Despre poziţia Bisericii faţă de stăpânire

[cristiboss56]

Adevăratul creştin simte faţă de propriile sale fapte o responsabilitate la fel de mare ca cea a sacerdotului faţă de săvârşirea Sfintelor Taine, căci „voi sunteţi Trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (I Cor. 12, 27), doar aşa fiind cu putinţă ca „Dumnezeu să fie totul întru toate !” (I Cor. 15, 28). Numai dacă postul, rugăciunea, trezvia, nevoinţa, evlavia, credinţa sunt săvârşite întocmai după dreptarul şi învăţătura Bisericii, abia atunci prin ele sufletele creştine primesc de la Dumnezeu harul curăţitor, luminător, sfinţitor şi mântuitor al Duhului Său Cel Sfânt. De aceea scria Sfântul Apostol Pavel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal. 2, 20). Pentru că Însuşi Hristos ne-a spus: „nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis !” (In. 5, 30). Şi de aceea trăirea tainei îndumnezeirii firii în Biserică se face în lăuntrul hotarelor pe care le-au statornicit Bisericii aceste două cuvinte apostolice: cel al Sfântului Apostol Petru – „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni !” (FA 5, 29), şi cel al Sfântului Apostol Pavel (încă şi mai drastic decât primul): „chiar dacă noi înşine sau un înger din Cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema !” (Gal. 1, 8).
Prin urmare, atunci când mersul societăţii rătăceşte calea rânduielilor dumnezeieşti, se cuvine ca Biserica (prin slujitorii ei) să tragă semnalul de alarmă, atrăgând atenţia asupra faptului că lumea nu se află pe calea mântuirii. „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre - zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre !” (Is. 55, 8-9), vestea cândva proorocul. Un lucru e limpede: nu schimbă Dumnezeu cuprinsul Revelaţiei Adevărului după voile şi mofturile şi impresiile noastre: „ cerul şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24, 35); „înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate !” (M.t 5, 18). Şi de aceea, practic, noi înşine hotărâm în propria noastră viaţă dacă dorim sau nu să simţim bucuria întâlnirii cu Fiul lui Dumnezeu Cel Înviat. Învaţă Apostolul: „şi dacă trăim, şi dacă murim - ai Domnului suntem !” (Rm. 14, 8). Să nu uităm că „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc! De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mt. 7, 17-20).