Sa ne cunoastem sfintii romani!

[cristiboss56]

„De aş avea lacrămi de sânge, cu ele aş scrie rândurile acestea, ca să fie mai bine pricepută durerea pe care o am pentru urgisirea neamului nostru de astăzi şi pentru urâciunea şi turburarea care domneşte între noi!” (Sf. Ioan Iacob Hozevitul)

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, cunoscut şi sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, primul sfânt român al secolului XX. Mare nevoitor în viaţa pustnicească şi râvnitor al credinţei strămoşeşti, Sf. Ioan Iacob Hozevitul este autorul unor scrieri de o mare profunzime şi sensibilitate, mai actuale azi, ca niciodată. Scrierile sale duhovniceşti (scrisori, culegeri din Sfinţii Părinţi, traduceri, alcătuiri proprii despre virtuţi şi patimi, toate cu un conţinut moral şi dogmatic), alături de pildele, cugetările şi imnurile în versuri reprezintă o adevărată hrană duhovnicească pentru omul contemporan, atât de îndepărtat de Dumnezeu.
În liniştea Chiliei Sfintei Ana din Mănăstirea Hozeva, în pustiul Iordanului, unde Sfântul Ioan Iacob s-a nevoit timp de 7 ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevoinţe, s-au născut poezii religioase de o rară frumuseţe, scrise la gura peşterii, în clipele de răgaz şi odihnă. Astăzi, după mai bine de jumătate de veac de la trecerea la Domnul a sfântului-poet, versurile sale deplâng aceeaşi tragedie a românilor, aceea de a fi dezrădăcinaţi şi obidiţi, sclavi umili ai puterilor străine.
Iată, de pildă, câteva crâmpeie din Pluguşorul românului pribeag, în care strigătul de jale al poetului, în faţa valului de ateism care lovise ţara, se împleteşte cu amărăciunea pustiirii locurilor sfinte, lăsate moştenire de străbuni:
„Podoaba ţării azi se pierde
Feciorii casei sunt streini,
Azi codrul nu mai este verde,
Iar florile sunt mărăcini.

0Azi pâinea s-a făcut amară
Şi apa-i neagră de venin
Văzduhul a ajuns povară,
Iar traiul omului … un chin.
……………………………….
Tresar străbunii din morminte
Când văd atâta pustiire
Pe locurile cele sfinte,
Lăsate nouă moştenire.

Pământul plămădit cu sânge
Şi cu sudoare de martiri
Azi se cutremură şi plânge,
Fiind împresurat de “zbiri”.

Carpaţii astăzi se-nfioară
Şi apele se zbat în vad,
Văzând pe scumpa noastră Ţară
Cum se apropie de iad!”
(„La noi acasă – Pluguşorul românului pribeag”)

[cristiboss56]

Părintele Ioan scapă de la moarte datorită dragostei pe care o avea față de bolnavi


Ca infirmier, cuviosul părinte Ioan era căutat și așteptat de toți părinții bolnavi din mănăstire, îngrijindu-i pe toți cu multădragoste și milă, ca de altfel pe toți pelerinii închinători care se îmbolnăveau pe cale.
Cu timpul însă, au început să-l caute și arabii și beduinii de prin împrejurimi și din deșert, cărora le alina suferințele și le bandaja rănile, pentru aceasta, toți numindu-l doctorul mănăstirii.
Despre acest lucru vorbesc și acuma unii arabi și beduini din deșertul Iudeii, care pe atunci erau copii și l-au cunoscut pe doctorul mănăstirii – Abuna Ioan Românul. Întotdeauna își împlinea toate ascultările cu multă dragoste și evlavie ca pentru Dumnezeu, deși era foarte istovit, anemic și slăbit.
Odată, mergând de la Ierusalim, la Mănăstirea Sfântul Sava, pe Valea Cedrilor, cale de aproximativ patru ore de mers pe jos prin loc pustiu, dintr-odată i-au ieșit în cale niște beduini cu bâte în mâini și cu pietre, voind să-l ucidă, crezând că este părintele Pavel, economul mănăstirii, pe care îl urau și căutau mereu prilej să-l omoare. Când unul dintre beduini a ridicat bâta să-l lovească, altul dintre ei a strigat: „Stai, nu-l lovi, căci nu este Pavel, ci este doctorul mănăstirii!”, și așa a scăpat cuviosul părinte Ioan de la o moarte sigură cu ajutorul preabunului Dumnezeu și al preacuratei Maicii Sale, la care sfinția sa avea mare evlavie și se ruga foarte mult.
(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul - Opere complete, Editura Doxologia, 2013)

