Aceleasi realitati pot fi privite din perspective diferite - indemn la deschidere in

În prealabil postat de cezar_ioan

Cu toate astea, doar când privea în sală, peste capetele noastre, simţeam că se aşterne frigul în amfiteatru.

Îmi pare esențial faptul acesta, anume duhul în care cineva mărturisește credința, adevărul: unii cu răceală, alții cu căldură, sau mai-știu-eu-cum. Uneori îl poți simți doar „străin”, cum spunea VladCat despre cineva (nu spun cine).
Pentru că Duhul Adevărului este, totodată, mângâietor, dătător de viață, vistier al bunătăților...

[catalin2]

În prealabil postat de N.Priceputu

Îmi pare esențial faptul acesta, anume duhul în care cineva mărturisește credința, adevărul: unii cu răceală, alții cu căldură, sau mai-știu-eu-cum. Pentru că Duhul Adevărului este, totodată, mângâietor, dătător de viață, vistier al bunătăților...

In primul rand conteaza ce spune acea persoana, apoi cum spune. Daca un ortodox spune o prostie si un hindus un adevar hindusul are dreptate, nu ortodoxul. Adevarul conteaza, apoi felul cum il spune. Daca ne luam in primul rand dupa cum il spune e posibil sa ne si inselam. Povesteau cei ce au ajund in preajma vreunui guru ca emana dragoste si bunatate. De asemenea, martorii sau cei din alte culte protestante care fac prozelitism au o atitudine foarte frumoasa, nu te ghidezi dupa acest aspect.
Un preot la spovedanie poate sa fie bland cu unii sau sa ii certe pe altii, in functie de ce are acel om nevoie sa se indrepte. Unii daca aud ca sunt certati ca fac un pacat mai repede se indeapta decat daca le spune preotul ca e bine sa mai rareasca pacatele.

Tocmai de aceea am adăugat răspunsul către Decebal, în care spuneam că nu este suficientă o singură calitate a Duhului. Nici numai blândețea nu este suficientă pentru a recunoaște adevărul, nici adevărul enunțat rece nu este dumnezeiesc, oricât de corect ar fi (sau ar părea). Pentru că Adevărul nu este o concepție filosofică, ci suflarea Duhului Sfânt. Iar Acesta poate fi și aspru, dar niciodată rece, pentru că nu poate fi lipsit de iubire.

[catalin2]

În prealabil postat de N.Priceputu

Tocmai de aceea am adăugat răspunsul către Decebal, în care spuneam că nu este suficientă o singură calitate a Duhului. Nici numai blândețea nu este suficientă pentru a recunoaște adevărul, nici adevărul enunțat rece nu este dumnezeiesc, oricât de corect ar fi (sau ar părea). Pentru că Adevărul nu este o concepție filosofică, ci suflarea Duhului Sfânt. Iar Acesta poate fi și aspru, dar niciodată rece, pentru că nu poate fi lipsit de iubire.

Cristian, ca oaia are patru picioare e adevar indiferent daca spune cineva cu dragoste sau nu. Eu asta tot repet ca invatatura revelata nu depinde de trairea noastra, asta tine doar de relativism. Asadar daca cineva spune o dogma nu conteaza cum o spune, poate sa o spuna si un mare pacatos, tot adevar e. Chiar dadeam un citat in care se spunea ca nu conteaza daca cel ce spune adevarul e pacatos sa nu. Adevarul nu e numai Iisus, sunt adevaruri revelate care au fost numite dogme. Un adevar e si ca Bucurestiul e un capitala Romaniei, nu tine de subiectivismul fiecaruia, eu asta incerc sa spun legat de relativism. Chiar asta e relativismul, realitatea prin prisma subiectivismului fiecaruia.
Restul urmeaza dupa aceea, trairea si dragostea noastra.

Există adevăruri obiective, care se potrivesc obiectelor, și adevăruri subiective, potrivite subiectelor. Dacă despre o persoană vorbești obiectiv, poți să o descrii, fizic, din afară, însă dacă n-ai stat de vorbă cu ea nu vei putea să spui nimic despre personalitatea ei, despre calitățile sufletești, despre bunătatea sau răutatea ei.
Mai mult de atât, poți fi orb și să nu vezi cum arată pe din afară, însă poți să ai o relație cu ea, poți chiar s-o iubești și să știi, în felul ăsta, cum arată pe dinăuntru.

