Postul negru

[vsovivivi]

Am citit pe diagonală articolul pus pe site despre insecte, de unde rezultă că insectele sunt rele şi blestemate şi cică au apărut din pricina că omul a fost blestemat de Dumnezeu pentru păcatul său, şi ca atare şi pământul (ăla pe care calcă Adam) e blestemat.

Aşa ceva mai rar şi se aduc şi argumente din scripturi şi din sfinţii părinţi.

Îmi vine să râd deşi nu e de râs ci de plâns.

Păi acolo la Facerea, oare nu e scris clar că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce şi că pământul e blestemat din pricina ta şi că el îţi va da spini şi pălămidă pentru că ai ascultat de glasul femeii tale care se lăsase sub slăbiciuni ca să fie amăgită de şarpe pentru semeţia lui Adam?

Şi adică oare nu e scris despre vechiul Canaan că i s-a cerut lui Ioşua de către îngerul Domnului să se descalţe deoarece va intra în pământ sfânt după trecerea Iordanului şi va păşi pe el?

Cum devenise din pământ blestemat direct pământ sfânt?.. dacă nu prin credinţa lui Avraam şi Sarra în Hristos adică în Cel promis?.. căci ei erau îngropaţi acolo.

Şi dacă a venit Domnul Hristos Iisus şi acum Cuvântul lui Dumnezeu gata, tot pământul e binecuvântat sau încă mai e blestemat de avem atâţia gândaci şi insecte dăunătoare?

Pământul era şi este bun dintotdeauna, acolo unde nu calcă omul păcătos, fiindcă atunci când Creatorul a făcut Cerul şi Pământul.. pentru urmele paşilor Săi l-a făcut bun şi frumos foarte şi roditor nevoie mare, şi pe om din pământ i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască după chipul lui Dumnezeu şi asemănarea Sa şi a suflat Domnul Dumnezeu asupra omului modelat de însăşi mâinile Domnului suflare din suflarea Lui, Cuvânt din Cuvântul Lui şi pământul a devenit carne vie cu suflet viu şi umbla omul pe pământ şi toate erau bune şi frumoase.

Unde scrie deci că pământul a fost blestemat de Dumnezeu? Nicăieri!
Unde scrie că Dumnezeu a blestemat pământul şi din el au apărut gândaci şi insecte dăunătoare omului? Nicăieri.

Din pricina că n-ai ascultat porunca pe care ţi-am dat-o este blestemat pământul pe care calci şi tu din sudoarea frunţii te vei hrăni din el în timp ce el îţi va da buruieni, spini şi pălămidă şi toate insectele dăunătoare, inclusiv cârtiţa supărată şi revoltată.. dar cu ochi străini, ce se cască viceversa, de cum vrei să-i deschizi.

Curiozitatea ispitei păcatului şi egoismul mândriei grozave a iubirii de sine pentru minciuna măririi de sine şi slava deşartă ca mare sminţişor foarte apostol, foarte teolog, vorba sf. ap. Pavel, ea te târăşte prin cer ca să te crezi zeu sau zmeu incoruptibil şi infailibil... însă Domnul Iisus a văzut pe satana căzând din cer la pământ iar Moise a zis că va veni Cel de care să ascultăm, El va zice : Piei satană şi înapoia Mea satană şi-napoia sfinţilor alungându-l în pustiurile fără de om şi fără de viaţă ca să stea departe de lucrările Domnului... şi dacă nu ascultă chiar şi satana piere... deci chiar dacă este tradiţia înţelegerii că cică îngerii nu pier niciodată... fiindcă sunt îngeri şi nepieritori... iată că şi în Apocalipsă este scris despre moartea a doua, adică despre locul unde sunt aruncaţi toţi cei ce sunt prâcioşi piericioşi şi merg la pierzare ducând la pierzare, adică toţi cei ce trăiesc în minciună şi toţi cei care nu vor fi găsiţi scrişi în cărţile acelea, adică în Cartea Vieţii Mielului.

Gândracii şi insectele dăunătoare apar deci de la cei ce dau ca să dea pentru păcate luându-se după cei făţarnici, foarte apostoli şi foarte mari teologi, vorba sf. ap. Pavel, care cred ei că Domnul caută la faţa frumoasă ori 'cuvioasă' şi la haina scumpă a omului, ăia care se prefac perfect că nu se prefac deloc, numiţi de Iisus: multe mesii mincinoase se vor ridica şi se vor arăta în zilele de pe.. URMĂ.

[vsovivivi]

Mulţi au interpretat în fel şi chip scriptura vorbind despre Maria Magdalena, ca fiind o desfrânată care a şters cu părul ei picioarele mântuitorului şi care a iubit mulţi bărbaţi şi dacă a iubit mult i se iartă mult, şi dacă i se iartă mult atunci ea va iubi mult mai mult pe Stăpânul faţă de cel căruia i se iartă puţin, deşi Stăpânul îi iubeşte pe amândoi foarte mult.

