Despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire

[Florin-Ionut]

In the Byzantine monastic typika of the 12th-13th centuries, a monk is forbidden both to approach the Chalice and to abstain from it by himself, of his own will, without the permission of his spiritual father, for "to exclude oneself from communion is to follow one's own will." In women's monasteries the same power belongs to the abbess. Thus we have here a confession of a non-sacramental type, confession based upon spiritual experience and permanent guidance. But this type of confession had a strong impact on sacramental confession. At a time of spiritual decadence (which can be seen in its true scope and meaning in the canons of the so-called Council in Trullo, 6th century A.D.) monasteries became centers of spiritual care and guidance for the laity. In Greece, even today, not every priest has the right to hear confessions but only those who are especially authorized by the Bishop. Yet for the laity this spiritual counseling naturally led to sacramental confession. We must stress, however, that not every parish priest is capable of such spiritual counseling, which implies and presupposes a deep spiritual experience, for without that experience "counseling" may lead, and in fact often leads, to genuine spiritual tragedies. What is important here is that the sacramental penance became somehow connected with the idea of spiritual guidance, solution of "difficulties" and "problems," and that all this in the present conditions of our parish life, of "mass" confessions concentrated during some evening of Great Lent and reduced to a few minutes, is hardly possible and does more harm than good. Spiritual guidance, especially in our time of deep spiritual crisis, is necessary, but to be genuine, deep, useful, it must be disconnected from sacramental confession, although the latter must obviously be its ultimate goal.

The third and decisive factor was, of course, the influence of the Western Scholastic and juridical understanding of penance. Much has been written about the "western captivity" of Orthodox theology but few people realize the depth and the real meaning of the distortions to which Western influence led in the life of the Church and, above all, in the understanding of sacraments. This is especially obvious in the Sacrament of Penance. Here the distortion consisted in that the whole meaning of the sacrament was shifted from repentance and confession to "absolution" understood juridically. Western Scholastic theology transposed into juridical categories the very concept of sin and, accordingly, the concept of absolution, as dependent not so much on the reality of repentance, but on the power of the priest. If in the initial Orthodox understanding of the Sacrament of Penance the priest is the witness of repentance and, therefore the witness of the fulfilled "reconciliation with the Church in Christ Jesus. . .," the Latin legalism puts the emphasis on the power of the priest to absolve. Hence the practice, totally alien to Orthodox doctrine, yet quite popular today, of "absolutions" without confession. The initial distinction between sins (which because they excommunicate from the Church require a sacramental reconciliation with her) and sinfulness (not leading to excommunication) was rationalized by Western Scholasticism in the distinction between the so-called mortal sins and the so-called venial sins. The first ones, by depriving man of the "state of grace" require sacramental confession and absolution; the others require only an inner repentance and contrition. In the Orthodox East, however, and especially in Russia (under the influence of the Latinizing theology of Peter Moghila and his followers), this theory resulted in a simple, compulsory and juridical connection between confession and communion.

And it is ironic indeed that the most obvious of all Latin "infiltrations" is viewed by so many Orthodox as an Orthodox norm while a mere attempt to re-evaluate it in the light of the genuine Orthodox doctrine of Church and sacraments is denounced as "Roman Catholic."

[DragosP]

Alte opinii: http://www.doxologia.ro/puncte-de-ve...rtasim-mai-des.

[dobrin7m]

În prealabil postat de DragosP

Alte opinii: http://www.doxologia.ro/puncte-de-ve...rtasim-mai-des.

da, frumos spus. iata un articol folositor.

[Florin-Ionut]

Dragoș,

Mă bucur că ai dat atenție articolului lui Schmemann.

În prealabil postat de DragosP

Alte opinii: http://www.doxologia.ro/puncte-de-ve...rtasim-mai-des.

Perfect de acord cu titlul spune așa:

”Îndemnul la o împărtășanie deasă fără conștientizarea credincioșilor asupra importanței Sfintei Euharistii în viața noastră, fără a-i crește duhovnicește ca să-și dorească ei înșiși cât mai des împărtășania, va rămâne un act liturgic exterior, care nu va produce schimbarea mult dorită a întregii lor ființe.”

