Sa ne cunoastem sfintii romani!

[cristiboss56]

Sfantul Stefan cel Mare s-a nascut din binecredinciosii crestini Bogdan Voda, fiul lui Alexandru cel Bun, din neamul Musatinilor, si din Doamna Oltea Maria, din neamul Basarabilor. Sfantul Stefan cel Mare a fost domnitor al Moldovei intre anii 1457-1504 si este cunoscut ca aparator al crestinatatii. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a canonizat pe 20 iunie 1992. Potrivit Traditiei mergea de tanar la cuviosul David Daniil Sihastru. Asa ne explicam de ce nu a fost numai un aparator al tarii, ci si un marturisitor al credintei.

Slujirea Sfintei Biserici era o ratiune a existentei sale. Nenumarate documente ale cancelariei domnesti stau marturie peste veacuri: "Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tarii Moldovei, care arzand de dumnezeiasca credinta si iubire al cuvantului lui Dumnezeu fiind ...". In pisania bisericii mari din Manastirea Neamtu, din 1497, citim: "Doamne Hristoase, primeste biserica aceasta, pe care am zidit-o cu ajutorul Tau, intru slava si cinstea Sfintei si slavitei Tale Inaltari de la pamant la cer; si Tu, Stapane, acopera-ne cu mila Ta de acum si pana in veac. Io Stefan Voievod ...".

Plina de semnificatie duhovniceasca este ruga Sfantului Stefan cel Mare infatisata pe steagul biruintelor sale cu chipul Marelui Mucenic Gheorghe "purtatorul de biruinta" ucigand balaurul cel cu multe capete. "O, rabdatorule de patimi si purtatorule de biruinta, Mare Mucenic Gheorghe, care in nevoi si nenorociri esti grabnic aparator si ajutator si celor necajiti bucurie nespusa, primeste de la noi si aceasta rugaciune a smeritului robului Tau, domnul Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tarii Moldovei ...".

Sfantul Voievod Stefan a trecut la cele vesnice in anul 1504 si a fost inmormantat la Manastirea Putna.

Pentru ca multi contemporani resping sfintenia lui Stefan cel Mare, vom reda cateva marturii ale Pr. Prof. Dr. Constantin Coman:

"Atunci cand pun in discutie problema sfinteniei lui Stefan cel Mare, intelectualii in discutie fac dovada unei incorecte cunoasteri a conceptului de sfintenie asa cum este el perceput in Biserica Ortodoxa. Mentalitatea ai carei exponenti sunt cei in cauza opereaza cu o acceptie putin deformata a sfinteniei, socotind ca aceasta tine de performantele mai ales morale ale unui om. Este o acceptie inexacta sau cel putin incompleta. Aceasta ar fi ceea ce noi numim indeobste curatenia sau puritatea, care este o premisa, dar nici suficienta si nici absolut necesara sfinteniei. Acceptiunea consacrata a sfinteniei in Rasaritul ortodox este data in mod necesar de raportarea la Dumnezeu. Aceasta este confirmata si de sensul dat in limbajul comun familiei de cuvinte: sfintenie, sfant, sfintire.

Este sfant cineva sau ceva care a fost sfintit, care a primit ceva de la Dumnezeu, care a primit intr-un anume fel pecetea dumnezeirii. Sfintenia se dobandeste prin impartasirea de ceea ce este dumnezeiesc, de Dumnezeu Insusi. Numai Dumnezeu este sfant prin Sine si singurul izvor al sfinteniei. Omul devine sfant prin impartasirea de sfintenia lui Dumnezeu ... De aceea, simtamantul suficientei de sine - pe care-l cultiva inclusiv constiinta cuminteniei morale si indreptatirea de sine intemeiata pe stiinta - este cea mai mare piedica in calea omului spre Dumnezeu si, prin urmare, in calea omului spre sfintenie, si nu pacatele lui. Mantuitorul Hristos limpezeste odata pentru totdeauna aceste lucruri, deschizand usa Imparatiei cerurilor vamesilor, talharilor, desfranatelor etc. Sfintele Evanghelii ne arata foarte clar ca nu cei drepti, ci cei pacatosi se apropiau de Hristos si tot acestia sunt cei care-L primesc si-si ofera sansa impartasirii de puterea Sa dumnezeiasca. Cei drepti, sau mai curand cei care se considerau drepti se inchid asfixiant in limitele proprii si in propria logica si Il resping pe Hristos cam cu aceleasi argumente cu care resping contemporanii nostri sfintenia lui Stefan cel Mare.