Adăugare ulterioară:

Dacă te limitezi la cunoașterea obiectivă vei fi un spectator. Vei putea ști în amănunt cum este alcătuit celălalt, de la nuanța exactă a părului sau a ochilor, la numărul firelor din capul lui, dacă vrei. Poți analiza și cunoaște cu precizie totul.

Dar celălalt ți se revelează nu doar sub acest aspect, pe care-l împarte cu obiectele, ci sub unul mult mai profund și inepuizabil, atunci când intră în relație cu tine. Aici cunoașterea nu mai poate fi obiectivă, iar precizia lipsește. Paradoxal, însă, în timp ce primul tip de cunoaștere pare că te-ar putea duce la o cunoaștere fără rest, nu vei putea niciodată să-l cunoști cu adevărat pe celălalt, pe când cea de-a doua cunoaștere, deși inepuizabilă, îți poate oferi absolutul.

P.S. De aceea, este mai potrivit să nu ne referim la cămile, tigri sau oi, căci avem în vedere persoane.

[catalin2]

În prealabil postat de N.Priceputu

Există adevăruri obiective, care se potrivesc obiectelor, și adevăruri subiective, potrivite subiectelor. Dacă despre o persoană vorbești obiectiv, poți să o descrii, fizic, din afară, însă dacă n-ai stat de vorbă cu ea nu vei putea să spui nimic despre personalitatea ei, despre calitățile sufletești, despre bunătatea sau răutatea ei.
Mai mult de atât, poți fi orb și să nu vezi cum arată pe din afară, însă poți să ai o relație cu ea, poți chiar s-o iubești și să știi, în felul ăsta, cum arată pe dinăuntru.

Am scris un mesaj anterior chiar despre asta, adevar absolut si relativ, subiectivitate, etc. http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=131
Adevarurile nu pot fi relative sau subiective, doar obiective, adica nu depind de perceptia noastra.
Ceea ce e relativ tine de sentimente, traire, senzatii, gust, etc.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de N.Priceputu

Există adevăruri obiective, care se potrivesc obiectelor, și adevăruri subiective, potrivite subiectelor. Dacă despre o persoană vorbești obiectiv, poți să o descrii, fizic, din afară, însă dacă n-ai stat de vorbă cu ea nu vei putea să spui nimic despre personalitatea ei, despre calitățile sufletești, despre bunătatea sau răutatea ei.
Mai mult de atât, poți fi orb și să nu vezi cum arată pe din afară, însă poți să ai o relație cu ea, poți chiar s-o iubești și să știi, în felul ăsta, cum arată pe dinăuntru.

Adăugare ulterioară:

Dacă te limitezi la cunoașterea obiectivă vei fi un spectator. Vei putea ști în amănunt cum este alcătuit celălalt, de la nuanța exactă a părului sau a ochilor, la numărul firelor din capul lui, dacă vrei. Poți analiza și cunoaște cu precizie totul.

Dar celălalt ți se revelează nu doar sub acest aspect, pe care-l împarte cu obiectele, ci sub unul mult mai profund și inepuizabil, atunci când intră în relație cu tine. Aici cunoașterea nu mai poate fi obiectivă, iar precizia lipsește. Paradoxal, însă, în timp ce primul tip de cunoaștere pare că te-ar putea duce la o cunoaștere fără rest, nu vei putea niciodată să-l cunoști cu adevărat pe celălalt, pe când cea de-a doua cunoaștere, deși inepuizabilă, îți poate oferi absolutul.

P.S. De aceea, este mai potrivit să nu ne referim la cămile, tigri sau oi, căci avem în vedere persoane.

Foarte frumos ai scris!
Din nefericire, am o slăbiciune deosebită, irezistibilă pentru florile de fete, privighetorile de cântăreţi şi, pur şi simplu, pentru porci. În Epistole am sesizat că Apostolul avea o slăbiciune pentru câini. Mai sunt întâlniţi şi şerpii precum şi alte fiinţe necuvântătoare. Sunt, chiar, trimiteri şi la nori! (fără ploaie)
Ce să facem, în căutare de explicaţii şi analogii, pentru a exprima cât mai plenar şi mai sugestiv omenescul, cu scăderile şi înălţimile lui, noi oamenii apelăm la toată zidirea.
Scriptura ne vorbeşte chiar şi despre pietre... Laudativ, însă, ce-i drept. Chiar cutremurător. Mântuitor şi sfinţitor.

