Predica de azi

[cristiboss56]

Iubiții mei, nevoia de vindecare…vine, după cum știm cu toții, din simțirea acută a bolii. Din simțirea acută a bolii în noi înșine.
Tocmai pentru că ne doare, tocmai pentru că nu mai suportăm o situație interioară, fie ea boală trupească sau sufletească, suntem în situația, adesea disperată, în care căutăm…scăparea de ea.
Boala, când o ai, e greutatea de care vrei să scapi.
Și scăparea de ea, vindecarea, e simțită ca o eliberare de o mare povară.
Așa că prima Evanghelie duminicală a lunii august pune problema vindecării totale a omului [Mt. 9, 1-8].
Pentru că un paralitic, care nu se putea ridica din pat…este iertat de păcate și, în același timp, este vindecat de Domnul de boală. De paralizie…
Ca să înțelegem, de fapt, unde se produce marea despovărare/ marea eliberare: în suflet, în adâncul nostru!
Boala de acolo începe și acolo se termină… Boala începe de la a face răul în noi înșine. De la a coabita cu păcatul. De la a accepta păcatul ca mod de a fi. Însă păcatul, oricare ar fi el, nu este o expresie a umanității. Nu îl reprezintă pe om…nu reprezintă viața autentică a omului.
Tocmai de aceea, dacă te vindeci de păcate, începi să te vindeci de boală…în mijlocul bolii.
Și cred, din experiența pe care o am până acum, că de unele boli sau de unele obiceiuri rele sau de unele ispite nu ne vindecăm ușor…sau nu ne vindecăm aproape toată viața…și prin aceasta sunt o sursă de smerire a noastră…și de apropiere de oameni.
Căci cum ai înțelege boala altora, dacă tu nu ai avut niciodată o boală, un accident, o dramă, o nefericire profundă?
Cum să înțelegi o stare sau un sentiment…la care nu participi?
Dar când boala ta ți-a adus smerire, ți-a adus răbdare, ți-a adus încercare, ți-a dat să simți ajutorul lui Dumnezeu și omenia oamenilor…știi să respecți bolile și neputințele altora.
Acum ești tânăr, ești în putere…dar mâine nu vei mai fi.
Mâine te poți accidenta.
Mâine poți ajunge pe drumuri.
Mâine poți fi țintuit în pat.
Sau astăzi…nu mâine…poți ajunge de nerecunoscut…
Pentru că nu știm ce se va întâmpla cu noi, cât vom face din ceea ce vrem să facem, cât vom trăi, cum ne vom sfârși viața…
Paraliticul de pe pat…și gestul Domnului…suntem, de fapt, noi…și El!
Întotdeauna suntem bolnavi în fața Lui și întotdeauna avem nevoie de El ca Doctor și ca Izvor al vieții.
Și numai cine e Dumnezeu este Izvor al vieții și numai cine ne-a făcut poate să și vindece neputințele pe care noi ni le-am făcut.
Adică suntem creatori de boală…pe când Dumnezeu e dătător de viață.
Noi încercăm să ne trăim libertatea în mod pervers, în mod nedrept și singurul lucru pe care îl creăm e boala, păcatul, urâtul, nefericirea, pe când Domnul încearcă să ne spună, în mod pedagogic, că fiecare ieșire a noastră din perimetrul relației cu El este…o țintuire în boală.
Paraliticul s-a vindecat…dar oamenii din jur, care au participat la vindecare, dar nu cu inimă bună, n-au perceput vindecarea profundă a omului.
Când el s-a ridicat și a plecat la casa lui (v. 7), oamenii, care au văzut vindecarea, s-au înfricoșat și au slăvit pe Dumnezeu (v. 8), pentru că un asemenea lucru e posibil.
Însă nici ei nu au înțeles că El e Dumnezeu întrupat ci că e un om cu puteri minunate.
Din versetul al 8-lea al Evangheliei zilei acest lucru se înțelege: e un om cu puteri minunate, face minuni…dar nu e Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Dar cei care cred acest lucru, că El e doar om și nu Dumnezeu și om, nu acceptă, în fapt, marea iconomie a Fiului lui Dumnezeu întrupat, aceea că El S-a făcut om pentru noi, ca prin toate cele pe care le face pentru noi, să ne ridice pe noi la comuniunea veșnică cu Sine.