Cine judeca in felul acesta sfintenia lui Stefan cel Mare va fi nevoit, pentru a fi consecvent cu sine - sa rastoarne complet criteriile Mantuitorului Hristos si ale Sfintelor Evanghelii si pe cele cu care Biserica a operat de-a lungul veacurilor, umpland calendarul sau cu pacatosi si nu cu drepti. De altfel, o evidenta usor de constatat pana astazi este faptul ca bisericile noastre nu sunt pline nici de carturari, nici de cei puternici, nici de cei drepti, ci de cei pacatosi, simpli, care nu se gasesc suficienti lorusi si cauta implinire in afara lor”.
(Fragment din lucrarea „Prin fereastra bisericii sau o lectura teologica a realitatii”, Editura Bizantina)

[cristiboss56]

La Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă a Patriarhiei Române a apărut, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, lucrarea Acatistul Sfinților Români (București, 2013, 64p. – ISBN 978-973-616-295-4), în noua colecţie de „Acatiste şi Vieţi de Sfinţi”.
Duminica Sfinților Români
Biserica Ortodoxă Română a rânduit, prin hotărârea Sfântului Sinod din anul 1992, ca în a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt să se sărbătorească Duminica Sfinţilor Români.

În această Duminică, în chip evlavios cinstim cu cântări de laudă şi cereri duhovniceşti pe toţi Sfinţii ierarhi, preoţi şi diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care s-au săvârşit muceniceşte sau au mărturisit şi apărat cu jertfelnicie credinţa cea dreaptă, neamul şi ţara. Chemăm în ajutorul nostru pe toţi Sfinţii Cuvioşi şi Cuvioase care prin rugăciune, post şi lacrimi s-au nevoit, luând chip îngeresc şi care, prin pilda vieţii lor, hrănesc duhovniceşte sufletele noastre. Cerem întărire în credinţă şi răbdare de la toţi Sfinţii Martiri, care, prin sângele şi pătimirile lor, au primit cununa sfinţeniei. Ne într-armăm cu rugăciunile tuturor Sfinţilor români ucişi de oştile păgâne sau ale altor asupritori. Ne întărim în lupta duhovnicească prin rugăciunile celor căzuţi în amară robie sau ale celor jertfiţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru credinţa străbună, Biserică şi neam, din vechime şi până în vremea prigoanei ateiste. Învăţăm şi mărturisim dreapta credinţă din lumina scrierilor Sfinţilor, care, luptând cu arma cuvântului, au apărat Evanghelia lui Hristos şi Biserica Sa. Plecăm cu smerenie genunchii noştri şi ne rugăm Sfinţilor odrăsliţi de neamul nostru care au sporit în dragostea pentru Hristos Domnul, cu fapta, cu rugăciunea şi cu virtutea creştină, şi pe care Milostivul Dumnezeu i-a scris în cartea veşniciei.

[MariS_]

În prealabil postat de cristiboss56

..............
Plecăm cu smerenie genunchii noştri şi ne rugăm Sfinţilor odrăsliţi de neamul nostru care au sporit în dragostea pentru Hristos Domnul, cu fapta, cu rugăciunea şi cu virtutea creştină, şi pe care Milostivul Dumnezeu i-a scris în cartea veşniciei.

Da, asa e, sa invatam sa iubim ca si ei si atunci vom si cuvanta la fel ca ei, caci cuvantul lor avea putere tocmai pentru ca venea din adancul iubirii pentru Domnul si pentru semeni. Dar daca incercam doar sa vorbim ca si ei fara, insa, sa si iubim ca si ei, atunci nu vom reusi decat sa risipim in van cuvintele lor si sa ne facem de ras.
Spunea cineva ca pentru raspunsuri la intrebarile noastre vom avea timp o vesnicie, si inca vor mai fi intrebari de pus, dar pentru a deprinde iubirea, doar o viata!
Bucurii!

[cristiboss56]

În prealabil postat de MariS_

Da, asa e, sa invatam sa iubim ca si ei si atunci vom si cuvanta la fel ca ei, caci cuvantul lor avea putere tocmai pentru ca venea din adancul iubirii pentru Domnul si pentru semeni.

Adevarat , adevarat frate !
Precum spunea cineva :Sfinţii iubeau total, fără convenţii sau restricţii, pe toţi oamenii, plângeau pentru suferinţele tuturor, aşteptau mângâierea celorlalţi, înţelegeau pedagogia Crucii şi a Învierii din fiecare gest. Pentru ei orice cuvânt era o rugăciune, orice înălţare a mâinii era o binecuvântare şi orice tăcere era un suspin. În pruncia inimii lor, se alăptau de la Sânul de iubire al lui Dumnezeu, dăruind frumuseţe şi înţelegere lumii. Trebuie să învăţăm din nou că şi pe noi ne iubeşte Cineva, mai presus decât cerurile, care nu aşteaptă de la noi decât să simţim iubirea Lui şi să ne umplem viaţa de lumină. Indiferent de refuzurile pe care le primim, suntem undeva mai presus decât oriunde pe pământ şi anume adânc pironiţi în inima lui Dumnezeu, acolo unde nimeni din cer şi de pe pământ nu ne poate desfiinţa.
Ce poate fi mai minunat, mai desfatator decat iubirea de aproapele ?
A iubi este o fericire, a ura este un chin.
Toata Legea si prooroci, stau in iubirea catre Dumnezeu si catre aproapele (Mt. 22, 40).
Iubirea catre aproapele este calea care duce la iubirea catre Dumnezeu, caci Hristos a binevoit a se imbraca tainic in fiecare aproape al nostru, iar in Hristos este Dumnezeu ( 1 Ioan).

Doamne ajuta !