Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Dumnezeu nu ne-a făcut ca pe nişte buşteni, ci a pus în noi o minte care este mai mult sau mai puţin luminată...
Nu este de ajuns să crezi în Mântuitorul ca să te şi mântuieşti, cum spun protestanţii.
Noi ştim că dacă unim fapta cu credinţa noastră, suntem mântuiţi. Şi mai ştim ceva: că Dumnezeu nu ne-a făcut ca pe nişte buşteni, ci a pus în noi o minte care este mai mult sau mai puţin luminată... însă orice om cu minte şi chiar şi cei care au probleme mintale ştiu că nu este voie să ucizi, şi nu ucid, decât dacă sunt demonizaţi, ştiu că nu este voie să furi, şi nu fură, decât dacă sunt bolnavi, cleptomani, ştiu că este păcat să deposedezi pe cineva de plata muncii sale, şi nu fac aceasta.
Însă este adevărat că harul lui Dumnezeu este cu noi atâta timp cât rămânem în poruncile Lui.
Dumnezeu ne-a dat libertate deplină. Niciodată Dumnezeu nu ne sileşte.
În rugăciunile pe care le facem, spunem: „Căci Tu nu ai venit să ne înspăimânţi pe noi cu tot felul de arătări, ci dimpotrivă, ca să ne chemi pe noi prin Duhul Tău cel ceresc”.
Dumnezeu ne-a respectat voinţa, libertatea şi în nici un fel nu ne sileşte, ci numai prin dragoste şi prin înţelegerea dumnezeirii Lui vrea să ne întoarcem către Dânsul.
(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, 2009, p. 60)

[cristiboss56]

Astăzi nimeni nu mai strigă că se întâmplă aşa sau că se întâmplă aşa, sau că Iisus este batjocorit, sau că toată credinţa noastră este transformată într-un fel de joc murdar.



Astăzi ne-am obişnuit cu toate ereziile. Aşa ne-am obişnuit cu ele, încât nu se mai tulbură nimeni de nici o erezie nouă care apare. Nu se mai tulbură nici de homosexuali, nu se mai tulbură nici de „Codul lui da Vinci”. Ne-am obişnuit cu răul. Aceasta este partea cea mai grea pentru societatea noastră. Ne-am obişnuit cu răul în aşa măsură, încât nu-l mai sesizăm. Aceasta a ajuns situaţia noastră morală, în momentul de faţă, în lume. Orice erezie care apare, în primul rând îşi câştigă prezenţa în cetate prin legea murdară a societăţii. Toate societăţile contemporane au legi murdare. Toate sunt antihristice, toate sunt pentru distrugerea morală, pentru izolarea individului, pentru dezbinarea lui, pentru a face din el un sclav, o rotiţă a Guvernului. Indiferent unde este, în cea mai mare democraţie! Toate acestea, încet-încet ne-au obişnuit cu răul. Astăzi nimeni nu mai strigă că se întâmplă aşa sau că se întâmplă aşa, sau că Iisus este batjocorit, sau că toată credinţa noastră este transformată într-un fel de joc murdar. Creştinii sunt socotiţi înapoiaţi mintal fiindcă cred în Iisus Hristos. Nu avem altă credinţă, spun cei de azi, decât credinţa care este palpabilă: avem dreptul la bucuria vieţii acesteia, fără frâu!
(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 96)

[cristiboss56]

"Altădată, când vei vedea lucrurile creştinilor, să te închini lor de departe şi să o iei la sănătoasa."