Oameni cu puteri minunate, adică plini de harul Treimii, care a lucrat prin ei, au fost toți Sfinții Lui.
Însă El, Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, e Unul din Treime, Fiul Tatălui, Cel dimpreună veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Care S-a întrupat din Fecioară și S-a făcut om, Dumnezeu și om, pentru mântuirea noastră.
De aceea, Fiul lui Dumnezeu se numește pe Sine și Fiul omului (v. 6), pentru că El Și-a asumat umanitatea noastră în persoana Sa veșnică.
Iar pe pământ, prin puterea Lui și primind acest mare dar, această mare harismă dumnezeiască de la El, și noi, ierarhii și preoții Bisericii, putem ierta păcatele oamenilor…pentru că El le iartă prin noi.
Căci Dumnezeu e Cel ce sfințește apa noastră, Cel ce sfințește Euharistia noastră, Cel care preoțește și cunună, botează și ridică din boală!
Noi conlucrăm cu El în toate…dar El e Cel care face toate cele esențiale în slujbele Bisericii Sale.
Din acest motiv, Biserica e sfântă și fără prihană, pentru că Dumnezeu e sfințenia noastră, a tuturor celor botezați întru El dar care suntem plini de păcate.
El e Sfințenia care ne sfințește pe noi, e sursa sfințeniei tuturor oamenilor și a transfigurării întregii creații, pentru că El e Viața.
De aceea, când căutăm ajutor și alinare în Biserica Lui, trebuie să așteptăm toate de la Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinților Lui.
Nu trebuie să ne credem vrednici de minuni și de vindecări minunate…dar trebuie să cerem mila și ajutorul Lui întru toate.
Trebuie să cerem să se facă voia Lui cu noi și cu întreaga creație.
Astfel putem trăi ispitele, durerile, bolile, neîmplinirile noastre ca pe mijloace de îndreptare, de curățire și de sfințire a noastră…și nu ca pe niște lucruri implacabile.
Pentru că implacabilul, ideea de soartă din religiile păgâne, propovăduia existența unor situații tragice, din care omul nu putea ieși.
Însă viața ortodoxă nu cunoaște tragismul ci doar drama!
Nu e nimic de nedepășit…Dumnezeu e singurul învingător în toate…El nu are contracandidați…însă viața oamenilor are multe lucruri dureroase, multe drame…
Ca să faci drama suportabilă trebuie să o trăiești cu Dumnezeu, fiind plin de harul Său.
De aceea, chiar dacă paraliticul primea de la Domnul doar iertarea păcatelor…primea un lucru imens.
Căci, cu adevărat, marele lucru primit de la El nu a fost că a scăpat de paralizie ci că a înviat din moartea păcatelor.
Iar noi, fiecare dintre noi, care trăim învierea duhovnicească în mod continuu, putem mărturisi cu mâna pe inimă, că marele dar pe care ni-l face Dumnezeu zi de zi e acela că ne iartă păcatele și ne dă să ne împărtășim cu El.
Însă asta nu înseamnă că nu dorim și să scăpăm de boli și de neputințe diverse…
Dar cu El, împreună cu El, suferința e duioasă, tristețea e plină de nădejde, minimalizarea noastră e plină de întărire.
Așa stând lucrurile, iubiții mei, să vedem cu inimă bună toată împlinirea și bucuria celor din jurul nostru!
Să ne bucurăm cu cei care se vindecă, cu cei care se înțelepțesc, cu cei care își schimbă viața, trăind bisericește.
Pentru că de aici, din relația cu Dumnezeu, vine toată schimbarea cea bună, schimbarea duhovnicească, pe care o dorim tuturor.
Dumnezeu să ne întărească întru toate și să ne bucure în vecii vecilor. Amin!
Pr. Dorin Picioruș