Nu ştiu dacă au sau nu dreptate cei ce o interpretează ca pe o mare desfrânată foarte frumoasă care s-a simţit atrasă de Iisus şi de Cuvântul Lui cu care a fost trimis de Tatăl de la Carele L-a auzit căci dragostea din ea o îndemna la pocăinţă şi sinceritate şi viaţă curată... şi atunci a îndrăznit pentru că desfrânatele sunt îndrăzneţe... nu ştiu, poate, deci poate că aflând despre cel ce este gata să ierte.. păcatele, inima ei prea 'iubitoare' a crezut şi s-a lăsat sedusă de 'amăgitorul' cum îi spuneau Lui iudeii şi fariseii, căutând ea răzbunare împotriva acestor faraoni tirani şi răi şi făţarnici, prin dorinţa de a-L crede pe Iisus. Poate aşa o fi... nu ştiu, nu mă pricep.

Însă ce este mai important despre ea este faptul că văzând Domnul dorinţa ei de a-L urma, a scos din ea 7 draci sau demoni, adică nu unul cum avea copilul lunatic sau o legiune cum aveau cei doi îndrăciţi din ţinutul Gadarenilor ci fix 7!

Înseamnă deci că ea nu era nicidecum o desfrânată ca celelalte desfrânate sau o îndrăcită ca ceilalţi îndrăciţi, ci ea ştia că ieşise din păcate, din desfrânare de mică, adică îşi curăţise casa după cuvântul Domnului care vorbeşte despre cei ce-şi curăţă casa şi dau afară pe demon, năravul lăcomiei sau desfrânării însă acesta ieşind şi umblând prin locuri fără apă şi fără mâncare se întoarce şi găsind casa curată şi măturată, se mândreşte şi mai ia cu el încă 6-7 duhuri rele şi intrând în acel loc fac din casa aceea bar cu bară şi cu paturi ascunse şi cu jocuri de noroc sau electronice şi starea acelui păcătos devine mai stricată şi mai deplorabilă şi mai dureroasă şi chinuitoare decât aia de dinaintea măturării ei, dacă nu cumva fac din el muzeu istoric şi bibliotecă 'duhovnicească'.

Astfel am impresia că Maria Magdalena era o fiinţă ce-şi curăţise viaţa şi inima iubind mult pe Dumnezeu însă din pricina răstălmăcirii predaniilor şi din pricina mulţimii de prooroci făţarnici şi mincinoşi farisei şi saduchei, inima ei era acum plină nu de un drac ci de toţi cei 7 draci smintiţi care lăsau impresia în inima păcătosului că prin ei ea dobândeşte înţelepciune şi nu spurcăciune şi prefăcătorie vicleană şi rea faţă de Dumnezeul cel Adevărat şi Bun şi Milostiv, adică faţă de Cel Sfânt cu Viaţa şi cu Moartea.

Practic deci cred că ea era o fiinţă foarte curată şi foarte înţeleaptă, doar că înţelepciunea ei era înţelepciuma gLumii şi înţelepra fariseilor şi saducheilor iudei făţarnici care învârtoşau inimile oamenilor de la căile Domnului pentru bani şi pentru putere sau pentru slavă deşartă ca 'foarte mari învăţători şi prooroci drepţi şi înţelepţi, exemple de urmat' ferească-ne Dumnezeu.

Şi încă ceva, Mamona asta despre care vorbim este un termen fără legătură cu Amon sau Mamon sau ca alte zeităţi şi idoli păgâni ci este format din cuvântul MAMA (referitor la limba română care urma să fie limba Mântuirii), finalul de la SOLO-MON, şi o parte din numele ONAN al fiului păcătos al lui Iuda patriarhul, fiul acela care nu voia să împlinească datoria în mod cinstit şi corect faţă de numele Domnului, al tatălui şi al fratelui său, căci intra la văduva fratelui dar nu voia să-i ridice copii fratelui său ca să nu moştenească... pe Dumnezeu deci denumirea asta de MAMONA folosită de Iisus este pentru a scoate la lumină năravul femeilor păcătoase asemenea Mariei Magdalena, deci nu e vorba doar de iubirea de arginţi şi idolul acestui tip de egoism necredincios ci de 'înţelepciuda' celor 7 năravuri blestemate de Dumnezeu căci îl omoară oricare din ele pe omul credincios care se lasă sub slăbiciuni ca să le facă pe ele.

