Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

„De aş avea lacrămi de sânge, cu ele aş scrie rândurile acestea, ca să fie mai bine pricepută durerea pe care o am pentru urgisirea neamului nostru de astăzi şi pentru urâciunea şi turburarea care domneşte între noi!”

(Sf. Ioan Iacob Hozevitul)

[cristiboss56]

Am mai văzut o dată această lumină, mult mai târziu, când eram în închisoare. Dumnezeu mi-a trimis-o spre învăţare, dar inima şi mintea mea n-au putut cuprinde sensul şi am pierdut-o cu totul.

Călugării isihaşti, sporiţi în duhovnicie, după îndelungi exerciţii văd lumina necreată, care nu este sensibilă pentru ochiul trupului. Evanghelia, vorbind despre lumina Schimbării la Faţă, foloseşte doar o pildă, pentru că cele două lumini, fizică şi divină, sunt de naturi diferite; dar oare ce cuvinte avem noi pentru a o exprima? Limba noastră este săracă, mintea neputincioasă, duhul cotropit de spaimă şi numai Dumnezeu întăreşte inima pentru a vedea lumina taborică fără să ne pierdem.
Moise a văzut lumina taborică, spatele Domnului, Ilie a văzut lumina taborică atunci când Dumnezeu i-a vorbit, Apostolii au văzut-o, ostaşii romani au văzut-o la Învierea Domnului, asemenea şi femeile mironosiţe. A văzut-o întâiul mucenic Ştefan Arhidiaconul, când era judecat de sinedriu şi ridicându-şi ochii la cer, a văzut slava lui Dumnezeu. Au văzut-o şirul lung al călugărilor isihaşti şi cei pe care Dumnezeu i-a învrednicit prin bună vrerea Sa, necondiţionată de meritul celui căruia i-a arătat-o.
Maica Alexandra, principesa, a văzut-o şi ea. Atunci când, în nota publicată în Buletinul nostru parohial, spune: “Insula mea este un loc al liniştii desăvârşite, chiar dacă există sunete. Acolo nu există nici o umbră, lumina străpunge totul, dragostea te înfăşoară şi nici un orizont nu-mi mărgineşte privirea. Atât de întins este locul, încât eu nu sunt decât un punct în el; dar nu sunt pierdută, pentru că acolo, Dumnezeu mă ţine în mâna Lui”, oare nu vorbeşte ea despre lumina taborică, cea care străpunge totul? Maica Alexandra nu detaliază, din cauza modestiei monahale, dar pentru cei care au cât de cât idee despre această energie necreată, sensul adevărat al afirmaţiei este limpede. Este neîndoios că Maica Alexandra a ajuns la această vedere printr-o nevoinţă îndelungată, având, în sens omenesc, meritul strădaniei, de aceea trece sub tăcere detaliile. Explorarea totală a „insulei păcii” se face numai după moarte. Şi eu am văzut odată lumina taborică, în copilărie, fără să ştiu ce este, dar inima mea a fost străpunsă de ea, fiindcă era o inimă de copil nevinovat. Am mai văzut o dată această lumină, mult mai târziu, când eram în închisoare. Dumnezeu mi-a trimis-o spre învăţare, dar inima şi mintea mea n-au putut cuprinde sensul şi am pierdut-o cu totul.
(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 160-061)

[cristiboss56]

sursa: http://orthodoxologie.blogspot.ro



Nu părăsiți voia lui Dumnezeu pentru a împlini voia oamenilor.

Judecarea aproapelui este o slăbiciune duhovnicească și nu un lucru de neluat în seamă. Cel care judecă împarte aceeași vină cu păcătosul.
Starețul nostru sfătuia oamenii să țină calea de mijloc, să nu cadă într-o bucurie neîncetată, dar nici într-o tristețe exagerată. Extremele au dus mulți oameni la un sfârșit tragic sau chiar la suicid.
Când vă apucă durerea atunci când vă aduceți aminte de trecut este de preferat ca pur și simplu să vă pocăiți pentru ceea ce ați greșit și să nu vă mai gândiți la acel lucru. Pentru a nu deznădăjdui sau pentru a nu slăbănogi, să vă aduceți aminte de exemplele de mare milostivire a lui Dumnezeu față de mari păcătoși. Esențialul? Nu judeca, nu invidia, cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în Dumnezeu.
Nu luați în seamă visele. Este de preferat să nu primești un înger decât să primești un diavol cu chip de înger. Suntem mândri și ne putem foarte ușor înșela în această privință.
Este suficient să ajungeți să vă cunoașteți.
Să ajungeți la dragostea de a munci și Dumnezeu vă va trimite pacea.
Ceea ce semănați în tinerețe veți culege la bătrânețe.
Nu mă tem decât de trei lucruri: de clipa morții, cum o să mor și unde mă voi afla atunci.

[cristiboss56]

Tu taci şi oferă-i acest nimic! Dar să-I oferi Lui, nu ție sau vrăjmaşului.

