cezar_ioan]

În capitolul 8 al Evangheliei după Ioan, Apostolul Iubirii ne arată cum Domnul pune faţă în faţă două realităţi: "cele de jos" şi "cele de sus" (Ioan 8,23), adăugînd imediat "... veţi muri în păcatele voastre".
Urmează un discurs concentrat despre libertate şi robie.
Pe axa cu polii păcat-sfinţenie (întrucât Domnul vorbeşte şi despre Sine, nu doar despre lumea păcatului) se întinde "umbra" robiei şi a libertăţii.
Cunoaştem astfel că păcatul este robie iar sfinţenia este libertate.

În acest context, Domnul ridică problema înţelegerii vorbelor Lui, problemă care este dezbătută şi pe topicul de faţă. Interpretarea Scripturii înseamnă (şi) înţelegerea vorbelor Domnului, minuţios transmise nouă de sfinţii Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

Să revedem textul sfânt! Cu frică de Dumnezeu:

"43. De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu.
44. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.
45. Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi."

După aceste cutremurătoare cuvinte, Domnul reaşază în noi înţelegerea legăturii dintre păcat şi duhul minciunii, al neînţelegerii toate.

"46. Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu Mă credeţi?
47. Cel ce este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu."

Mai departe, tocmai pentru a confirma ce prăpastie de netrecut se cască atunci, în mod vădit, între sfinţenia lui Hristos şi păcătoşenia iudeilor, aceştia din urmă dau replica, drept concluzie:

"52. ... Acum am cunoscut că ai demon."

Dialogul acesta cutremurător poate avea darul ca noi, recitindu-l, să ne întrebăm iarăşi: oare cui vorbeşte în aceste cuvinte Domnul Iisus Hristos?
În ce mă priveşte consider că îmi vorbeşte şi mie. Singura diferenţă între mine şi iudei fiind că eu mă cutremur acum şi îmi deplâng nebunia (şi dificultatea evidentă de a interpreta Scripturile).