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul: O minune din timpul vieții


Iată cum la rugăciunea Sfântului Ioan Iacob, muntele s-a cutremurat și nu a lăsat pe cei fărădelege să întineze și să tulbure liniștea Sfinților Săi.

Când Sfântul Ioan Iacob era în viață veneau mulți beduini bolnavi, ori pelerini ce se îmbolnăveau în drum spre mănăstire și numai cât punea mâinile pe ei se ușurau de dureri și în scurt timp se vindecau. Despre acestea povesteau beduinii musulmani care l-au cunoscut și îl numeau doctorul mănăstirii.
Pe când Sfântul Ioan Iacob era la peșteră, într-o noapte pe la miezul nopții, au venit niște evrei cu lanternele aprinse care căutau prin peșterile unde odinioară au trăit sute de pustnici. Aceștia răscoleau și săpau căutând obiecte vechi de patrimoniu.
Nu departe de chilia Sfântului Ioan Iacob era o peșteră în care erau așezate zeci de cranii și sute de oseminte ale Sfinților Părinți ce s-au săvârșit în peșteri. Când jefuitorii se apropiau de această peșteră, Sfântul Ioan Iacob le-a văzut lanternele și i-a auzit plănuind ceea ce intenționau ei să facă. Atunci, Sfântul Ioan Iacob cu mâinile ridicate la Cer a strigat: Oare vei lăsa, Doamne, pe cei fărăde lege să tulbure liniștea aleșilor tăi?, și mare minune s-a întâmplat căci pe loc s-a prăbușit muntele astupând gaura de intrare a peșterii, iar jefuitorii au fugit îngroziți, căzând în fundul prăpastiei, de unde, răniți fiind, cu greu au ieșit și de atunci nimeni nu a mai putut deranja liniștea acelor sfinți. Aici s-a împlinit cuvântul Domnului că: Dacă veți avea credință numai cât un bob de muștar veți muta și munții.
Iată cum la rugăciunea Sfântului Ioan Iacob, muntele s-a cutremurat și nu a lăsat pe cei fărădelege să întineze și să tulbure liniștea Sfinților Săi.
(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul - Opere complete, Editura Doxologia, 2013)

[cristiboss56]

Când au dat scândura la o parte, mare și uimitoare minune au văzut cu toții. Cuviosul Ioan dormea. Avea trupul întreg neatins de stricăciune, la fel și hainele și veșmintele cu care era îmbrăcat, toate erau așa cum au fost puse, parcăera pus în mormânt chiar atunci, fără nicio schimbare a înfățișării lui. Mâinile, picioarele, fața, schima, epitrahilul, încălțămintea, toate erau neatinse. În picioare avea niște bocanci care erau așa cum a fost încălțat atunci. Hainele nu erau atinse de fel și culoarea schimei și a epitrahilului era ca și nouă.