Când s-a sfârşit săptămâna i-a citit, i s-a întors capul la locul său, şi Părintele i-a făcut observaţie: "Altădată, când vei vedea lucrurile creştinilor, să te închini lor de departe şi să o iei la sănătoasa."
Un turc din satul Telelides a spurcat aghiazma de la Sfântul Ioan Gură-de-Aur, iar Sfântul (Arsenie Capadocianul), ca să-l înveţe puţin minte, l-a pedepsit şi i s-a întors capul înspre spate. L-au adus şi pe el la Hagi efendi, ca să-i citească şi să se facă bine. Părintele însă l-a ţinut o săptămână, fără să-i citească. Cântăreţul său, văzând că ţine pe turc o săptămână, s-a mirat şi a spus Părintelui Arsenie:
- Să am binccuvântarca ta, dar de ce-l ţii pe turcul acesta o săptămână, în vreme ce altora, bolnavi mai grav decât el, numai ce le citeai şi se făceau bine îndată.
- Îl ţin să facă canon, deoarece acesta are cap greu şi netrebnic. Dacă-l voi face bine, va merge iarăşi să-şi bage capul său cel chel în aghiazmă.
Când s-a sfârşit săptămâna i-a citit, i s-a întors capul la locul său, şi Părintele i-a făcut observaţie: "Altădată, când vei vedea lucrurile creştinilor, să te închini lor de departe şi să o iei la sănătoasa."
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Sfântul Arsenie Capadocianul, Chilia "Bunei-vestiri" Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, p. 80-81)

[cristiboss56]

Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă. Unde eşti, pocăinţă?

Să nu amânăm pocăinţa noastră, ca să nu păţim ca tânărul acela care, pentru că nu ducea o viaţă creştină, duhovnicul său l-a rugat să se pocăiască, dar el zicea: „Acum sunt tânăr şi trebuie să mă distrez, să mă bucur de plăcerile trupeşti. Când voi îmbătrâni o să mă pocăiesc". Duhovnicul i-a spus: „Ştii tu că vei îmbătrâni? Ai făcut vreo învoială cu Dumnezeu? Moartea, fiule, nu-i ia doar pe cei bătrâni, ci şi pe cei tineri. Aşadar, pocăieşte-te acum, cât mai e timp". Însă tânărul nu l-a ascultat şi şi-a continuat viaţa păcătoasă. „Ştiu eu - zicea -nu sunt aşa prost. Când voi îmbătrâni o să mă spovedesc, o să fac milostenii şi astfel îmi voi şterge păcatele, însă nu acum".
Când tânărul nostru s-a îmbolnăvit, bunul duhovnic a alergat iarăşi la patul lui şi l-a rugat cu dragoste să se spovedească; căci spovedania şi împărtăşania cu Preacuratele Taine de multe ori îi vindecă şi-i întăreşte pe cei bolnavi. „Aşadar, acum că am venit - i-a spus - nu mă lăsa să plec aşa; fă-mi plăcerea..." Însă tânărul l-a rugat să nu-l deranjeze. Duhovnicul a plecat, dar nici Dumnezeu nu obligă pe nimeni şi-l lasă pe om liber. „Cine vrea, să-mi urmeze...", zice Domnul.
Boala lui s-a înrăutăţit şi duhovnicul s-a dus din nou lângă el, şi i-a zis cu discernământ că dacă vrea, starea lui nu este o piedică pentru a se spovedi, dar n-a vrut. În cele din urmă, a murit fără spovedanie, în ceasul morţii sale, a spus de trei ori: „Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă. Unde eşti, pocăinţă?", şi a închis ochii fără să se pocăiască.
Aşa păţesc mulţi oameni, care socotesc că se vor pocăi la bătrâneţe. Aşadar astăzi, în ceasul acesta, în clipa aceasta, să ne pocăim, căci ceasul când vom pleca din lumea aceasta zadarnică este neştiut. Să ne pocăim aşadar toţi cu sinceritate, ca să ne învrednicim a ne mântui cu harul şi milostenia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu mijlocirile Maicii Sale, ale Sfântului Nectarie făcătorul de minuni şi ale tuturor Sfinţilor. Amin.


(Arhim. Filothei Zervakos, Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 219-220)

[cristiboss56]

sursa: http://orthodoxologie.blogspot.ro/



Acesta este lucrul cel mai important, să cunoască scopul și însemnătatea vieții.