Iar acest nume blestemat a fost dat de Iisus năravului de stăpân din casa creştinului, căci lui slujeşte creştiunul crezând că slujeşte pe Hristos şi Cuvântul lui Dumnezeu, iar acest şarpe mândru şi semeţ şi foarte înverşunat locuieşte în ascunsul păcatelor în casnicii caselor Domnului prefăcându-se ei mereu că nu se prefac deloc şi mimând ei o trăire autentică şi cuvioasă sau sinceră, dându-se exemple pe ei înşişi, împrăştiind neghina vopsită în ideea că cică ar fi de mare folos, şi toate astea numai pentru faptul că ei cred ca naivii că sunt alintaţi, privilegiaţi în sensul că cică Domnul ar aplica dreptatea cu favoritisme căutând la faţa, la funcţia, la haina, la punga sau la linguşelile şi frumuseţea omului, la moda lui luxoasă sau la comportamentul grozav şi ghiduş al casnicilor măscărici ce încearcă să-i facă pe plac gLumeşte.

Deci MAMONA reprezintă un nărav groaznic ce apare în creştin încă din pântecele maicii lui şi apoi îi este transmisă omului toată viaţă această nebună credinţă cretină şi este ea bine întreţinută cu credulitate de toţi casnicii din imbecilitatea milei pentru păcate pentru că cică ''să nu cumva să sufere pupilul''... din pricina Domnului... cel rău şi urât căci aşa îl dispreţuiesc toţi casnicii pe Iisus şi Cuvântul lui Dumnezeu din invidie pentru mila lui cea dreaptă şi mângâierea şi alintul pe care El îl oferă din belşug curat tuturor celor care împlinesc Cuvântul fără deosebire şi fără privilegiere şi fără favoritisme sau scuzăciuni şi sustrageri 'prieteneşti', adică fără mită stricăcioasă... căci există şi un dar sau o mită bună cum ar fi, drept exemplu, rugăciunea umilă şi tainică către sfinţi sau drepţi sau către îngerii albi sau către Dumnezeu şi Maica Precistă.

Ce este de făcut?

Păi creştinul vrea mereu să se răzbune.. însă Domnul a zis : '..a Mea este răzbunarea..' deci creştinul trebuie să se răzbune şi el... dar cum trebuie să se răzbune atunci când îi vine lui de la Dumnezeu pofta cea mare de răzbunare? Cum?

Păi cum s-a răzbunat Domnul şi pe cine? Cum?

S-a răzbunat foarte pe păcate şi pe păcătoşi nefăcându-le şi neurâmându-i pe toţi cei ce nu mai vor a se întoarce lăsându-i pentru ziua cea mare a lor când Cuvântul îşi va face gloria Lui de la Dumnezeu, şi a urmat pe sf. prooroc Ioan Botezătorul şi pe toţi cei ce s-au umilit şi s-au întors sincer la Viaţă socotindu-i fraţii ai Săi şi MAMĂ a Lui căci toţi cei ce fac voia Tatălui din Ceruri sunt adevăratele Lui neamuri, deci iată adevăraţii casnici ai lui Dumnezeu, toţi cei ce-şi zidesc casa pe stâncă şi nu pe nisip, adică nu-şi strâng vorbe multe şi înţelepte cât mulţimea nisipurilor mării neţinând însă nicio poruncă ci aceia sunt casnicii lui buni care pe câte şi le strâng pe toate le şi împlinesc veşnic în tainca rânduială sfântă!

Simplu şi frumos să vă placă Hristos. Vai nouă celor ce ne place alt şarpe.. (căci mulţi auzim Cuvântul dar nici cu degetul nu ne atingem ca să împlinim întocmai Cuvântul lui Dumnezeu auzit, dacă nu cumva suntem atât de făţarnci încât evităm să auzim sau ne astupăm urechile sau ne facem că cică nu am auzit niciodată ori minţim ca câinii păcăliţi că cică iată noi am crezut mai bine şi cu tărie că defapt nu era de la Dumnezeu. El este!.. credeţi numai...)

[vsovivivi]

Adică de aici porneşte fărădelegea, de la curiozitatea coruptibilă cu care priveşti spre fericirea deşartă, pustiitoare, pieritoare la femeia altuia, la Suzana, cum se bălăceşte.

..Şi odată ce ai învăţat să priveşti aşa cu nepăsare corupţia progresează în tine şi creşte în grad şi în funcţie de la stânga la dreapta:

martor corupt, informator corupt, securist corupt, politician corupt, procuror corupt, poliţist corupt, avocat corup, judecător corupt, temnicer corupt, chinuitor-gâde corupt, soldat corupt, general-mareşal corupt, medic de front corupt, născocitor corupt, ştiinţific corupt, creator de arme de distrugere în masă.. corupt, călugăr corupt, preot corupt, arhiereu corupt, patriarh corupt, sminţişor corupt, prooroc corupt, înger corupt, casnic corupt.