Era un arhimandrit grec din America, părintele Pantelimon, care a fost preot slujitor la Sfântul Mormânt, care în tinerețe a fost ucenicul Sfântului Ioan și la acesta se mărturisea și venea de multe ori pentru sfat și cuvinte de învățătură. Părintele Pantelimon era plecat de vreo 23 de ani în America unde era egumen și duhovnic la o mănăstire înființată de dânsul. Despre cuviosul Ioan, părintele Pantelimon nu mai știa nimic. Într-o noapte, l-a văzut în vis pe Sfântul Ioan care i-a zis: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peștera Sfintei Ana din Valea Hozevei”. Apoi, timp de o lună de zile nu a mai avut liniște și îl chinuiau gândurile să meargă să viziteze Sfintele Locuri ca să-l vadă pe cuviosul Ioan, bunul său duhovnic și povățuitor, neștiind că era de mult la Domnul. La 28 iulie 1980, a sosit cu un grup de pelerini greci din America la Mormântul Domnului. Auzind că părintele Ioan este trecut la Domnul, au venit în aceeași zi la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul să se închine și să-i vadă mormântul.
Ajungând la mănăstire, după ce s-au rugat și au aprins lumânări, părintele Pantelimon a cerut starețului mănăstirii binecuvântare să meargă împreună cu câțiva pelerini la peștera Sfintei Ana, să aprindă câte o lumânare și să se închine la mormântul cuviosului Ioan, care la unii dintre ei le fusese duhovnic. Starețul Amfilohie, la început, s-a împotrivit, dar văzând stăruința lor, le-a dat binecuvântare și a plecat și el cu dânșii la peșteră. Când au ajuns la peșteră, au urcat pe scară, au aprins lumânări și s-au închinat la mormântul cuviosului, au cântat un trisaghion și s-au odihnit puțin în peșteră. Acest grup era compus din vreo zece persoane. În timp ce se odihneau, părintele Pantelimon îi zice starețului Amfilohie: „Preacuvios părinte stareț, vă rog să ne dați binecuvântare să desfacem capacul mormântului să ne închinăm și noi la osemintele cuviosului Ioan, că de acum au trecut 20 de ani de când a adormit și sunt peste 20 de ani de când eu l-am văzut pentru ultima oarăși am venit de la o distanță așa de mare în această pustie sălbatică să-l vedem și să ne închinăm la osemintele sfinției sale. „La început, starețul s-a împotrivit, zicând: „Părinte Pantelimon, eu socot că tot ce s-a făcut este îndeajuns, să-l lăsăm pe părintele Ioan să se odihnească în pace, în veci, și să nu-l tulburăm”. Însă părintele Pantelimon împreună cu pelerinii veniți cu dânsul stăruiau mereu să desfacă mormântul. Atunci starețul a zis unui pustnic ce era de față: „Părinte Hrisant cautăc eva cu care să putem umbla la mormânt”. În colțul peșterii au găsit o bucată de fier cu care au desfăcut scândura de deasupra mormântului și îndată peștera s-a umplut de miresme sfinte. Atunci părintele Pantelimon i-a zis starețului: „Vedeți părinte stareț că mormântul cuviosului Ioan are miresme sfinte?”. Când au dat scândura la o parte, mare și uimitoare minune au văzut cu toții. Cuviosul Ioan dormea. Avea trupul întreg neatins de stricăciune, la fel și hainele și veșmintele cu care era îmbrăcat, toate erau așa cum au fost puse, parcă era pus în mormânt chiar atunci, fără nicio schimbare a înfățișării lui. Mâinile, picioarele, fața, schima, epitrahilul, încălțămintea, toate erau neatinse. În picioare avea niște bocanci care erau așa cum a fost încălțat atunci. Hainele nu erau atinse de fel și culoarea schimei și a epitrahilului era ca și nouă. De emoție toți s-au schimbat la față și nu mai vorbeau nimic. Unii au început să plângă, iar alții să se roage și făceau semnul Sfintei Cruci, zicând cu voce tare: „Doamne miluiește! Părintele Ioan este sfânt!”. Atunci au îngenuncheat toți, s-au rugat lui Dumnezeu și i-au mulțumit că i-a învrednicit să vadă cu ochii lor această mare minune și că ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un sfânt nou și au cântat troparul cuviosului: „Întru tine, părinte, cu osârdie, s-a mântuit cel după chip, că luând Crucea, ai urmat lui Hristos, și lucrând ai învățat să nu se uite la trup căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură preacuviose părinte Ioane, duhul Tău.” La urmă părintele Pantelimon a cerut de la starețul Amfilohie să-i dea ceva de binecuvântare de la Sfântul Ioan și atunci a luat cu binecuvântare și voia Sfântului Ioan, prima falangă de la degetul arătător al mâinii drepte, mâna care de atâtea ori l-a binecuvântat și dezlegat de fiecare dată când venea la sfinția sa pentru mărturisire și sfaturi de taină. Cu acest deget, în nopțile târzii, când erau împreună la gura peșterii și prin pustie, îi arăta Sfântul Ioan părintelui Pantelimon minunatele zidiri ale mâinilor lui Dumnezeu și tot cu acest deget îl avertiza când îi vorbea despre bunătatea lui Dumnezeu și jertfa Mântuitorului Hristos de pe Golgota, care în curând va veni la noi să ne cerceteze, dar de data aceasta nu ca doctor și Mântuitor ci ca drept Judecător. Degetul Sfântului Ioan a fost luat de părintele Pantelimon și dus în America, unde a înființat două mănăstiri, una de călugări, între care sunt și câțiva români și una de măicuțe.
(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul - Opere complete, Editura Doxologia, 2013)

