Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

De ce se închid norii când câmpiile sunt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricina răutăţii oamenilor, firea s-a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.
Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă? Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere!
Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară? Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.
Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune? Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei dinlăuntru.
Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii? Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.
Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s-au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor? Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti.
Ştii tu oare, fiule, de ce s-au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime? Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.
Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele? Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri.
Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi le va îndrepta pe toate!
Sfântul Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

Postul, ca orice înfrânare, ţine de dragoste. Dragostea cere o nevoinţă.
Postul, ca orice înfrânare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vieţii biologice, este parte dintr-o nevoinţă omenească prin care micşorăm puţin părtăşia noastră cu materia, cu biologia. E o taină în om, unde, împuţinându-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult liber-frâu duhului să-şi exprime ale sale. Dacă vreţi, în expresia Sfântului Pavel, „trupul râvneşte împotriva duhului şi duhul râvneşte împotriva trupului.” Şi poate toţi, sau mulţi dintre noi cunoaştem şi asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, când, dacă mâncăm, parcă „stricăm” ceva care mişcă în duhul nostru, în inimile noastre. Dacă mai avem prea multă părtăşie cu ale pământului, parcă se risipeşte ceva mai preţios.
Această conştientizare poate să meargă foarte departe, până la acele nevoinţe precum le cântă troparele pentru sfinţi cuvioşi, „nevoinţe mai presus de fire”. Dar deocamdată nevoinţe pe măsura puterii noastre fireşti, deşi postul, nu este post în sensul adevărat al cuvântului cum a postit Moise, cum a postit Ilie, cum a postit Mântuitorul, patruzeci de zile nemâncând nimic. Şi au postit şi Părinţii noştri din şcoala filocalică, ca să-i zicem aşa, de când cu Antonie cel Mare, ba poate şi înainte. Au postit şi patruzeci şi, zic în Patericul Egiptean, şi şaizeci de zile... Dar ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor. Este, putem zice, un regim, o dietă. Vedeţi că postul, ca orice înfrânare, ţine de dragoste. Dragostea cere o nevoinţă. Şi dragostea celor ale lumii acesteia cere nevoinţă. Câte fete tinere astăzi nu ţin regim ca să-şi păstreze silueta?
În măsura şi în legile dragostei de care eşti cuprins este şi măsura şi legile înfrânării sau nevoinţei cu care o să te nevoieşti. Noi râvnim către cele ale vieţii veșnice, dar trecem prin nevoinţe asemănătoare; ne nevoim nu ca să ne păstrăm silueta, nu pentru aceleaşi motive ca tinerele care vor să îşi câştige pe cineva în viaţa aceasta, un soţ, ci în primul rând, fiindcă un trup prea greoi nu prea se dă rugăciunii. Şi chiar pentru motive de sănătate am putea să ţinem acest post, fiindcă sănătatea este folositoare pentru viaţa noastră duhovnicească. Şi-n al doilea rând, dar cu mai multă importanţă, pentru a lăsa mai mult liber-frâu duhului să se manifeste.
Deci îmi vine să zic aşa: A nu se înţelege că postul şi iertarea sunt destin şi vocaţie a omului în Ortodoxie. Postul este o nevoinţă, un mijloc ca toate nevoinţele; iertarea este acea manifestare a iubirii, iar vocaţia omului este dragostea, care şi este destinul omului, în măsura şi în sensul în care, cum zice Apostolul, „Dumnezeu este dragoste”. Şi-această dragoste este legea vieţii şi legea veșniciei.
(Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, p. 121-122)

[cristiboss56]

Eu cred că păcatele unei zile de om sunt, în general, roadele păcatului nesimțirii. A trăi automat, cum se „nimerește”, cum ne împing senzațiile și percepțiile, este un păcat de moarte pentru că suntem morți, somnambuli.
Când trăim „automat”, inconștient, trăim în păcat, adică fără Dumnezeu, fără o legătură conștientă cu El. Păcatul înseamnă despărțirea de Dumnezeu și e resimțitde om prin lipirea de ceea ce-i oferă simțurile și interpretările rațiunii sale despre acestea. A trăi „fără de păcat”, cum cerem în rugăciune și dimineața și seara, înseamnă a fi prezent, conștient, în ceea ce fac și trăiesc. Această conștiență e diferită de la un nivel la altul al lăuntrului nostru.
Când respirăm suntem conștienți și trăim o stare de recunoștință pentru asta.
Când vorbim, suntem conștienți și responsabili pentru ce spunem și ce efect au cuvintele noastre în noi și în cei din jur. Și așa mai departe.
Eu cred că păcatele unei zile de om sunt, în general, roadele păcatului nesimțirii. A trăi automat, cum se „nimerește”, cum ne împing senzațiile și percepțiile, este un păcat de moarte pentru că suntem morți, somnambuli.
Ca urmare, pocăința de care avem nevoie urgent este să ne trezim, să cerem această trezire de la Dumnezeu prin rugăciune și să o practicăm toată ziua.