[cristiboss56]

Hristos S-a schimbat la faţă şi pentru a schimba "faţa" sufletelor noastre. Pentru că noi toţi suspinăm după lumină. Dar nu vom putea intra în lumină, de nu vom fi fii ai luminii. Nu vom putea vedea pe Iisus Hristos Mântuitorul, şezând pe foc de serafimi şi pe aripi de heruvimi, dacă nu ne vom schimba şi noi "faţa" sufletelor noastre. Nu ne vom putea mântui, dacă mai întâi nu ne vom pocăi aici pe pământ, adică dacă nu ne vom schimba viaţa, faptele şi cugetele minţii şi ale inimii.

Iubiţi credincioşi,
Astăzi S-a schimbat la faţă pe Tabor Domnul nostru Iisus Hristos, ca să întărească în credinţă pe ucenici că El este Fiul lui Dumnezeu, iar în vremea patimii de bunăvoie să înţeleagă taina mântuirii lumii prin Cruce şi prin Înviere. Dar Hristos S-a schimbat la faţă şi pentru a schimba "faţa" sufletelor noastre. Pentru că noi toţi suspinăm după lumină. Dar nu vom putea intra în lumină, de nu vom fi fii ai luminii. Nu vom putea vedea pe Iisus Hristos Mântuitorul, şezând pe foc de serafimi şi pe aripi de heruvimi, dacă nu ne vom schimba şi noi "faţa" sufletelor noastre. Nu ne vom putea mântui, dacă mai întâi nu ne vom pocăi aici pe pământ, adică dacă nu ne vom schimba viaţa, faptele şi cugetele minţii şi ale inimii.
Deci să ne prefacem din răi în buni. Din oameni mândri şi desfrânaţi, să ne schimbăm prin căinţă, în creştini smeriţi şi curati. Din oameni lacomi, nepăsători şi zgârciţi, să ne schimbăm în creştini înfrânaţi, milostivi şi râvnitori la fapta bună. Din oameni stăpâniţi de patimi şi de ură către aproapele, să ne schimbăm în creştini blânzi şi iubitori de Dumnezeu şi de oameni.
Să ne facem fii ai luminii şi ai nădejdii, fii credincioşi ai Bisericii, ai dragostei, ai lui Dumnezeu. Şi cum ne putem schimba faţa sufletelor noastre, adică cum ne vom putea pocăi şi lumina mintea şi inimile? Prin părăsirea păcatelor făcute până astăzi. Şi aceasta se face numai prin Spovedanie şi Sfânta Îrnpărtăşanie luată cu mare evlavie şi pregătire. Apoi, ne putem lumina cu darul Duhului Sfânt, dacă vom urca şi noi cu Hristos pe Muntele Tabo*rului. Taborul închipuieşte Biserica. Prin participarea la slujbele Bisericii, urcăm sigur spre vârful Taborului, creştem duhovniceşte din putere în putere şi ajungem sus, în lumina lui Hristos Celui înfăşurat în focul dumnezeirii. Spre această lumină taborică au alergat toti sfinţii şi înaintaşii noştri. Pe aceasta s-a căutăm şi noi.
Dar să ne întrebăm: când S-a schimbat Hristos la faţă? În clipa când Se ruga pe Tabor. Să ne rugăm mai mult, fraţii mei. Să ne rugăm mereu, neîncetat şi, mai ales, să ne rugăm cu căinţă, cu lacrimi şi din inimă. Rugăciunea stăruitoare, statornică, făcută din inimă înfrântă şi smerită, cum spune David proorocul, curăţă min*tea şi inima, scoate lacrimi din adânc, alungă mânia, pofta şi mândria, naşte lacrimi, coboară peste noi harul Duhului Sfânt şi ne schimbă la faţă. Adică, ne dă pace în inimă, nădejde în mântuire, răbdare în ispitele vieţii şi ne iluminează conştiinţa. Şi dacă, pe lângă rugăciune, smerenie şi spovedanie curată, mai adăugăm blândeţe, milostenie şi iertare către toţi, atunci devenim fii ai lui Dumnezeu după har, devenim fii devotaţi ai Bisericii şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor. Atunci vom urca şi noi cu apostolii pe Taborul cel de sus, să-L vedem pe Hristos şezând pe tronul slavei Sale. Atunci vom putea să cântăm şi noi cu îngerii şi cu sfinţii această cântare pe care o cântă astăzi Biserica: Schimbatu-Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie. Amin.
extras din Predica la Schimbarea la Faţă
(Arhimadrit Cleopa Ilie, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an, Editura Episcopiei Romanului, pp. 51-53)

[cristiboss56]

Iubiţi credincioşi,
Noi ne bucurăm foarte mult când ne gândim la Maica Domnului, şi nu numai în ziua de pomenire a Adormirii ei sau în alte zile de pomenire a ei, ci de fiecare dată când avem un gând către Maica Domnului. De ce? Pentru că de ea se bucură toată făptură, toţi credincioşii şi toţi îngerii: „De tine se bucură, ceea ceești plină de har, toată făptura, soborul îngeresc și neamulomenesc. Ceea ce eşti biserică sfinţită şi rai cuvântător”. O mai numim pe Maica Domnului şi rai de taină, zicând: „Rai de taină eşti, Născătoare de Dumnezeu, care ai odrăslit nelucrat pe Hristos ”. O cunoaştem pe Maica Domnului ca pe ceea ce este mai presus de minte şi de cuvânt, ca pe cea pe care n-o poate atinge mintea omenească, nici cuvântul omenesc n-o poate cuprinde: „Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte şi de cuvânt, care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani, credincioşii, cu un gând, te mărim”.
Mărim pe Maica Domnului ca pe una care este mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui, ca pe una care este mărirea a toată lumea, ca pe una ce este cer şi biserică dumnezeirii. Sunt atâtea gânduri mari şi minunate pe care ni le pune la îndemână Sfânta noastră Biserică!
Noi credem aşa, simţim aşa şi aşa mărturisim pe Maica Domnului. Maica Domnului, mai presus de toate, este Născătoare de Dumnezeu. Aşa o cunoaştem şi aşa o mărturisim. Pentru că este Născătoare de Dumnezeu şi ştim că întru rugăciuni este neadormită, avem încredinţarea că ea este bucuria tuturor credincioşilor dreptmăritori, că este bucuria noastră. Şi nu se poate să nu ne bucurăm de Maica Domnului dacă ne bucurăm de Domnul nostru Iisus Hristos. O cunoaştem pe Maica Domnului ca pe una care este binecuvântată între femei, ca pe una care este „pururifericită şi preanevinovată ”. Credem că Maica Domnului este mare şi minunată, mai ales pentru că este, pentru veşnicie, locaş al Preasfintei Treimi.
(Arhim. Teofil Părăian, Sărbători fericite! Predici la praznice și sărbători, Editura Agaton, p. 128-129)