[cristiboss56]

Spunea Părintele Ioanichie că numai cât punea părintele Ioan mâna pe dânsul, simțea o mare liniște, durerile îl lăsau și o pace cu o bucurie sfântă îl cuprindea, încât nu mai simțea nici un fel de durere.

În timp ce Sfântul Ioan Iacob era la Mănăstirea Sfântul Sava, Părintele Ioanichie Pârâială a făcut o infecție în urma unei lovituri pe care a avut-o la cotul de la mâna dreaptă și după câțiva ani de suferință a căpătat T.B.C. osos. Avea rană deschisă la cot și, prin rana infectată, odată cu puroiul care-i curgea mereu au început să se elimine și bucățele de os ce intraseră în descompunere.
Atunci, starețul mănăstirii l-a dus pe Părintele Ioanichie la un Spital din Ierusalim unde doctorii au stabilit că mâna părintelui trebuia tăiată. În fața acestei situații, părintele a zis: Dacă din asta va fi să mor, vreau să mor cu toate mădularele întregi, și a refuzat orice intervenție medicală fugind din spital. După ce a ajuns la mănăstire, părintele Ioan a început să-l bandajeze și să-i spele rana cu ceaiuri din plante, iar după câteva spălături, rana s-a închis și s-a vindecat.
Spunea Părintele Ioanichie că numai cât punea părintele Ioan mâna pe dânsul, simțea o mare liniște, durerile îl lăsau și o pace cu o bucurie sfântă îl cuprindea, încât nu mai simțea nici un fel de durere.
(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul - Opere complete, Editura Doxologia, 2013)

[cristiboss56]

Povestesc colegii săi că avea o mare aplecare spre carte, iubind literatura clasică și universală, matematica, fizica, chimia, științele naturale și mai ales iubea limbile străine.
În casa unchiului său, moș Alecu, deși era văr drept cu cei șase copii ai săi, întotdeauna se simțea umilit, stingher și adeseori se scula flămând de la masă și plângând. Deși era o fire firavă având un suflet blând și sensibil la tot ce se petrecea în jurul său și de multe ori suferea mai mult pentru alții decât pentru sine, tânărul Ilie avea o mare putere de stăpânire de sine și o tărie bărbătească care îl ajuta mereu să privească și să pătrundăc u ochii minții sale dincolo de orizonturile pământești, întărit fiind de dragostea fierbinte și arzătoare pentru Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.
Povestesc colegii săi că avea o mare aplecare spre carte, iubind literatura clasică și universală, matematica, fizica, chimia, științele naturale și mai ales iubea limbile străine. Nu îi plăcea să piardătimpul cu colegii săi făcând glume nepotrivite sau alte distracții, ori jocuri de tot felul. De cele mai multe ori era văzut cu o carte în mână citind sau în liniștea serilor și a nopților târzii, se retrăgea admirând zidirea mâinilor lui Dumnezeu în care vedea o armonie perfectăși legile neschimbate prin care înțelepciunea lui Dumnezeu cea necuprinsă de mintea omului le conduce și dirijează pe toate cele văzute și nevăzute de ochiul păcătos al omului. Inima blândă și smerită a tânărului Ilie ardea mereu după dorul sfânt de a-și închina viața Domnului Hristos.
(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul - Opere complete, Editura Doxologia, 2013)