Oferă-I lui Dumnezeu nimicul tău. Tu te tot străduieşti, ca şi mine şi ca mulţi dintre noi, să umpli acest nimic turnând în el fel de fel de alte nimicuri sau minciunele... acum încearcă să stai aşa NIMIC în faţa Lui cât mai des cu putinţă. Seara înainte de culcare, dimineaţa la trezire şi ori de câte ori îţi aminteşti în timpul zilei, intră în acest nimic ce eşti şi stai acolo, gol şi liniştit simţind cât poţi mai profund cât de nimic eşti. Nu primi gânduri. Nu te judeca, lasă-L pe El s-o facă. Tu taci şi oferă-i acest nimic! Dar să-I oferi Lui, nu ție sau vrăjmaşului. Vei prinde mişcarea sufletului prin care să faci asta, poate nu imediat, dar după câteva încercări vei reuşi!
(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 89)

[cristiboss56]

sursa: http://pemptousia.com


Am schimbat libertatea pentru patimile acestei lumi efemere şi obositoare. Noi, care eram odată liberi şi independenți, suntem dominaţi acum de rău sub numeroasele sale feţe încât nu mai putem nici măcar să ţinem socoteala viciilor noastre. Pentru că orice patimă am avea, când devine dominantă, preia controlul asupra persoanei. Şi, precum orice tiran, atunci când cucereşte cetatea sufletului nostru exploatează locuitorii săi pentru a i se supune: fiecare patimă foloseşte gândurile în defavoarea noastră, pentru ca ele să aibă de câştigat.
Dar ca să nu ne obosim mintea în van privind spre infinit, nu vom încerca să înțelegem natura lui Dumnezeu Care se află dincolo de toate acestea, pentru că este imposibil să Îl înțelegem. Din câte am văzut, ne-am format un fel de idee a măreției Sale, însă de fapt nu am obținut decât conștiința că nu putem înțelege mai multe. Și, cu cât credem că natura lui Dumnezeu este superioară puterii noastre de înțelegere, cu atât suntem mai mâhniți, pentru că summum bonum de care am fost despărțiți, este atât de mare, încât nu putem avea cu adevărat o înțelegere a Sa.
Și totuși, câteodată ne aflăm într-o comuniune cu Dumnezeu atât de strânsă încât sfidează orice încercare de înțelegere. Iar acest Dumnezeu, aflat dincolo de puterea de înțelegere, este atât de profund înrădăcinat în natura noastră încât putem chiar să ne transformăm asemenea chipului primordial, astfel încât să părem niște persoane noi datorită asemănării absolute. Întrucât, orice am gândi acum despre Dumnezeu, s-a aflat odinioară, înlăuntrul oamenilor. Era o vreme când oamenii erau liberi și fără de păcate, bucurându-se de binecuvântarea dumnezeiască. Nu se îngrijeau de greutățile vieții. Erau aproape de Dumnezeu și Îl vedeau cu o inteligență limpede și liberă, neumbrită de niciun impediment. Pe scurt, toate acestea ne sugerează motivul pentru care a fost creată lumea, când se spune că oamenii au fost făcuți după chipul lui Dumnezeu, că trăiau în Rai și că se bucurau de pomii sădiți acolo. Fructul lor era viața, cunoștința etc.
Dacă odinioară am avut toate acestea, cum este posibil să nu plângem dezastrul care s-a abătut asupra noastră, atunci când punem în balanță binecuvântarea de altă dată și nenorocirea de astăzi. Noi care am fost înălțați, ne-am umilit; noi care am fost făcuți după asemănarea divină, am devenit țărână; noi care aveam destinul unor regi, am devenit sclavi; noi creați să fim nemuritori suntem răpuși de moarte; noi care ne bucuram de frumusețile raiului am fost trimiși în acest loc nenorocit și istovitor.
Am schimbat libertatea pentru patimile acestei lumi efemere şi obositoare. Noi, care eram odată liberi şi independenți, suntem dominaţi acum de rău sub numeroasele sale feţe încât nu mai putem nici măcar să ţinem socoteala viciilor noastre. Pentru că orice patimă am avea, când devine dominantă, preia controlul asupra persoanei. Şi, precum orice tiran, atunci când cucereşte cetatea sufletului nostru exploatează locuitorii săi pentru a i se supune: fiecare patimă foloseşte gândurile în defavoarea noastră, pentru ca ele să aibă de câştigat.
Astfel, furia, teama, lașitatea, îndrăzneala, prea multă tristețe sau bucurie, ura, cearta, asprimea, invidia, lingușirea, resentimentele, cruzimea, și toate patimile, care sunt pornite împotriva noastră, sunt pur și simplu o enumerare a unora dintre tiranii și asupritorii, care ne cuceresc sufletele şi le iau prizoniere. Și dacă luăm în seamă încercările trupului care au devenit parte din însăși natura noastră, adică numeroasele forme de boală de care suferim și de care, însă, la început nu aveam cunoștință, plângem și mai tare comparând răul cu nespusul bine văzând că odinioară domnea bunăstarea.
Se pare că aceasta este învățătura Domnului atunci când laudă jelirea, deoarece sufletul dorește binele și nu se mulțumește cu falsitatea acestei vieți. Pentru că, dacă privim cu atenție lucrurile așa cum sunt, cum putem să trăim fără lacrimi? Și dacă nu o facem, și dacă suntem absorbiți de plăcerile vieții, cum putem să ne dăm seama că ne zbatem într-o mlaștină periculoasă și că nu suntem mai buni decât animalele? Modul în care s-a format trupul lor este deplorabil. Ce ar putea fi mai rău decât să fii privat de rațiune?