[cristiboss56]

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, cuprinde două momente distincte, dar inseparabile pentru credinţa Bisericii: în primul rând, moartea şi îngroparea, iar în al doilea rând, învierea si înălţarea la cer a Maicii Domnului.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, cunoscută în Apus sub numele de Înălţarea cu trupul la cer a Maicii Domnului, cuprinde două momente distincte, dar inseparabile pentru credinţa Bisericii: în primul rând, moartea şi îngroparea, iar în al doilea rând, învierea si înălţarea la cer a Maicii Domnului. Răsăritul ortodox a ştiut să păstreze caracterul tainic al acestui eveniment care, spre deosebire de Învierea lui Hristos, nu a fost subiect de propovăduire apostolică.
De fapt, aici este o taină care nu e pentru urechile „celor care nu aud", ci revelată conştiinţei lăuntrice a Bisericii. Pentru cei care cred în învierea şi înălţarea Domnului, este evident faptul că, dacă Fiul lui Dumnezeu a luat fire omenească în pântecele Fecioarei, ea, care a slujit întrupării, trebuia, la rândul ei, să fie luată în slava Fiului ei înviat şi înălţat la cer: „Scoală-Te, Doamne, întru odihna Ta, Tu şi chivotul sfinţirii Tale" (Condac, glas 2). „Mormântul şi moartea" nu o puteau ţine pe „Maica Vieţii" (Condacul praznicului, glas 2), pentru că Fiul ei a mutat-o la viaţa veacului viitor.
Slăvirea Maicii este rezultatul firesc al pogorârii de bună voie a Fiului: Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Fecioara Maria şi S-a făcut „Fiul Omului" şi a putut astfel să moară, în timp ce Fecioara Maria, devenind Maica Domnului, a primit „slava de la Dumnezeu" (Vecernie, Stihiră, glas 1) şi este prima dintre fiinţele umane care s-a făcut părtaşă îndumnezeirii finale a făpturii.
„Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să se îndumnezeiască."
Semnificaţia întrupării Cuvântului ni se dezvăluie în felul acesta la sfârşitul vieţii pământeşti a Fecioarei Maria. „Înţelepciunea şi-a îndreptat pruncii". Slava veacului ce va să vină, sfârşitul omului, s-a împlinit deja, nu numâi în Ipostasul divin întrupat, ci şi în persoana umană îndumnezeită. Această trecere de la moarte la viaţă, de la timp la eternitate, de la condiţia terestră la fericirea cerească o pecetluieşte Maica Domnului înainte de învierea obştească şi de Judecata de Apoi, înainte de a Doua Venire, care va încheia istoria lumii.
(Leonid Uspensky - Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophia, p. 230)

[cristiboss56]

EVANGHELIA DUMINICII A 8-A DUPĂ RUSALII

Minunea cu înmulţirea pâinilor şi a peştilor!