Trebuie să pricepem un lucru simplu: Însuși Hristos și Sfinții Apostoli ne-au lăsat Liturghia și Canoanele care ne obligă, în calitate de creștini, să ne împărtășim de fiecare dată cînd participăm la Jertfa nevăzută de pe Altar. A refuza să ne apropiem înseamnă că:

- nu înțelegem sensul central al Liturghiei și scopul Jertfei nesîngeroase care ni Se aduce, nouă, pentru noi
- participăm la Liturghie doar pentru rugăciune
- ignorăm Canonul 9 Apostolic, generalizat, dar și alte Canoane locale
- ne autoexcludem temporar din Biserică, neredevenind membri activi ai Trupului Lui Hristos prin neparticipare la comuniunea cu El și cu Trupul Lui

Deci nu vorbim despre Împărtășirea ”mai deasă” decît cea ”rară”, ci despre Împărtășirea ”de fiecare dată”. E o cu totul altă noțiune, absolută, prin antiteza cu relativizarea în statistici a numărului de Împărtășiri pe an.

”Din epistola întreagă adresată de Arhiepiscopul Cezareii Capadociei se desprinde ideea că împărtășania zilnică era recomandată doar anumitor persoane, iar nu întregii comunități, probabil în funcție de nevoile duhovnicești ale acesteia, ori spre vindecarea unor patimi sau boli trupești.”

M-aș mira foarte tare să fie așa cum scrie părintele Daniliuc. Trebuie să citim acea epistolă și să vedem dacă ajungem la aceeași concluzie ca și dînsul. Pentru că afirmația asta contrazice flagrant ceea ce toți Sfinții glăsuiesc la unison: Împărtășirea trebuie să fie de fiecare dată!

”Căci timpul de împărtăşire nu-l hotărăşte sărbătoarea şi praznicul, ci conştiinţa curată şi viaţa fără vină, iar dacă cineva vrea să participe la această jertfă, trebuie să se cureţe cu multe zile înainte prin pocăinţă, rugăciune, milostenie, şi prin cugetarea la cele duhovniceşti şi să nu se mai întoarcă la rele. Aşa că, după Sf. Ioan şi după dumnezeiescul Apostol să se cerceteze fiecare dintre noi pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi Potir”.”

Conștiința curată, exact. Dar viața fără vină? Ce-i asta, perfecțiunea ca și condiție fără de care nu te poți cumineca? Cine e acela care e ”fără vină” care să îndrăznească să se apropie, fie și o dată pe an? Eu știu că Unul este Sfînt, Unul Domn Iisus Hristos...

”Mai multe zile de curățire”. Nu știu dacă să zîmbesc sau să plîng de-a dreptul. Și după aceea gata, sîntem vrednici să ne apropiem, după care urmează o perioadă de relaxare duhovnicească pînă peste vreo 3 luni, la următorul post? Eu știu că pocăința trebuie să fie continuă, faptele bune să fie cît de multe, rugăciune zilnică - asta e viața unui creștin ortodox! Pocăința e azi și în fiecare zi, pentru ca oricînd să ne putem împărtăși, oricînd să fim gata să trecem la cele veșnice dacă Domnul hotărăște așa.

”Așadar, Biserica nu a creat o regulă care să specifice de câte ori are voie să se împărtăşească un credincios, dar a precizat că fiecare se poate împărtăşi de câte ori doreşte numai cu permisiunea duhovnicului său, ce trebuie să-l cerceteze atent la scaunul Sfintei Spovedanii, pentru ca nu cumva acesta, îndrăznind să se apropie de Sfintele Taine, să-şi câştige, în loc de viaţă veşnică, pedeapsă şi moarte veşnică. Astfel, mărturisirea şi pregătirea reprezintă singurele condiţii impuse de către Biserică privind împărtăşirea credincioşilor[...]”

O, ba chiar a creat o regulă, bazată pe invitația originală a Lui Hristos, care ne îmbie cu dragoste să acceptăm Jertfa Sa, să bem și să mîncăm. Regulă care e ignorată de majoritatea preoților (care nu-i învață pe credincioși lucrurile fundamentale și esențiale ale credinței ortodoxe) și a credincioșilor: Canonul 9 Apostolic.

Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică.

Da, trebuie să avem binecuvîntarea duhovnicului, bineînțeles. El trebuie să ne cunoască bine și noi să ținem o strînsă legătură cu el.

Mărturisirea nu a fost o condiție pentru primirea Împărtășaniei la începutul creștinismului. A fost adoptată ulterior, cum mai mulți teologi ortodocși, competenți și de talie mondială au găsit scris. Au fost și mai multe metode de Spovedire, știm și asta. Cum a fost posibilă Împărtășirea fără Spovedire înainte? Prin înțelegerea corectă a noțiunii de păcat de moarte, despărțitor de Hristos și, deci, de Biserică. Păcatele acestea nici astăzi nu sînt comise de creștinii ortodocși practicanți, care frecventează biserica, au o conștiință trează, țin legătura cu duhovnicul, se roagă zilnic pentru iertarea păcatelor și dau slavă și mulțumesc Lui Dumnezeu de multe ori pe zi. Noi nu ucidem, nu ne batem, nu acceptăm avalanșa de erezii, nu înjurăm, nu lipsim de la Liturghii, nu oprim plata lucrătorilor, nu furăm, nu ne batem joc de oameni, nu ne învoim ușor cu păcatul deși mai cădem uneori în mîndrie, mînie, lăcomie, lene sau alte păcate care NU sînt de moarte șamd.