[cristiboss56]

Nu te poţi împotrivi simţirii, dar te poţi împotrivi imaginii şi gândului dacă orientezi acea putere a minţii către Dumnezeu.

Dacă năvăleşte în trupul tău tulburarea poftei pătimaşe, s-o cuprinzi cu atenţia şi s-o oferi Domnului ca pe o jertfă cerându-I să te vindece. Ai să descoperi că una e tulburarea simţurilor şi alta e lucrarea gândului şi a imaginii şi că ai timp şi putere să le desparţi. Nu te poţi împotrivi simţirii, dar te poţi împotrivi imaginii şi gândului dacă orientezi acea putere a minţii către Dumnezeu. Compară, te rog, acea tulburare cu o durere, cu un junghi foarte dureros şi fă din acea durere „substanţa”, „carnea” rugăciunii. Să ceri vindecarea rănii în chiar momentul în care te doare! Nu primi nici un gând, nici de aprobare, nici de judecare, ci oferă ce simţi Domnului şi cere vindecare.
Vrăjmaşul îl robeşte pe om mai ales făcându-l să creadă că poate să lupte singur cu ispita ca apoi să-l împingă în deznădejde din cauza neputinţei pe care o descoperă şi pentru care se simte vinovat. Or, adevărul este că omul nu este vinovat că este neputincios în faţa ispitelor, fie ele de la trup, sau de la lume, sau de la diavol, pentru că această neputinţă e chiar boala firii ca urmare a căderii primilor oameni. Mai bine spus este chiar darul lui Dumnezeu ca să ne putem cunoaşte şi întoarce la El.
Aşadar, omul nu e responsabil că este neputincios, ci de ce va alege să facă în această stare. Iată ce ne învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul despre asta: „Două păcate s-au săvârşit întru protopărinţii noştri prin încălcarea poruncii dumnezeieşti: unul vrednic de osândă şi unul care nu poate fi osândit având drept cauză pe cel vrednic de osândă. Cel dintâi este rezultatul hotărârii libere care a lepădat binele, iar cel de al doilea este al firii care a lepădat, fără să vrea, din pricina hotărârii libere, nemurirea!”. Da, suntem responsabili de ce facem, cu neputinţa firii. O vom accepta ca pe un dat ontologic şi ne vom resemna ciugulind plăcerile cele ucigătoare de suflet? Sau o vom oferi Domnului spre vindecare preţuind şi cinstind astfel Sfânta Lui Jertfă mântuitoare?
Tu alegi!
Rugăciunile ne sunt de folos pentru a ne aşeza în legătură vie cu Domnul ca să primim puterea Lui în tot ceasul şi în tot locul. Apoi mai avem de învăţat că acel moment al ispitei este chiar locul în care vine Vindecătorul şi ne scoate din acel iad vindecându-ne puterea sufletului bolnavă.
De asemenea, să cauţi şi la părinţii, bunicii şi rudele plecate de la noi şi vezi dacă n-au făcut păcate mari în această direcţie şi să fi murit fără pocăinţă. Dacă da, să ai grijă de sufletele lor cerând iertarea lor, dar şi despărţindu-te de ei în sensul de a nu le fi „fidel” în aceasta direcţie, cum se întâmpla cu mulţi urmaşi neştiutori şi lipsiţi ele ajutorul Bisericii. De mare ajutor îţi va fi şi să faci curăţenie în minteaşi inima ta prin spovedanie, rugăciune, împărtăşanie, iertarea celor ce ţi-au greşit sau învăţat la rele, sau te-au dus în ispită, când erai prea mic pentru a putea alege drept...



(Monahia Siluana Vlad, Uimiri,rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 73-75)

[cristiboss56]

Sfântul Grigorie de Nazianz

Dumnezeu ne trimite darurile Sale cu o bucurie mai mare decât cea cu care le primim noi.

Dorinţa de egalitate este aceea care a provocat prăbuşirea lui Lucifer.

Cerul este, adesea, mai aproape de noi atunci când ne aplecăm, decât atunci când ne îndreptăm în sus.

Nimic nu mi se pare mai atrăgător decât dialogul secret al sufletului cu el însuşi şi cu Dumnezeu.

Fiţi mica reflexie a unei mari Lumini!