[cristiboss56]

“Prima româncă trecută în rândurile sfinților”



S-a născut în satul Vânători, jud. Neamţ, pe la anul 1650. Era una dintre cele două fiice ale lui Ştefan Joldea, armaş la cetatea Neamţului, (fiind deci un dregător domnesc). Amândouă fiice ale sale creşteau în păzirea legii lui Dumnezeu, în cinstirea părinţilor şi în cuviinţă faţă de oameni, casa în care trăiau fiind deschisă atât cuvioşilor monahi cât şi pelerinilor aflaţi în trecere; astfel, din fragedă pruncie fetele au învăţat odată cu rugăciunea şi unele virtuţi ale nevoinţei creştineşti.
Încă din tinereţe Teodora va cunoaşte o grea încercare a vieţii, deoarece sora ei, Marghioliţa, va fi răpusă de o moarte tragică. Acest eveniment o va zgudui adânc pe Teodora, în care va încolţi încă de pe acum gândul retragerii din lume. Dar părinţii, îndureraţi de pierderea unei fiice, nu se împăcau cu gândul să o piardă şi pe cea de-a doua, astfel că nu au lăsat-o pe Teodora să-şi împlinească acest gând, ci au căsătorit-o, la vremea cuvenită, cu un tânăr de prin părţile Ţării de Jos, astfel că după legiuita cununie, Teodora va pleca la casa soţului său.
N-a trecut multă vreme şi părinţii Teodorei s-au sfârşit din viaţă. Neputând să nască copii, Teodora era din ce în ce mai puternic urmărită de gândul cel tainic al lepădării de lume. De aceea, ea se va învoi cu soţul ei ca să meargă la o mânăstire. În urma acestei învoieli, Teodora va intra la schitul Vărzăreşti-Vrancea, iar soţul ei se va călugări la schitul Poiana Mărului, sub numele de Elefterie, mai târziu învrednicindu-se şi de Taina Hirotoniei.
Când a intrat în mânăstire, Teodora era la vârsta de 30 de ani. Egumena mânăstirii, schimonahia Paisia, văzând tinereţea şi râvna ei pentru cele duhovniceşti, a luat-o ca ucenică, iar după un timp de încercare, a încuviinţat tunderea în monahism a Teodorei. Nu după mult timp însă, năvălirea turcilor prin acele locuri a determinat pe egumenă să ia cu sine câteva ucenice, printre care şi Teodora, şi s-a retras în locuri mai tainice şi mai sigure, la hotarul dintre munţii Buzăului şi ai Vrancei. Aici, ele au ridicat un mic altar şi o locuinţă modestă, nevoindu-se în priveghere, post şi rugăciune. Nu după multă vreme însă, schimonahia Paisia, înaintată în vârstă şi istovită de nevoinţă şi de boală, va trece la cele veşnice.
După aproape 10 ani de nevoinţă în acest loc tainic, Teodora se va îndrepta spre munţii Neamţului, şi va vieţui pustniceşte în preajma schitului Sihăstria. Ca povăţuitor a avut pe ieroschimonahul Varsanufie, egumenul Sihăstriei, care îi va da şi binecuvântarea de a vieţui pustniceşte, în jurul Sihăstriei, într-o chilie nu departe de schit.
Aşa a ajuns fericita Teodora în munţii Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, care se afla aproape de schit şi de peştera care îi poartă numele. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăţie mulţi ani, ostenindu-se singură în post şi rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi şi mii de metanii, departe de lume. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtăşea cu Sfintele Taine şi îi ducea cele de trebuinţă.
După un timp, a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu ştia locul şi aspra ei nevoinţă. Cu timpul i s-au rupt şi hainele, iar ca hrană avea doar măcriş, fructe de pădure şi alune. În această şcoală a liniştii şi nevoinţei a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării şi al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni şi era ca un diamant strălucitor în munţii Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfânt.