O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! Dar acest înţeles îl afli numai când citeşti Evanghelia cu luare-aminte. Minunea din evanghelie nu stă numai în aceea că Iisus a săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, ci minunea stă şi în aceea că acei cinci mii de oameni umblaseră o zi întreagă după Cuvântul lui Dumnezeu. O zi întreagă Îl ascultase gloata pe Mântuitorul şi nu se mai sătura de învăţăturile Lui. Mântuitorul Se retrăsese „într-un loc pustiu, departe de sate“ şi gloata Îl urmase ca să-L asculte şi să-şi sature sufletul cu învăţăturile Lui. Când s a înserat, învăţăceii s-au apropiat de El şi I au zis: „Locul acesta este pustiu şi, iată, vremea a trecut; dă gloatelor drumul să se ducă prin sate să-şi cumpere mâncare“. Nu trebuie să meargă, a răspuns Iisus… Pe Mine M-au ascultat, a Mea e grija să le dau să mănânce. Şi Mântuitorul le a săturat şi foamea lor cea trupească.
Să luăm aminte! În Evanghelia cu săturarea celor cinci mii de oameni sunt două minuni:
Minunea cea dintâi a fost minunata umblare a gloatei după Cuvântul lui Dumnezeu, minunata flămânzire trupească a celor cinci mii de oameni după Cuvântul Mântuitorului. Mântuitorul a săturat mai întâi această flămânzire sufletească şi apoi a săturat foamea lor cea trupească. Aici este, dragă cititorule, înţelesul cel adânc al Evangheliei. Gloata celor cinci mii simţise mai întâi foamea cea sufletească, pe urmă Mântuitorul a avut grijă de foamea lor cea trupească. Aşa e şi azi. Domnul are grijă de toate lipsurile noastre când petrecem lângă El. Minunea din Evanghelia cu minunata săturare a celor cinci mii se întâmplă şi azi, se întâmplă şi în faţa mea şi a ta, iubite cititorule. Când umbli cu sufletul flămând după învăţăturile Mântuitorului, când simţi în tine neîncetat o foame de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, când te ţii mereu de Domnul şi petreci mereu lângă El, pentru a-ţi sătura şi hrăni sufletul cu învăţăturile Lui, atunci El are grijă şi de toate lipsurile traiului tău. În chip minunat ştie şi azi Domnul sătura pe cei care petrec lângă El. „N-am văzut pe dreptul cerşind pâine“ – zice Psalmistul. Sunt şi azi atâtea văduve şi atâţia săraci despre care te miri cum trăiesc în această scumpete. Domnul binecuvântează pâinea şi puţinul lor, pentru că petrec o viaţă curată, de rugăciune şi purtări bune. Să fim bine înţeleşi. Mântuitorul nu predică lenea şi trândăvia. Lucrul mâinilor şi umblarea după cele trebuincioase sunt o poruncă a Evangheliei, însă grija de cele sufleteşti trebuie să stea în fruntea tuturor alergăturilor noastre, căci numai atunci se pogoară spor şi binecuvântare şi peste lucrul mâinilor noastre. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă“ (Matei 6, 33). Însă cei mai mulţi caută întâi cele lumeşti, iar de cele sufleteşti nici habar nu au. Au uitat oamenii cuvintele Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4, 4). Însă cine umblă azi flămând după Cuvântul lui Dumnezeu? Între oamenii de azi este o foame nebună după plăceri, pofte, îmbogăţiri, desfătări lumeşti. Nu căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, nu însetoşăm după hrana cea sufletească şi de aceea nu mai putem scăpa de necazuri, frământări, greutăţi şi lipsuri mari… Linişte şi uşurare nu ne vor veni până când nu va fi foamete pe pământ – dar nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu (Amos 8, 11).



