Primatul papal

[Decebal]

<< XIV. Prin urmare, nesocotind aceste diferenţe serioase şi substanţiale dintre cele două biserici cu privire la credinţă, diferenţe care, aşa cum s-a spus mai înainte, au fost create în Apus, în enciclica sa, papa prezintă chestiunea primatului pontifului roman ca fiind principala şi, ca să spunem aşa, singura pricină a neînţelegerii şi ne trimite la izvoare, ca noi să căutăm cu sârguinţă ce au crezut înaintaşii noştri şi ce ne-a lăsat moştenire prima vârstă a creştinismului. Însă, scăpând la Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice ale Bisericii primelor nouă secole, noi suntem pe deplin convinşi că episcopul Romei nu a fost niciodată socotit autoritatea supremă şi capul infailibil al Bisericii şi că fiecare episcop este capul şi preşedintele Bisericii sale particulare, supus doar decretelor şi hotărârilor sinodale ale Bisericii Universale ca fiind singura infailibilă, episcopul Romei nefiind în nici un fel exceptat de la această regulă, după cum arată istoria Bisericii.

<< Domnul nostru Iisus Hristos singur este Împăratul veşnic şi Capul nepieritor al Bisericii, fiindcă El este capul trupului Bisericii (Coloseni 1, 18), care a spus de asemenea dumnezeieştilor Săi ucenici şi apostoli la Înălţarea Sa la ceruri: Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului; amin (Matei 28, 20). În Sfânta Scriptură, Apostolul Petru, pe care catolicii, încrezându-se în scrieri apocrife din secolul al II-lea, pseudo-clementine, îl socotesc cu scop a fi întemeietorul Bisericii Romane şi primul lor episcop, discută problemele ca un egal între egali în sinodul apostolic din Ierusalim, şi într-alt loc este mustrat cu asprime de Sfântul Apostol Pavel, după cum se vede cu claritate în Epistola către Galateni (Galateni 2, 11).

<< Mai mult, catolicii înşişi ştiu bine că, în primele secole creştine, pasajul din Evanghelie la care se referă pontiful: Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica Mea (Matei 16, 18) este tâlcuit cu totul diferit, într-un duh ortodox, atât prin tradiţie, cât şi de toţi Sfinţii Părinţi fără excepţie; piatra fundamentală şi de neclintit pe care Domnul a zidit Biserica Sa şi pe care porţile iadului nu o vor birui este înţeleasă metaforic ca fiind mărturisirea adevărată a lui Petru cu privire la Domnul, că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Matei 16, 16). Pe această mărturisire şi credinţă se sprijină cu fermitate propovăduirea mântuitoare a Evangheliei de către toţi apostolii şi urmasii lor. De unde Sfântul Apostol Pavel, care a fost ridicat la cer, tâlcuind limpede acest fragment, face cunoscută insuflarea dumnezeiască, spunând: După harul lui Dumnezeu care este dat mie, ca un înţelept meşter, mai mare temelie am pus, iar altul zideşte. Că altă temelie nimeni nu poate să pună afară de ceea ce este pusă, care este Iisus Hristos (I Corinteni 3, 10, 11).