Deci e vorba de mărturia coruptă căci martorul corupt îşi corupe mărturia şi devine părbat corupt şi aşa sunt toţi bărbaţii CORUPŢI=părbaţi (mâncă de parc-ar avea păr în gură), afară de cei ce cu adevărat sunt drepţi şi care sunt bărbaţi şi drepţi din credinţă căci ei din credinţă sunt drepţi şi dacă sunt în credinţă ei devin tot mai drepţi şi tot mai incoruptibili în supunerea vieţii lor şi a lor îşişi vieţii celei drepte a dreptului Iisus.

Viclenia deşertificatoare cu ispita poftei cărnii spurcate cu toate momiţele ei cu părbăţia dreptăţii corupte şi cu prostia credulităţii că cică tu ispitind nu eşti pieritor aşa cum a crezut prostul de şarpe mândru înseamnă spurcăciunea pustiirii, adică părbatul corupt care-şi permite să mintă şi să corupă deoarece corupţia făcându-şi plinul ea nu se mai teme şi corupe cu nepăsare că-şi permite să se supere din lene repetitivă şi să se mânie din minciuna măririi de sine foarte competentă cu concluzie şi sentinţă şi părere de prooroc mincinos corupt foarte competent ca un vRex bănuitor că a fost păcălit şi batjocurit în ascuns sau prin spate deşi el a fost mustrat pe faţă, în faţă, în direct..

Toată gLumea e plină de astfel de exemplare de părbaţi smintiţi şi învârtiţi.

Această corupere pismaşe este fărădelegea înălţătoare a pustiirii iar credulitatea autopăcălirii care-i face foarte 'competenţi' în corupere îi va bicui şi-i va bate iar puşcăria răutăţii în care vor ajunge aia-i va mustra!.. îi va mustra şi ei abea atunci vor regreta..

Deci ''ajută Doamne necredinţei mele.., adică să nu mai cred în corupere, aşa strig şi eu ca tatăl copilului lunatic care am devenit din cauza mea.

''Acest soi de demoni vicleni şi necuraţi nu ies afară decât cu rugăciune, căci sunt demonii postului corupt!

[vsovivivi]

Creştinul ar trebui să se revolte, să se răscoale, să lupte şi să se opună milei amăgitoare care-l înfurie şi-l grozăveşte.. ca să scape.

Dar cu ce să lupte? Păi..

Întâi omul se încântă cu păcatul, apoi în carul cu fete goale, tinere şi frumoase, el caută acul.

Cu acul ăla idolicesc el îşi coase pe chip sfinţenia coruptă cu care ademeneşte şi ispiteşte arătându-se frumuşel, puternic, vioi, drept, credincios, de nădejde, bun, plin de plăceri şi fericire, adică îşi pune pe el moda cea mai cool care-i asigură prilejul ivirii păcatelor şi punându-şi toată nădejdea în moda asta el se lasă dus cu ochii închişi în păcat nădăjduind în ac.

Însă pentru a se satisface el are nevoie de curăţenie, de parfum, de calitate, şi de aceea în interior şi exterior se dă cu săpun, cu şampon, cu pastă de dinţi, cu mâncăruri alese, cu băuturi fine, adică se bagă în baie cu spumă şi clăbuc ca să fie şi el aşa de transparent şi rotund ca un clăbuc colorat de lumina soarelui ce se lasă purtat de vântul primăverii, răcoros şi înmiresmat, pe un cearşaf alb pus la umbră într-o atmosferă intimă şi ferită.

Însă îndrăgosteala de altădată, din copilărie, din liceu, din vacanţe.. acum nu mai e îndrăgostire şi iubire curată ci este înlocuită de pofta păcatului, a înşelării, a trădării, a răzbunării, căci pofta cea rea se îmbracă în iubirea cea naivă, în dragostea de la prima vedere şi vrea tare cu toată patima răzbunăriii căci el acum ca un războinic se revoltă pe rău, el luptă cu făţărnicia, cu sminteala, cu ironia, cu ipocrizia, cu corupţia, din milă, din foarte multă milă pentru dulcineea, doar că e amăgit în revoluţia dreptăţii, e smintit, e păcălit, e greşit, e eronat, e nedrept, exact aşa cum a păţit Eva... da' lui nici nu-i pasă din moment ce învârtoşarea asta nebună şi prostească îl face mai animalic, mai dezlănţuit, mai cool, mai încântât de sine, mai apreciat de gLume, mai jmecher.. mai scrâşmar având toţi împresia că nu se preface deci iată pare că a atins culmea perfecţiunii: se preface perfect că nu se preface exact ca beţivii deznădăjduiţi şi ca toţi cei ce slujesc deşertăciunea deşertăciunilor... părânduli-se lor că vorbesc şi trăiesc şi joacă.. pe plac.