Așa vom descoperi că păcatul cel mai frecvent este cel „fără știința”, adică trăirea fără a fi conștienți de noi înșine și de iubirea lui Dumnezeu și de darurile Lui făcute nouă.

De exemplu, dacă fac un sport și, dacă mă bucur de asta și nu-mi amintesc să mă mir că pot să mă mișc, că-mi pot conduce trupul după cum vreau, că sunt viu, și nici nu mulțumesc pentru ele în acele clipe, sunt în păcat. Iar dacă, mai mult, scopul pentru care fac sport este câștigarea de premii și performanțe împotriva altora și mă mai și rog pentru asta, păcatul a devenit patimă. Dar dacă sunt conștient de darul lui Dumnezeu în fiecare mișcare a mea și fac din asta o rugăciune de recunoștință și o bucurie de a fi viu și frumos și mă uimesc și de mine și de ceilalți, inclusiv de partenerii de concurs, totul devine curat și binecuvântat!

[cristiboss56]

sursa: http://vie-orthodoxe.blogspot.ro

Amintiți-vă că sunteți fii și fiice a Bisericii Ortodoxe. Acestea nu sunt cuvinte goale. Amintiți-vă angajamentul pe care acestea le implică. Viața pământească este trecătoare: suntem prea puțin conștienți de rapiditatea cu care ea se scurge. Cu toate aceestea, această viață trecătoare ne determină destinul sufletului pentru veșnicie. Nu uitați aceasta nici măcar pentru o clipă!
Încercați să duceți o viață evlavioasă. Rugați-vă lui Dumnezeu la biserică, rugați-vă lui Dumnezeu acasă, cu râvnă, cu credință, și încredințați-vă voii Lui. Împlinți-I poruncile sfinte și mântuitoare. În afara Bisericii, în afara ascultării pe care I-o datorăm, nu există mântuire.
Darul cuvântului este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. El îl înnobilează pe om și-l ridică deasupra tuturor făpturilor. Dar acest dar este atât de rău folosit de omenirea căzută! Păstrați acest dar și obișnuiți-vă să-l folosiți așa cum se cuvine unui creștin. Nu judecați, nu vorbiți în deșert. Feriți-vă ca de foc de răutatea limbii și de pălăvrăgeală, nu uitați cuvintele Domnului și Mântuitorului nostru: „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit.” Nu vă dedați minciunii. Sfânta Scriptură ne avertizează cu severitate: „Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna”.
Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți. Fără dragoste, nu există creștinism. Nu uitați că iubirea creștină nu este egoistă, ea implică jertfa. Nu pierdeți nicio șansă în care puteți arăta milă și iubire.
Fii delicat, curat și smerit în gândurile, cuvintele și faptele tale. Nu vă asemănați celor destrăbălați. Nu-i luați drept exemplu și feriți-vă să aveți relații prea apropiate cu ei. Nu vă faceți relații inutile cu necredincioșii - necredința este contagioasă. Păziți blândețea și bunăcuviința totdeauna și în tot locul. Aveți grijă să nu vă contaminați cu obiceiurile nerușinate ale acestei lumi.
Îndepărtează frica, îngâmfarea și mândria. Mândria este cauza pentru care îngerul cel mai înalt și cel mai puternic a fost aruncat afară din ceruri. Amintește-ți faptul că „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Fii smerit cu desăvârșire.
Scopul vieții este acela de a ne pregăti pentru veșnicie. Faceți din aceasta preocuparea voastră principală! Vai de cei pe care indiferența și neglijența îi vor duce la pierzanie!