[AlinB]

În prealabil postat de cezar_ioan

Foarte frumos ai scris!
Din nefericire, am o slăbiciune deosebită, irezistibilă pentru florile de fete, privighetorile de cântăreţi şi, pur şi simplu, pentru porci. În Epistole am sesizat că Apostolul avea o slăbiciune pentru câini. Mai sunt întâlniţi şi şerpii precum şi alte fiinţe necuvântătoare. Sunt, chiar, trimiteri şi la nori! (fără ploaie)
Ce să facem, în căutare de explicaţii şi analogii, pentru a exprima cât mai plenar şi mai sugestiv omenescul, cu scăderile şi înălţimile lui, noi oamenii apelăm la toată zidirea.
Scriptura ne vorbeşte chiar şi despre pietre... Laudativ, însă, ce-i drept. Chiar cutremurător. Mântuitor şi sfinţitor.

Cred ca am inteles in final ce vrea sa zica vorba "cine se scuza..."

A te scuza e ceva cu totul diferite de a-ti cere iertare.

Prima este pur si simplu a persista in greseala, prin autojustificare.

[Decebal]

Daaa .., mai rămâne ca "inchizitorii" Duhului, deţinătorii unici de harometre în dotare, probabil având şi drept de autor pe ele, să mai şi arate cine sunt "otrăvitorii" şi cam prin ce se arată aşa zisa lor "otravă". Nu ştiam că discursul raţional, argumentat a devenit pentru "inchizitorii" de serviciu, mai ales când nu au argumente pentru a îşi susţine rătăcirile, discurs rece, neinspirat de Duhul Sfânt, pentru că, vezi Doamne, nu ar dogori intelectul lor la razele discursului celorlalţi. Cu alte cuvinte, nu este suficient doar să faci afirmaţii, trebuie să le mai şi probezi, altfel vom considera tuşele fără orizont nişte simple aspecte colaterale, neinteresante pentru subiect (oricum nu sunt, dar le dăm harometrologilor "libertatea de exprimare" chiar şi dacă discursurile lor sunt, raportate la subiectul threadului, nişte simple alunecări dorite în bălării şi scaieţi), nişte simple excursuri paralele cu tema firului precum nişte comete sau asteroizi despre care ne tot ameninţă unii că în curând vor lovi pământul, dar care reuşesc să ocolească cu graţie planeta.

[cezar_ioan]

Daaaa, foarte frumos ai spus, daaa, frumos mai e cerul noaptea, luminos, cu asteroizii lui care se îndură, în ultima clipă, să ne ocolească, văzîndu-şi de drum.....
Dar voi, luceferi ai gândirii la subiect, maeştrii argumentării de tip bulanu paranoic şi citatu măsluitu şi trântitu, nu prea aveţi chemarea să priviţi în sus. Sau, poate, o aveţi dar o dispreţuiţi. Şi vă uitaţi mai degrabă după asteroizi, numărîndu-i neîncetat, sortîndu-i şi analizîndu-i pe toate feţele, decât să cugetaţi la Cer. Pământul, cu fascinaţia lui multimilenară, vă preocupă foarte, vă ... inspiră! De v-ar inspira la pocăinţă, măcar, tot ar fi bine.
Mohorâţii ca cernoziomu, contemplă-asteroizii întristînd peste măsură boboru.
De-a plecat lumea la fraţi şi la secte, sătulă de aroganţa voastră suficientă, neroditoare, ucigaşă. Fuge lumea unde vede cu ochii ca să nu vă mai audă pe voi cum vă scuipaţi fierea răutăţii batjocorind cuvintele Domnului şi ocărînd pe Duhul, fără jenă, în auzul lumii întregi, an după an. Canalii cu diplome universitare, licenţiaţi în batjocorirea Iubirii, măsluitori ai Cuvântului, voi care mergeţi prin biserici doar să daţi lecţii, fie că staţi printre oi fie că faceţi pe păstorii, lupi care sfâşiaţi inima omenească în care bate Inima Pruncului, voi aceştia ne ţineţi nouă lecţii despre Hristos Domnul?
Vi se pare, rătăciţi ai soartei, vi se pare...
Vise pare şi impare!
Va veni vremea pentru fiecare să-şi vadă fără visare, fără pic de iluzie fărâmiţată cărămida din piept, pietroiul ăla vopsit cu roşu şi cu citate, care-i ţine loc de inimă.
Casele de lut se întorc în ţărână, nu-i limpede?