Deci pe astea trei ar cam trebui să le postească omul ce se numeşte creştin:

1. Încântarea cu păcatul.. (ca să vadă, să ştie, să guste, să se lase sub slăbiciuni, să facă, să simtă cu simţul coruţiei fetele...)

2. Căutarea să arăţi cât mai frumos şi atractiv şi bine îmbrăcat şi curat pentru păcat făcut pe curat cu fecioare curate goale şi spălate, necdunoscute necunoscătoare... pentru bani şi pentru neputinţa ta deznădăjduitoare ca un cre-emo de foartă mare valoare.

3. Revolta amăgită, furia amăgită, mila amăgită, războiul smintit şi amăgitor pe care-l porţi ca prostul cu nădejdea ta, cu Iisus Cristos şi Cuvântul lui Dumnezeu, cu sfinţii, cu sfinţenia, curată, cu drepţii, cu nevinovaţii, cu fecioarele, cu copiii orfani, cu săracii... în loc să te revolţi pe duhurile rele din peştera cea plină cu tâlchari din inima ta!

[vsovivivi]

Continuare:

Dar defapt soluţia e problema, căci atunci când îi vine lui 'soluţia', la momentul culminant al furiei amăgite, se răzbună cu ea ca soldatul prost, ca robotul virusat, ca subalternul speriat, ca ştiinţificool sadic, ca muncitorul beţiv şi fumător cu ciocanu-n mână, ca ţăranul lacom şi fudul cu sapa-n mînă, ca şi copilul naiv ce vede jucării scumpe sau ca tânărul ce vrea la footbal sau la discotecă şi nu e lăsat de părinţi, şi îşi pune toată forţa, toată încrâncenarea, toată priceperea şi lepădând totul cu nepăsare: viaţa curată, orice iubire, viitorul luminos.. renunţând la tot ce avea bun ca boieru' ce-şi permite că doar nu el a muncit pentru ele, acuză lovind necruţător fără să-i pese că prin faptele astea şi el pierde tot, şi urând pe toţi până şi pe Dumnezeu ca neghina sinceră ţinteşte ca orbul încrezut exact viceversa de parcă dacă loveşte greşit, strâmb, viclean, în cine nu e de vină, atunci e mai mare şi mai tare şi mult mai bun.. exact ca dracool terorist ce se înmbracă în haină de miel ca să împrăştie neghină vopsită ca lucrare de foarte mare valoare 'duhovnicească'.

Deci e greu să găseşti ac de cojocul.. lui Iov, adică pardon, de cojocul lui.............. viceversa!

[vsovivivi]

"Domnul ne-a poruncit sa nu facem înaintea oamenilor nici milostenie, nici post, nici alte fapte bune, socotind acest lucru drept o cautare fatarnica a slavei desarte. Tatal nostru cel din ceruri, care este într-ascuns si vede într-ascuns (Mt. VI 1-18), nu binevoieste sa primeasca asemenea fapte. Dar nu numai porunca lui Dumnezeu ne cere sa ascundem vointa noastra launtrica de ochii straini, ci si instinctul duhovnicesc normal, ca un imperativ categoric ne interzice sa divulgam taina sufletului. Rugaciunea de pocainta în fata Celui Preaînalt este locul cel mai intim al duhului nostru. De aici vine dorinta sa ne ascundem ca nimeni sa nu ne vada, nimeni sa nu ne auda, ca totul sa ramâna între Dumnezeu si suflet. Asa mi-am trait primii zece ani ai pocaintei mele înaintea lui Dumnezeu". Arhim Sofronie.

"Inspirand si expirand aerul, punandu-si in miscare aripile si folosindu-si capul si celelalte madulare ale trupului, pasarea reuseste sa zboare, si altfel nici nu poate sa faca asta.

Nici inaltarea prin rugaciune catre Dumnezeu din biserici nu este cu putinta decat daca in noi se afla credinta, nadejdea si dragostea, care alcatuiesc capul duhului ce se inalta in zbor; starea cu cugetul inaintea lui Dumnezeu este inima, deschisa pentru primirea insuflarilor Domnului; pacea in toate este aripa lui cea dreapta; mintea neimprastiata, slobozirea de grijile si de impatimirile lumesti este aripa lui cea stanga; osteneala mersului la biserica si a starii in ea este partea din spate.

Daca vreuna dintre aceste dispozitii sufletesti lipseste, lucrarea rugaciunii se stramba ori se curma, dupa cum se curma, de pilda, zborul pasarii atunci cand ramane lipsita de o aripa. Fiecare poate face cunostinta pe propria piele cu acest fapt, daca va voi.

Oricine doreste si stie sa se roage se va intalni neaparat cu toate dispozitiile acestea, si fiecare om care se roaga cu adevarat le are deja pe toate. Cel care nu le are, inca n-a inceput sa se roage asa cum trebuie, iar fara rugaciune nu este viata, nu este inaltare catre Imparatie." Sfantul Teofan Zavoratul.