[cristiboss56]

Cel mai important este să înceapă cineva de la binecuvântarea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce face.
Aforismele Părintelui Paisie
În vechime când nu existau atâtea facilități și știința nu înaintase într-atât, oamenii erau siliți, în toate greutățile lor, să alerge la Dumnezeu și Dumnezeu ajuta. Acum fiindcă știința a progresat, oamenii Îl dau pe Dumnezeu la o parte. Merge fără Dumnezeu astăzi. Se gândesc în sinea lor: „Vom face asta și asta”. Se gândesc la pompierie, la întreținere, una, alta, dar fără Dumnezeu ce poate face omul?
Mare lucru este încrederea în Dumnezeu!
Vremurile prin care trecem sunt foarte grele, dar în final va birui Hristos.
Cu un ochi la cer, s-ar schimba lucrurile.
Astăzi s-au înmulțit cuvintele și cărțile și s-au împuținat trăirile.
În viața duhovnicească nimeni nu va da drept model pe oamenii din lume, ci pe sfinți. Bine ar fi să ia fiecare virtute și să găsească pe sfântul care a avut-o, să mediteze la viața lui, și atunci va vedea că nu a făcut nimic, și atunci va înainta cu smerenie. Când încerc să îi imit pe cei sporiți, conștiința mea se micșorează. Când însă privesc la cei din urma mea, mă îndreptățesc și spun că greșelile mele nu sunt atât de mari în comparație cu ale lor.
Dumnezeu îngăduie să fie acum o zdruncinare zdravănă. Vin vremuri grele. Vom avea mari încercări. Să o luăm în serios și să trăim duhovnicește. Înseși nenorocirile noastre ne silesc și ne vor sili să lucrăm duhovnicește. Bine-ar fi totuși să o facem cu bucurie și din proprie inițiativă și nu siliți din pricina necazurilor.
Într-un singur minut, omul poate, înlăuntrul său, să devină înger sau tangalaki. Cum? Prin smerenie sau prin mândrie... Cel mai ușor mod de a ne mântui este dragostea și smerenia. De aceea să începem de la dragoste și smerenie și după aceea să înaintăm în celelalte.
Dacă cineva ar putea vedea ce necurăție duhovnicească este înlăuntrul său, n-ar mai ședea atât de preocupat să scoată și cea mai mică pată de pe hainele sale, fiindcă ar vedea că acestea sunt de mii de ori mai curate decât sufletul său. Ceea ce are nevoie e să își întoarcă toată grija lui spre curăția duhovnicească, spre frumusețea lăuntrică și nu spre cea exterioară.
Când doresc un lucru folositor, o carte, de pildă, și acel lucru îmi răpește o parte din inimă, atunci acest lucru e rău. Orice dorință, oricât de bună ar părea, nu este mai bună decât a dori cineva pe Hristos sau pe Preasfânta Fecioară. Când eu îmi dau toată inima mea lui Dumnezeu, este cu putință ca El să nu mi Se dea mie pe Sine întreg? Dumnezeu caută inima omului.
Adevărata, autentica bucurie se află lângă Hristos. Dacă te unești cu El prin rugăciune, vei vedea sufletul tău împlinit. Oamenii lumești caută bucuria în desfătări. Iarăși, unii oameni duhovnicești o caută în discuțiile teologice, omilii și alte lucruri asemenea, și când le sfârșesc pe acestea, rămân cu un gol și se întreabă ce vor face în continuare.
Oamenii de astăzi nu se gândesc la veșnicie. Iubirea de sine îi face să uite că vor pierde toate.Ei nu au priceput înțelesul mai adânc al vieții. Nu simt că există alte bucurii, cerești...
Nedreptatea este un mare păcat. Cei ce nedreptățesc își pun cărbuni aprinși pe cap.
Cel mai important este să înceapă cineva de la binecuvântarea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce face.
- Gheronda, de ce îngăduie Dumnezeu o nenorocire?
- Sunt multe situații. Uneori Dumnezeu îngăduie ceva ca să scoată altceva mai bun, alteori îngăduie ceva pentru o pedagogie. Unii sunt răsplătiți, iar alții plătesc. Nimic nu se pierde.
Bunul Dumnezeu ne dă bogate binecuvântări. Să nu arătăm nerecunoștință și să-L mâniem, fiindcă „mânia lui Dumnezeu vine peste fiii neascultării”(Efes. 5, 6) – să nu fie! În vremea noastră, oamenii nu au trecut nici prin războaie, nici prin foamete și de aceea spun că nu au nevoie de Dumnezeu. Au de toate și de aceea nu prețuiesc nimic. Dacă totuși va veni vreme grea, foamete și toate celelalte, și nu vor avea ce mânca, atunci vor prețui și pâinea, și marmelada, și toate cele care le vor lipsi. Dacă nu Îl slăvim pe Dumnezeu, atunci El va îngădui să vină o încercare, ca să prețuim lucrurile. În timp ce, dacă le prețuim, atunci Dumnezeu nu va îngădui să se întâmple nimic rău.
Din clipa în care cineva va înțelege că nu are o judecată corectă și va spune: „Am o judecată lumească. Judecata mea nu are dumnezeiască luminare și voi face o greșeală și de aceea nu trebuie să mă folosesc de ea”, atunci Dumnezeu îl va lumina și el va deveni plin de discernământ și va discerne ce este corect.
Dacă puțin copiii vor fi adăpați cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, nu vor avea nevoie după aceea.
Judecă pe Dumnezeu și nici nu le trece prin minte că acest lucru este hulă. A spune „de ce” este judecată, mândrie, egoism.
Nu ne va lăsa Dumnezeu, dar trebuie și noi să facem ceea ce e omenește posibil, și pentru tot ceea ce nu putem face omenește, să facem rugăciune și Dumnezeu ne va ajuta.