Dragă cititorule, Iisus Mântuitorul împarte şi azi pâine sufletească celor flămânzi. „Iisus a zis: Eu sunt Pâinea Vieţii; cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată…“ (Ioan 6, 35). „Eu sunt Pâinea cea Vie care s-a pogorât din cer; dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veac“ (Ioan 6, 51). Această Pâine este Jertfa cea Sfântă, Trupul şi Sângele Domnului, care ni s-a dat spre viaţa veşnică. Câţi însă se hrănesc cu această Pâine a vieţii?
Cuvântul lui Dumnezeu, după care umbla flămândă gloata celor cinci mii de oameni, se află şi azi în Sfânta Scriptură, în Evanghelia Mântuitorului, în Noul Testament; însă câţi cititori de carte umblă să citească învăţăturile Mântuitorului din Noul Testament? Câţi creştini au Biblia, au Pâinea, au Cuvântul lui Dumnezeu în casa lor şi se hrănesc regulat cu această Pâine? Într-un sat de frunte am numărat astă-vară douăzeci de cazane de fiert rachie şi oamenii se pregăteau să mai cumpere cinci. Însă n-am aflat în întreg satul nici o Biblie. Ce lucru dureros! Despre noi spunem că suntem sănătoşi când avem poftă de mâncare şi mâncăm bine. Însă când pierdem pofta de mâncare e semn rău, e semn de boală, iar când nu ne trebuie mâncare, suntem greu bolnavi. O, nesocotiţii de noi! De am pricepe că această regulă se întâmplă şi cu sufletul nostru… Sufletul cel viu şi sănătos are şi el poftă de mâncare sufletească, îşi cere şi el hrana lui zilnică, însă când omul e atins de atare boală sufletească, începe să nu-i mai placă hrana cea sufletească, n-are poftă de ea, n-o mănâncă, iar sufletul lui este mort sau, mai bine zis, omorât de foame, căci omul nu i-a mai dat hrană. O, câte suflete mor în această foame!
Toţi cei care urăsc Cuvântul lui Dumnezeu, toţi care se hrănesc cu pofte şi plăceri lumeşti poartă în ei astfel de suflete moarte şi omorâte de lipsa hranei sufleteşti.
Evanghelia de mai sus spune că Mântuitorului „I s a făcut milă de gloată“ (Matei 14, 14). „Milă-Mi este de gloată că n-are ce mânca… Nu vreau să le dau drumul flămânzi“ – zicea Iisus (Matei 14, 16). Mântuitorului Îi e milă şi azi de cei care stau flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu în pustia acestei vieţi. Mântuitorul îi plânge pe cei care îşi omoară sufletul cu fel de fel de otrăvuri. În pustia acestei vieţi pline de otravă sufletească, glasul Mântuitorului se aude strigând: „Eu sunt Pâinea Vieţii… Eu sunt Pâinea cea Vie…“ Veniţi şi luaţi hrană şi viaţă pentru sufletul vostru!… Auzi tu, dragă cititorule, acest glas?
«Strada Croitorilor»…
O stradă, aşa-numită «Strada Croitorilor», este aici la Sibiu. Se cheamă a croitorilor, dar n-am văzut decât un singur croitor, în capătul ei. Am trecut de multe ori pe această stradă şi odată am apucat în vorbă cu un bătrân care locuieşte acolo:
– Cum se poate, moşule, l-am întrebat eu, de se cheamă strada aceasta a croitorilor şi numai un singur croitor aveţi în ea?
Bătrânul mi-a răspuns aşa la această întrebare:
– Strada asta îşi are numele, domnule părinte, din vremea de demult, de când era plină de meşteşugari croitori. Însă acest meşteşug s-a stins în curgerea vremii; oamenii au părăsit, rând pe rând, această meserie, însă numele străzii a rămas şi pe mai departe până azi «Strada Croitorilor». În cele mai multe case din această stradă – zicea mai departe moşul – oamenii păstrează şi azi unelte de croitorie: foarfece, ace etc., ca o amintire din vremile când strămoşii şi părinţii lor se ocupau de acest meşteşug…
Aşa mi-a desluşit bătrânul istoria cu strada croitorilor şi eu aflu în această desluşire un adânc înţeles creştinesc. În vremile de demult, la începuturile creştinismului, viaţa cea creştinească era şi ea „meserie“ în care toţi creştinii lucrau neîncetat şi minunate fapte şi lucrări de putere creştinească ştiau să facă. Când citeşti, în Faptele Apostolilor, despre viaţa celor dintâi creştini, rămâi uimit despre felul de viaţă pe care îl duceau ei. În toate zilele ei erau în biserică… şi erau una sufletul şi inima lor… Erau în legătură frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42).
Însă, în curgerea vremii, viaţa cea adevărat creştinească a slăbit şi s-a stins mereu, întocmai cum s-a stins meseria celor din «Strada Croitorilor». Rând pe rând, creştinii au părăsit meşteşugul de a trăi o viaţă adevărat creştinească; le-a rămas însă numele de creştini. Se cheamă numai oamenii de azi creştini, însă cei mai mulţi au tot atât din viaţa cea creştinească cât mai au azi din croitorie oamenii cei din «Strada Croitorilor». Se păstrează şi azi uneltele de lucru: foarfece, ace etc., însă nu mai lucrează nimeni cu ele, ci le ţin numai de amintire. Aşa se păstrează şi în casa multor creştini semne sfinte şi scumpe: cruci, icoane, cărţi, cu care creştinii de demult lucrau şi biruiau păcatele. Creştinii de azi însă nu mai lucrează cu ele, ci le ţin mai mult numai de amintire şi de podoabă.
Ne trebuie, cu adevărat, o întoarcere la începuturile creştinismului; ne trebuie revărsarea Duhului Sfânt în pustia vieţii sufleteşti de azi.
„Suflete al meu, de ce eşti mâhnit şi de ce mă tulburi?…“ (Ps. 42, 6)
Aşa îşi întreba Psalmistul David sufletul său. Dacă aşa ne am întreba şi noi sufletul nostru, apoi sărmanul nostru suflet ar răspunde: „Sunt mâhnit pentru că n ai nici o grijă de mine… eu vorbesc şi tu n-auzi… eu plâng mereu şi ţie nu-ţi pasă de lacrimile mele… mi-e foame şi nu-mi dai pâine să mănânc… mi-e sete şi tu mă adapi cu alcool…“
Părintele Iosif Trifa

[cristiboss56]