“În vremurile din urma, glasuia unul dintre ei, cei ce vor lucra cu adevarat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu întelepciune de oameni si nu vor face semne si minuni printre ei, ca în vremea de fata. Ei vor pasi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie si în împaratia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Parintii, care s-au proslavit prin semne” (al 4-lea raspuns al Cuviosului Nifon)”.

Deci creştinul nostru cel foarte apostol şi foarte teolog şi tot creştinul cu numele nu vrea decât să-şi dea liber la păcate cu competenţă în timp ce ţine toate de ochii gLumii. Poate fi ceva mai rău de atât? Păi se pare că a fost depăşit în viclenie însuşi satana ce se dezcompune... şi atunci dacă cu el este scris ce va fi şi ce se va alege de el, darmite atunci cu noi cei foarte mari... în fărădelegi? Întreb şi eu ca prostul... omul de azi nu mai are inimă, nu mai are suflet şi nu-i mai pasă ce va fi cu el după formula: ''om trăi şi om vedea.'' Păi dacă nu mai aveţi credinţă şi ea nu mai este credincioasă cum atunci veţi trăi?

[vsovivivi]

În prealabil postat de vsovivivi

Creştinul ar trebui să se revolte, să se răscoale, să lupte şi să se opună milei amăgitoare care-l înfurie şi-l grozăveşte.. ca să scape.

Dar cu ce să lupte? Păi..

Întâi omul se încântă cu păcatul, apoi în carul cu fete goale, tinere şi frumoase, el caută acul.

Cu acul ăla idolicesc el îşi coase pe chip sfinţenia coruptă cu care ademeneşte şi ispiteşte arătându-se frumuşel, puternic, vioi, drept, credincios, de nădejde, bun, plin de plăceri şi fericire, adică îşi pune pe el moda cea mai cool care-i asigură prilejul ivirii păcatelor şi punându-şi toată nădejdea în moda asta el se lasă dus cu ochii închişi în păcat nădăjduind în ac.
........................
Deci pe astea trei ar cam trebui să le postească omul ce se numeşte creştin:

1. Încântarea cu păcatul.. (ca să vadă, să ştie, să guste, să se lase sub slăbiciuni, să facă, să simtă cu simţul coruţiei fetele...)

2. Căutarea să arăţi cât mai frumos şi atractiv şi bine îmbrăcat şi curat pentru păcat făcut pe curat cu fecioare curate goale şi spălate, necdunoscute necunoscătoare... pentru bani şi pentru neputinţa ta deznădăjduitoare ca un cre-emo de foartă mare valoare.

3. Revolta amăgită, furia amăgită, mila amăgită, războiul smintit şi amăgitor pe care-l porţi ca prostul cu nădejdea ta, cu Iisus Cristos şi Cuvântul lui Dumnezeu, cu sfinţii, cu sfinţenia, curată, cu drepţii, cu nevinovaţii, cu fecioarele, cu copiii orfani, cu săracii... în loc să te revolţi pe duhurile rele din peştera cea plină cu tâlchari din inima ta!

Însă unii poate că se întreabă: ''..şi ce înseamnă aia să te încânţi?''

Păi e vorba de interesul viclean care stă în spatele oricărei dorinţe omeneşti, motivând hotărârea şi umplând vrerea cu putere 'grozavă', ajungând aşa grozav ca fariseul lăudăros mai ceva ca faraonul sau ca bogatul nemilostiv şi pururea necredincios şi neliniştit şi plin de griji 'vrednice' chiar înaintea lui Avraam.

Ea, încântarea, este ca fetele-bomboană, ca un material fin, plăcut vederii şi pipăirii, îţi alunecă degetul mare pe luciul respectiv, e ceva foarte artistic de parcă e vrăjit, drogat, apetisant, deochiat, atractiv, ca o creaţie plină de putere creativă ce răspândeşte minuni creative ce-ţi câştigă mintea, inteligenţa, interesul, defapt e o artă a 'dreptăţii', dar e o artă de clasă înaltă, e ceva de lux, exclusivist, înălţător, faraonic, fariseic, e culmea gastronomiei şi a perversiunilor viclene şi ascunse la un loc care la început se arată nevinovate, blânde, cu puteri tămăduitoare miraculoase şi cu o înaltă ţinută morală, ştiinţifică, dovedită... e ca o melodie din gură de sirenă, căci sirenele aveau coadă de peşte şi practic ele nu au cum să fie cunoscute ca fecioarele ce au căzut în păcat, el rămân o atracţie ce pare că nu poate fi pângărită... deci încântarea asta este defapt o neghină idolească vopsită, şi ea acţionează ca momeala din cârlig, prin câştig, îmbătându-te cu sporul satanicesc sportiv şi cu timpul nebuniei când eşti liber să faci ce vrei căci nu mai trebuie să te ocupi cu strânsul recoltei, cu semănatul, cu muncile gospodăreşti căci îţi pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă şi eşti prost dacă nu profiţi... deci e vorba de timpul fărădelegii şi al privilegierii când liber fiind de constrângerile trupeşti poţi să-ţi permiţi să te corupi şi să te ocupi de păcate şi plăceri ca vrerexy eregi care-şi pot permite războaie crunte pe seama supuşilor duse pentru trufia şi neascultarea lor şi a preşedinţilor şi democraţiei lor.