[cristiboss56]

„De aş avea lacrămi de sânge, cu ele aş scrie rândurile acestea, ca să fie mai bine pricepută durerea pe care o am pentru urgisirea neamului nostru de astăzi şi pentru urâciunea şi turburarea care domneşte între noi!”

(Sf. Ioan Iacob Hozevitul)

[cristiboss56]

Am mai văzut o dată această lumină, mult mai târziu, când eram în închisoare. Dumnezeu mi-a trimis-o spre învăţare, dar inima şi mintea mea n-au putut cuprinde sensul şi am pierdut-o cu totul.

Călugării isihaşti, sporiţi în duhovnicie, după îndelungi exerciţii văd lumina necreată, care nu este sensibilă pentru ochiul trupului. Evanghelia, vorbind despre lumina Schimbării la Faţă, foloseşte doar o pildă, pentru că cele două lumini, fizică şi divină, sunt de naturi diferite; dar oare ce cuvinte avem noi pentru a o exprima? Limba noastră este săracă, mintea neputincioasă, duhul cotropit de spaimă şi numai Dumnezeu întăreşte inima pentru a vedea lumina taborică fără să ne pierdem.
Moise a văzut lumina taborică, spatele Domnului, Ilie a văzut lumina taborică atunci când Dumnezeu i-a vorbit, Apostolii au văzut-o, ostaşii romani au văzut-o la Învierea Domnului, asemenea şi femeile mironosiţe. A văzut-o întâiul mucenic Ştefan Arhidiaconul, când era judecat de sinedriu şi ridicându-şi ochii la cer, a văzut slava lui Dumnezeu. Au văzut-o şirul lung al călugărilor isihaşti şi cei pe care Dumnezeu i-a învrednicit prin bună vrerea Sa, necondiţionată de meritul celui căruia i-a arătat-o.
Maica Alexandra, principesa, a văzut-o şi ea. Atunci când, în nota publicată în Buletinul nostru parohial, spune: “Insula mea este un loc al liniştii desăvârşite, chiar dacă există sunete. Acolo nu există nici o umbră, lumina străpunge totul, dragostea te înfăşoară şi nici un orizont nu-mi mărgineşte privirea. Atât de întins este locul, încât eu nu sunt decât un punct în el; dar nu sunt pierdută, pentru că acolo, Dumnezeu mă ţine în mâna Lui”, oare nu vorbeşte ea despre lumina taborică, cea care străpunge totul? Maica Alexandra nu detaliază, din cauza modestiei monahale, dar pentru cei care au cât de cât idee despre această energie necreată, sensul adevărat al afirmaţiei este limpede. Este neîndoios că Maica Alexandra a ajuns la această vedere printr-o nevoinţă îndelungată, având, în sens omenesc, meritul strădaniei, de aceea trece sub tăcere detaliile. Explorarea totală a „insulei păcii” se face numai după moarte. Şi eu am văzut odată lumina taborică, în copilărie, fără să ştiu ce este, dar inima mea a fost străpunsă de ea, fiindcă era o inimă de copil nevinovat. Am mai văzut o dată această lumină, mult mai târziu, când eram în închisoare. Dumnezeu mi-a trimis-o spre învăţare, dar inima şi mintea mea n-au putut cuprinde sensul şi am pierdut-o cu totul.
(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 160-061)