- Care e lucrul cel mai important pe care trebuie să-l cunoască un creștin?
- Să cunoască scopul și însemnătatea vieții. Acesta este lucrul cel mai important. Dacă știm asta, ne putem folosi toate puterile și toate darurile pentru ceea ce este bun și demn - pentru familie, pentru țară, pentru lumea întreagă. Și să cunoscă aceste cuvinte: „Nu fă altuia ce ție nu-ți place”.
- Ați spus că capacitatea de a se ruga este lucrul cel mai important pentru un creștin.
Da, de fapt, rugăciunea este convorbirea noastră cu Dumnezeu, cu Tatăl nostru ceresc. În Evanghelie se spune că Hristos, Fiul lui Dumnezeu Însuși se retrăgea pentru a Se ruga. Era vorba, de fapt, despre convorbirea Fiului cu Tatăl. La fel și pentru noi, rugăciunea este dialogul nostru cu Tatăl ceresc. Dumnezeu ne vorbește prin Sfânta Scriptură, iar noi avem datoria de a-I răspunde prin intermediul rugăciunii.
Să ne rugăm să ajungem să ne rugăm nu numai prin cuvinte, ci și prin faptele noastre și prin toată ființa noastră. Hristos a spus: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” Ortodoxia este o credință care se poate recunoaște prin felul de a trăi, prin felul de a acționa, prin felul în care ne comportăm. Ortodoxia este un mod de viață.

[cristiboss56]

Piscul rugăciunii pentru alții îl constituie cererea răbdătoare pentru curățirea lor duhovnicească și sfințirea lor. Pentru că acesta este lucrul cel mai important, fără de care omul nu se poate uni cu Dumnezeu. Celelalte urmează de la sine.

Rugăciunea nu trebuie să se limiteze doar la persoana noastră și la nenumăratele ei trebuințe. De vreme ce suntem legați de ceilalți prin nenumărate legături, nu-i putem trece cu vederea în cele mai importante clipe ale noastre, în vremea legăturii noastre cu Dumnezeu. De aceea, trebuie ca rugăciunea noastră să-i cuprindă și pe toți cei de o fire cu noi.
Rugăciunea pentru ceilalți reprezintă probabil expresia iubirii celei mai autentice față de ei, pentru că se face fără ca ei să știe aceasta și să o afle. Ei nu vad ce patimește pentru ei sufletul care, în mod dezinteresat, se roagă pentru binele lor, fără să aștepte nici o laudă, vreo recunoaștere sau rasplată. Piscul rugăciunii pentru alții îl constituie cererea răbdătoare pentru curățirea lor duhovnicească și sfințirea lor. Pentru că acesta este lucrul cel mai important, fără de care omul nu se poate uni cu Dumnezeu. Celelalte urmează de la sine.
Rugăciunea săvârșită în acest duh pentru ceilalți constituie imitarea modului îngeresc de rugăciune, pentru că și îngerii se roagă pentru noi. Rugăciunea pentru alții îl transformă pe rugător într-un înger pamântesc în legatura sa cu frații săi. De aceea, e cu dreptate să te rogi nu numai pentru curăția ta, ci și pentru a oricărui semen, ca să imiți chipul îngeresc, zice Sfântul.
(Arhimandrit Evsevios Vitti, Sfântul Nil Ascetul, despre rugăciune, Editura Sfântul Nectarie, p. 139)

[cristiboss56]

Toate ni se întâmplă prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, spre smerirea mândriei deşarte a sufletelor noastre.
Toate câte ni se întâmplă spre necinstirea noastră, fie de la oameni, fie de la draci ni se întâmplă prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, cu bun rost (prin iconomie), spre smerirea mândriei deşarte a sufletelor noastre.
Căci scopul cârmuirii lui Dumnezeu, în ce priveşte viaţa noastră, e să fim pururea smeriţi şi să nu cugetăm despre noi ceea ce nu trebuie să cugetăm, ci să cugetăm spre a ne înţelepţi prin cumpătare; nici să nu ne închipuim lucruri mari despre noi, ci să căutăm spre El şi să-I urmăm, după putinţă, fericita smerenie.
Căci a fost blând şi smerit cu inima. Aşa doreşte să ne facem şi noi Cel ce a răbdat pentru noi moartea nedreaptă şi de ocară.
Căci nimic nu iubeşte El aşa de mult şi nu este atât de folositor pentru orice virtute, şi în stare să ne înalţe din gunoiul patimilor, ca blândeţea, smerenia şi dragostea către aproapele.
Dacă nu le avem pe acestea când săvârşim virtutea, deşartă e toată lucrarea noastră şi toată osteneala nevoinţei e nefolositoare şi neprimită.
(Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, suta întâi, cap. 55, în Filocalia, vol. VI, p. 224-225)