Pe scurt, e vorba de focul trupesc ce apare ori de câte ori ne frecăm buricele degetelor şi pieliţele de la unghii sau ne frecăn unghiile uhor pe helanca făcută din păcura viclenilor înrăiţi ca să iasă scântei şi fulgere mititele.

Oare nu e mai uşor şi mai drept să-ţi recubnoşti sincer greşala şi păcatul înaintea Domnului şi a celui păgubit decât să te revolţi şi să-ţi ceri îndreptăţire urlând ca din gură de şarpe cu tupe de mare mahăr care nu se sfieşte să prade şi să risipească şi să distrugă tot fiindcăţşi permite să joace la cacealma ultima lui carte... apărându-şi orgoliul nemăsurat şi desfrânat?

Aici e ceva mai rău ca moartea, e pieire, e descompunere şi dezvoltare... exact ca buruienile ce se hrănesc cu păcat, cu păcatul omului ca să se mândrească cu grăsimile lor şi cu puterea lor cică tămăduitoareoareoare!

Vai nouă..........

[vsovivivi]

Ca să poţi să te pocăieşti folosind psalmul 50 al regelui prooroc David e musai să-l legi cu încă 2-3 psalmi, ca să priceapă bine mintea ta.. şi să ajungi la Cuvântul din inima Ta împreună cu glasul proorocului ce strigă în pustie.

Cred că optim ar fi să citeşti în ordinea asta: psalmul 7, apoi 50, apoi 55, apoi 139 şi apoi 142.

Aceşti 5 psalmi pot să-ţi ofere o pocăinţă şi o îndreptare asemenea regelui David ca să poţi ieşi din fărădelegi şi să nu mai intri în ispită.. căci nimeni dintre cei 'vii', dintre mădularele tale, nu sunt drepţi-drepte înaintea Domnului, nu sunt vii, deci ''să nu mai intrii cu tine la.. judecată şi la 'curăţenie' drăcească!..

Peste toate păcatele astea pomenite mai sus pe firul acesta de discuţie şi în psalmi, în spatele lor dar şi în faţă ca un motor cu 6 cilindrii în V stă trufia cruzimii viclene, nedreptatea răutăţii!.. nebăgată în seamă şi neobservabilă lesne, care te duce şi te păcăleşte şi te amăgeşte mereu amăgind şi pe Dumnezeu în ascunziş prin spărtură:

-îţi poartă ochii după sulimeneala şi înfrumuseţeara poftei de a fi fapta rea, păcatul, cât mai plăcut-ă-e, îţi umple gura şi limba de venin, după paravan şi sub buze meştereşti capcane şi otrăvi, bârfe, minciuni, denigrări cu interes de împrăştierea neghinei vopsite ca să pui sare pe rană, benzină pe foc, spurcăciuni în mâncare, pietre în cale, goliciuni în ochi şi care te cheamă la a fii mai mare ca omul limbut, adică deşert, 'înşeleptul' care toată ziua lucrează făţărnicia în cămări sau în pustie înălţându-se pe sine şi care nu se va îndrepta niciodată... ci ca o putoare de mare valoare îşi slujeşte umbrei minciunii adică din credulitate ca un naiv cretin îşi ascultă îndemnurile mincinoase ale minţii trupeşti şi ale dreptăţii mortăciunilor făţarnice care se înfoaie şi se îngâmfă jertfiind idolilor şi nebuniei lor punând mereu pe alţii să facă ceea ce ei ar fi trebuit să facă.. de foarte multă vreme. Ei cred că dacă alţii vor face ceea ce lui i s-a poruncit atunci va fi şi el fericit şi mântuit, nu, ci asta este prostia cea numai absurdă a viermelui şi a omizii, a leneşului trufaş ce se crede înţelept nădăjduind în superstiţii şi într-un 'dumnezeu' de departe!

Practic e vorba de flocăiala ispititoareoare şi plină de cruzime necunoscătoare care 'te face', 'te curăţă' fără să-ţi dai seama silindu-te să faci toate păcatele fără oprelişti socotindu-le viaţă normală, aşa după cum te învaţă psihologii şi psihiatrii normalităţii să lepezi poruncile căci sunt anormale şi nenaturale şi nefireşti!