Tot lucrul Celui Preainalt este binevenit.Nimic din ce face El nu e fara de prisos.De ce alearga oamenii intr-una fara nici o tinta, de ce fac atatea lucruri care nu-si au rostul?Pentru ca nu stiu care e tinta lor, pentru ca nu stiu care e rostul vietii lor.De ce se incarca oamenii cu atatea griji zadarnice care-i strivesc, mai-mai sa nu se poata misca sub povara atator lucruri de care nu au nevoie?Pentru ca nu cunosc singurul lucru care le trebuie.Ca sa adune mintea omului cea imprastiata, ca sa vindece inima omului cea impietrita, ca sa stranga laolalta puterile omului cele risipite, Domnul i-a aratat o singura tinta, numai una: Imparatia lui Dumnezeu.
De ce Domnul nu le-a dat semn din cer fariseilor la cererea acestora? N-a dat El atatea semne din cer in alte imprejurari? N-a savarsit minuni nemaiauzite asupra bolnavilor, leprosilor, nebunilor, mortilor? In acele randuri minunea binevenita, potrivita, necesara.Dar semn din cer pizmasilor farisei, iata o fapta necuvenita, lipsita de noima, zadarnica!
De ce n-a mutat Domnul muntii din loc in loc, ori sa-i arunce in mare? Putea face lucrul acesta, nici nu incape vorba.De ce n-a facut-o?El, care poruncea marii sa se linisteasca si vanturilor sa stea, putea si sa zvarle muntii in mare.Dar avea rost sa faca una ca asta?Nu.Si nici nu a facut.Marea insa trebuia potolita, vantul insa trebuia sa stea ca oamenii se inecau si strigau dupa ajutor.
Numai diavolii si pacatosii cer de la Hristos minuni desarte.Vedeti numai ce lucruri absurde pretinde satana de la Domnul:sa prefaca pietrile in paini in pustietate, sa sara de pe acoperisul Templului! Sa vedeti ce vor si pacatosii cei impietriti, fariseii si carturarii, ai caror ochi vazusera atatea minuni savarsite chiar in fata lor de Hristos spre binele oamenilor:un semn! Sa arunce Hristos muntele in mare! Domnul insa n-a implinit nici diavolului, nici pacatosilor cererile lor. Dar niciodata nu a lasat neimplinite minunile spre mantuire oamenilor.
Evanghelia de astazi ne infatiseaza o astfel de minune: inmultirea painii in pustie.Dar nu o pustie fara suflare de om, nu o pustie cu doar satana; ci o pustie cu peste zece mii de oameni flamanzi (pentru ca se spune ca erau cinci mii de barbati, fara a mai socoti femeile si copiii).
Istoria bisericii ne-a aratat de mii de ori ca nici un pustnic, nici un rugator, nici un de-minuni-facator n-a izbutit sa se ascunda de lume. Multi intreaba, fara temei:ce face un sihastru in pustie?Nu-i mai bine sa traiasca un calugar aproape de oameni, in slujba lor?Dar cum sa arda o candela neaprinsa.Monahul duce cu sine in singuratate o candela in sufletul sau, fara lumina.Acolo, in pustie, candela se aprinde prin rugaciune, post si lucrare.Iar daca se aprinde, lumina ei se vede in lumea intreaga, si lumea vine dupa ea si o afla, chiar daca s-ar ascunde in desertul ars de nisip, pe crestele muntilor sau in pesteri nepatrunse.Departe de a fi nefolositor, monahul e de mai mare ajutor oamenilor decat oricine altcineva.Iar Mantuitorul arata limpede lucrul acesta in imprejurarea de fata.In pustie, unde Se adancise, multimile veneau dupa Dansul.
Faptul ca Hristos a impartit multimilor paine si peste, precum si numarul painilor, al pestilor si al cosurilor ramase, toate au un talc anume, un inteles tainic.Inainte de moartea Sa, Domnul a numit painea pe care o binecuvantase: Trupul Sau. Aici nu o numeste astfel prin cuvinte, ci inchipuie lucru acesta prin numarul painilor.Cinci paini pentru cele cinci simturi, iar cele cinci simturi inchipuie intreg trupul.Pestele e semnul vietii.In primele veacuri ale Bisericii se zugravea pestele ca semn a lui Hristos, simbol ce se poate vedea inca in vechile catacombe si adaposturi crestine.Hristos da, asadar, oamenilor spre mancare Trupul Sau si viata Sa. De ce pestii sunt doi? Pentru ca Domnul S-a dat si Se da pe Sine in jertfa atat in vremea vietii Sale pamantesti cat si, dupa inviere, in Biserica pana astazi.Si ce inseamna faptul ca a frant painea El Insusi? Inseamna ca Se jertfeste de buna voie pentru mantuirea oamenilor. Si de ce le da Apostolilor painea si pestele, ca ei sa dea mai departe multimilor? Pentru ca ei aveau sa-L duca pe Hristos in toata lumea, ei aveau sa-L dea noroadelor spre mancare vietii. Ce inseamna cele douasprezece cosuri de paine ramase? Inseamna rodul imbelsugat al stradaniei apostolice.Recolta stransa de Apostoli va fi neasemuit mai mare decat samanta semanata, dupa cum fiecare cos cuprindea mai multa paine decat cele cinci paini mancate de multimile flamande care s-au saturat.
Aceste taine sunt adanci, sunt de nepatruns; cine sa cuteze a le scruta adancimile? Cine, in veacul acesta muritor, va cuteza sa patrunda adancurile acestor taine? Fie de ajuns aflarea lor de cei pentru care citirea si auzirea Evangheliei este o incantare. Din dulceata Evangheliei ingerii beau pe saturate. Iar omul cu cat mai mult citeste, cu cat mai mult se apleaca in rugaciune asupra Evangheliei, cu cat mai mult isi indreapta dupa ea viata lui, cu atat i se vor deschide aceste inmiresmate adancimi incantatoare. Slava fie pentru aceasta Domnului nostru Iisus Hristos, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor.Amin.
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p2090.htm

[cristiboss56]

Evanghelia umblarii pe mare si a potolirii furtunii: “DOAMNE, SCAPA-NE!”