Uitați că Înseși Sfintele Daruri au calitatea de a șterge păcatele (cele mici, neopritoare de la Împărtășire), ele fiindu-ne oferite atît spre tămăduirea sufletului, cît și a trupului și spre viața de veci. Lucru neglijat total de apologeții Împărtășirii rare și de cei ce așează obligatoriu Spovedania înainte.

”Concluzionând, aș vedea o ieșire din impas în strădania preoților de a trezi în inimile credincioșilor dorința de a se împărtăși mai des, de a râvni mai mult să se unească cu Hristos prin dumnezeiasca Euharistie.”

O, bine ar fi! Unde sînt scrisorile Episcopilor, Mitropoliților și ale Patriarhului care să dea deșteptarea cu putere prin preoți enoriașilor?...

”Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur să ne fie tuturor pilduitoare atunci când dorim să ne împărtășim: „nici cei ce o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puţine ori, ci cei ce au ştiinţa gândului curată, cei ce au inima curată, cei ce au viaţă neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel, totdeauna să se apropie; iar cei ce nu sunt întru acest fel, nici măcar o dată. Pentru ce? Pentru că îşi iau judecată, osândă, muncă şi pedeapsă”.”

Aceste cuvinte NU relativizează frecvența Împărtășirii creștinilor, ci subliniază importanța căinței continue, a viețuirii cît mai aproape de cazul ideal. Neprihănirea la care se referă Sfîntul nu poate fi echivalentă cu viața perfectă și fără de păcate - lucru imposibil oricărui om din orice veac al creștinismului. Ci creștinii trebuie să aibă atenția trează, să fie paznici ai gîndurilor și ai gurii, să fie mereu cu conștiința împăcată nu crezînd că sînt sfinți, ci conștientizînd starea de păcătoșenie și de nevrednicie în care sînt aruncați pînă ce moartea va trage linie. Prin păcătoșenie mă refer la păcatele mici și accidentale, nu la delăsarea nevolnică și comodă a unui tip de ”creștinism” căldicel care tolerează aceste păcate în loc să lupte împotriva lor.

Deci, fraților! Sper ca toți ortodocșii ”să-și dorească ei înșiși cât mai des împărtășania”, vorba arhimandritului. Pentru asta trebuie să stați de vorbă cu duhovnicii voștri pe tema asta, nu să vă dezvinovățiți Împărtășirea rară punînd-o pe seama părinților voștri duhovnicești. Că una e să nu știi și să greșești, iar alta e să știi și să ignori, care înseamnă păcat. Mare păcat că Hristos Se jertfește numai pentru clerici și pentru cîțiva copilași!

[Florin-Ionut]

Adrian Cocoșilă scrie un articol scurt despre Neparticiparea la impartasire.

[Florin-Ionut]

Mai multe articole prezentate aici:

http://ortodoxiatinerilor.ro/euharis...istia-continua

• Liturghie fără Euharistie şi Euharistie fără Liturghie
• Sfânta Liturghie sau comprimarea maximă a veşniciei
• "Îţi fac cinstea, viermişor întinat, să devii mireasa Mea, cămara Mea de nuntă, să devii plinirea Mea, să devii desăvârşirea Mea"
• 'Sfătuiesc pe toți să se împărtășească cât mai des" (Pr. Rafail Noica)
• Binecredincioşii creştini trebue să se împărtăşească des cu Dumnezeiescul Trup şi Sânge al Domnului
• Ce este Proscomidia? Cum pregătește preotul Sfintele Daruri?
• Cereți-L pe Hristos duhovnicilor voștri!
• Creștinii ar trebuie să fie primii la fapte bune
• Cum percep copiii Sfânta Împărtășanie
• De ce întârziem aşa de mult ca să ne împărtăşim?
• Despre împărtăşirea în ziua de Paşti şi în Săptămâna Luminată
• Euharistia continuă – Cum, de ce și de câte ori ne împărtășim în Biserica Ortodoxă?
• Firesc ar fi să ne împărtășim toți la fiecare Sfântă Liturghie
• Împărtăşirea frecventă cu Sfintele Taine e lucru folositor şi mântuitor
• Să iubești Trupul și Sângele Domnului mai mult decât delicatesele
• Sfânta Împărtășanie este un element esențial vieții sufletului
• Simți foamea și setea după Dumnezeu?