E vorba de cruzimea teoriei cărnăriei spurcate din care curge lapte şi miere, şi pentru care omul ce o are drept nărav gastronomic ales e gata să jertfească orice cu nepăsare de boier ce-şi permite!.. îşi permite orice fărădelege cu oricine răpind alintul şi răsfăţul ca şi copiii de bani gata desfrânaţi, de mici, iar săracii revoltându-se râvnesc şi ei acest autoalint blestemat.

Cine oare mă va alinta pe mine afară de Dumnezeu?
Şi la ce-mi foloseşte mie dacă mă va alinta omul şi mă va sluji dracool?.. ca să fiu plăcut de oameni.

Iar satana se asunde în filantropiile şi milele sociale!
În timp ce rânjetul sufletesc al omului nu e altceva decât cruzime şi viclenie şi batjocură la adresa oricui ca ''ciorbu' care râde de boala spartă... dracu şi omu' prost şi rău cred împreună că mă-ncântă primirea satanei şi aşa cred ei că mă sugestionează şi mă molipsesc, dar le răspund aşa: Nu mă-ncântaţi voi cu primirea satanei!.. şi vă râde până şi gLumea, vai de ea, căci satana e 'lumina' ei stînd în rânjala slavei deşarte... fiindcă niciodată gLumea nu l-a primit pe Hristos Lumina lumii... dar lumea viitorului Îl va primi, spre lauda ei.

[vsovivivi]

Este scris în Psalmi să urâţi răutatea şi strâmbătatea şi să nu vă asociaţi cu răutatea, deci ea trebuie urâtă.

Însă ura deseori îşi ia 'drept' tovarăş răutatea şi ispitite fiind la răzbunare din pricina că cineva susţine că e trădată o taină sfântă, că cică cineva e făţarnic şi caută slavă de la oameni dezvăluind, pârând ca să fie pe plac gLumii, iată că ele păcălite aşa se amăgesc şi se ispitesc la a se răzbuna fără milă, necruţător de crud şi de sadic din pricina că ele îţi confundă taina sfântă cu taina bogăţiei... păcatelor pe care o apără cu toată frica morţii... imaginii lor de sminţişori incoruptibili, ca pe banii din seif, ca pe comoara ascunsă în pământ.

Aşa îşi dau mâna, aşa se asociază ura cu răutatea, şi aşa făptuiesc nedreptatea!.. 'triumfând'.

Deci nu vă lăsaţi amăgiţi şi urâţi: ura, răutatea, viclenia, fărădelegea, strâmbătatea, învârtoşarea inimii, lucrarea făţărniciei, furtul, crima, deşertăciuna, hula...

Într-un cuvânt URÂŢI MINCIUNA şi nu vă asociaţi cu RĂUTATEA şi aşa veţi posti şi gura voastră nu va vărsa sângele Cuvântului, vărsare ce vine de la amestecul tainelor (cele sfinte cu cele păcătoase) pentru frica desconspirării averilor... păcatelor şi ispitelor nescoase la lumină, planurile trădării, viaţa lacomă şi plină de răpirea alinturilor de la fete ca să fiţi mângâiaţi de prorocul mincinos care vă gâdilă orgoliul gLumesc!..

Urâţi de moarte MINCIUNA şi nu faceţi răutate pentru ea!.. căci în ochi vi se născoceşte dorinţa nebună de cunoaştere nebună şi necuvincioasă a ceea ce nu este îngăduit a fi cunoscut şi nici a rosti întrebarea obraznică, şi în timp ce ochii caută cu tupeu nebun să cunoască fără să ştiţi de ei, pe ei se depune masca făţărniciei, a sminţişorului credul şi nevinovat care se dezvinovăţeşte învinovăţind prin lucrarea deznădejdii fataliste şi superstiţioase.

E ceva ca viaţa păguboasă trăită în credinţa învârtoşată spre idoli, falnică şi scrâşnitoare stând între credulitatea naivă şi necredinţa îndoielnică şi triumfătoare, veghind să nu cadă... şi plângându-şi de milă că cică nu are cale... de rezolvare, deşi nu se lasă umilită, ci punându-şi încrederea numai în sine, se laudă că munceşte şi că soluţia va veni sigur din superstiţia lui cea trufaşă, căci el crede prea mult numai în ceea ce vede ca în săţietatea neputincioasă a muşchilor lui... iar ce nu vede, aia fără credinţă crede... şi aia nu e de la Dumnezeu ci de la chipul cel necurat spre care tinde, căci şi-a născocit atractivitatea şi s-a visat apreciat şi alintat, ca un zmeu... de carton, tras pe sfoară de un copil... rău.

Nu vă asociaţi cu răutatea!.. şi nici cu asocierea vicleană ce vă încântă cu sporirea prosperităţii prin răutate.