“Iata un episod care aduce o rasturnare de situatie. Hristos da drumul multimilor si vine umbland pe apa involburata catre corabia unde se afla ucenicii Sai. De obicei prezenta Lui fizica e explicita, El cerand celorlalti efortul duhovnicesc de a-L recunoaste pe El, Fiul Omului, ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Or, in situatia de fata, ordinea se schimba. Mersul Sau pe mare in conditii de furtuna, de slaba vizibilitate, le aduce ucenicilor un altfel de exigenta: de a-L recunoaste pe stapanul acestei puteri, evidente si in acelasi timp de neimaginat, ca fiind Hristos, Invatatorul lor si deopotriva Fiul lui Dumnezeu. Ucenicii au de crescut intr-o (re)cunoastere mai profunda a Acestuia. De ce este greu? Intrucat simturile nu ii mai ajuta, intrucat ceea ce percep omeneste nu mai constituie o garantie. Se cere deci o altfel de identificare, pe care ucenicii nu sunt (inca) obisnuiti sa o aiba, una duhovniceasca. Ceea ce le ofera Mantuitorul aici este o pregatire pentru Inviere. O scara catre acea noua fizica, induhovnicita, a trupului Sau inviat.
Si Petru indrazneste sa incerce acesta recunoastere. Nu numai ca o face, dar are inspiratia si cum sa o faca. Si incepe prin a cere o binecuvantare, spunand: porunceste-mi! Adica, pune Tu harul Tau, dragostea Ta, puterea Ta sa intru in acesta nebunie sfanta de a face ceva ce simtul meu de conservare mi-ar interzice categoric, sa merg pe apa. Dar o cere oare in jurul corabiei? O cere oare ca pe un experiment fizic? Nu, o cere cu o tinta cat se poate de clara: Mantuitorul. Cere sa mearga catre El, catre Dumnezeu. Oarecum zicand: daca Tu esti Cel pe care Il cunostem, iata cheia recunoasterii Tale, intrucat nimeni nu are si nu poate sa dea acesta putere in afara de Tine.
Mantuitorul nu se lasa mult rugat. Ajunge o cerere si da raspunsul si binecuvantarea: vino! Si Petru incepe sa mearga pe apa. Dar… si iata „dar”-urile cu care viata noastra este presarata in drumul catre Dumnezeu. De la starea duhovniceasca a increderii, privirea i se furiseaza la realitatea concreta a simturilor. Or, caderea sub simturi clatina, scufunda… Nu greutatea sa il scufunda, ci necredinta care crestea pe masura ce se limita la lucrarea simturilor. Si deopotriva pierderea recunoasterii lui Hristos ca Dumnezeu, intrucat indoiala il face sa uite ca puterea nu era a lui, ci a lui Hristos.
Din nou un reflex bun, duhovnicesc. Inspaimantandu-se, Petru striga dupa ajutor. Nu oriunde, ci catre Tinta drumului sau. Ce face Dumnezeu? Intinde indata mana. Se arata in proximitatea lui, este langa el, suficient de aproape. Insa il si cearta: „putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?”. Or, oare poate fi numit putin credincios un om care merge pe mare la porunca lui Dumnezeu? ne intrebam azi. Si cu toate acestea Mantuitorul il cearta. Dar il cearta salvandu-l, intarindu-l, sprijinindu-l. Il cearta restaurandu-l interior, reparand adevarata sa deruta: cea duhovnicesca. Asta este sensul certarii lui Dumnezeu: restaurarea credintei, intarirea.
Oare Mantuitorul nu putea de la inceput sa potolesca vantul? Putea, din moment ce, relateaza evanghelistul, urcandu-se ei in corabie, vantul s-a potolit. Dar sensul acestei lectii de viata duhovnicesca e altul: este al lui Dumnezeu sa ia valurile, dar tot al Lui este si sa intaresca in a le suporta si in a nu te scufunda in vreme de furtuna. Or, corabia, cuprinsa de liniste prin venirea Lui, este Biserica, comuniunea celor ce marturisesc: Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu. Fara Hristos Biserica e in primejdie, iar iesirea din ea este moarte sigura. Cu El, valurile se linistesc, iar mersul pe furtuna acesti vieti este fara primejdie cat timp e ascultare si binecuvantare. Aceasta este de altfel si misiunea Bisericii: sa aduca pacea lui Hristos (…).
Vietile noastre nu sunt scutite de furtuna. Hristos ne cheama insa sa mergem ignorand valurile, cu puterea Lui. Iar cand nu mai putem, obositi si impovarati, ne sprijina. Spre eternitate”.
(Pr. Razvan Ionescu, Paris)