Năvălind turcii să prade mănăstirile şi satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peştera ei din apropiere. Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din fundul peşterii, cum se vede până astăzi, iar fericita s-a izbăvit de moarte. În această peşteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieţii sale. Rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, faţa i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurilor lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită până astăzi Fântâna Sfintei Teodora.
Înainte de trecerea ei la cele veşnice, egumenul Sihăstriei a observat că păsările aveau un comportament neobişnuit, luând pâine şi zburând spre Sihla. Astfel, el a trimis pe doi dintre ucenicii săi să vadă ce se întâmplă cu acele păsări. Astfel, aceia au găsit-o pe Cuvioasa Teodora în rugăciune, înălţată de la pământ, asemenea Cuvioasei Maria Egipteanca. Văzându-i, aceasta le-a povestit despre sine, despre apropiatul ei sfârşit, rugându-i să meargă la mănăstire pentru a-i aduce un preot şi un diacon ca să se poată împărtăşi cu Sfintele Taine.
Călăuziţi de o lumină cerească, fraţii au mers repede la schit şi dimineaţa au adus la peşteră pe ieromonahul Antonie şi ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora şi-a făcut cuvenita spovedanie şi şi-a destăinuit viaţa, ostenelile şi ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieştile Taine şi, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate, şi-a dat duhul în mâinile Lui rostind cuvintele: „Slavă, Ţie, Doamne, pentru toate".
Moaştele sale au fost aşezate în peşteră, în scurtă vreme aceasta devenind loc de pelerinaj pentru mulţimi de credincioşi.
Auzind despre acestea Cuviosul Elefterie, care fusese oarecând soţul Teodorei, a venit să-şi petreacă cei din urmă ani ai vieţii sale la Sihăstria, aproape de locul de odihnă al Cuvioasei. După aproximativ 10 ani îşi va da şi el sufletul în mâinile Domnului.
Sporind evlavia credincioşilor faţă de Cuvioasa Teodora, în apropierea peşterii s-a ridicat, între 1730-1763 schitul Sihla, cu cele două bisericuţe ale sale, „Schimbarea la faţă" şi „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul", care există şi până astăzi.
În 1830, trupul făcător de minuni al Cuvioasei a intrat în posesia familiei Sturza, a fost aşezat într-o raclă de argint şi a fost dus la biserica din satul Miclăuşeni-Iaşi. De acolo, în 1856, moaştele au ajuns la lavra Pecerska din Kiev, unde se află şi astăzi. Pe racla ei se află inscripţionate, în limbile slavonă şi română, cuvintele: „Sfânta Teodora din Carpaţi".
Cu sfânta bucurie că neamul nostru a mai odrăslit un mărgăritar duhovnicesc în grădina Raiului, în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut pe Cuvioasa Teodora în rândul Sfinţilor, având ca zi de prăznuire data de 7 august.



Ieşind din moartea pietrei, cu ochiul obosit,
Deodată vezi o stâncă cu vârful ruginit.
E vatra suferinţei, e peştera în care
Martira Teodora aflat-a alinare.
Aici, sfânta femeie, ducând un aspru trai,
Vedea prin rugăciune minunile din rai.
În faţa grotei sfinte, o piatră se arată.
Pe fruntea ei pleşuvă, de fulgere brăzdată

Săpat e din natură, un mic rotund bazin
Ce-n orişicare vreme cu apă este plin.
Sfinţenia şi taina aicea predomnesc.
Pădurea, apa, stânca, tăcute se privesc.
Doar micul licurici, a tufelor făclie
Împrăştie în noapte lumină albăstrie.
Aici răşina albă, tămâia bradului
Carpatice arome trimite cerului.
Şi-adesea, către seara, când clopotul se plânge,
Când glasul rugăciunii încet prin văi se stânge,
Călugării din Sihla, bătrânii munţilor
La piatra Teodorei înalţă ruga lor.

(din volumul Poezii al lui N. Beldiceanu, Bucureşti, 1893